Lunile din urmă, pe care le-am petrecut abuzînd de ospitalitatea platformei Comentator.ro, au întrupat o experiență fructuoasă pentru mine, nu neapărat și pentru cititori (analizînd interesul mai degrabă redus). Lunile din urmă mi-au prilejuit o incursiune de-a lungul căreia am revăzut locurile farmecului și scîrbei tinereții mele, personaje pe care le-am admirat și îndoit în focul detestării, întîmplări odioase și recitări de psalmi în apogeul spiritual din Munții Neamț, între cetățile îngerești Văratec și Agapia. Profund recunoscător.

Pe de altă parte, indiferent ce faci, este un prilej pentru a pune lucrurile la punct și a-ți lua rămas bun de la ce-ai avut. Am experimentat o serie de articole confesionale, cu profund caracter personal, acolo unde alții ar fi solicitat analize obiective sau rapoarte reci. Unii cititori, din totalul și așa nu prea sporit aflat în ghearele unei culturi în agonie, e posibil să nu fi văzut experimentul cu ochi îngăduitori. Păstrînd proporțiile, transpunerile de cadru și de situație în specificul altor conjuncturi, mă alin cu ideea afrontului lectorial de care s-au lovit atîția autori înainte de-a ajunge renumiți.

Practic, la data apariției, n-a existat unul care să nu fi iscat ridicări din umeri și zbateri din pleoape nedumerite. Pînă la un punct, e firesc și încurajator. Dacă prezinți cititorului simptome de familiaritate înseamnă că nu ești original și pășești pe urmele altora. Chiar și în ceea ce se numește tărîmul presei. Numai că asta nu înseamnă c-ai atins și celălalt obiectiv: să convingi mulțimea de justețea discursului pe care-l practici. Că vei ajunge renumit. Mă fac să rîd singur: pînă la faimă, care mulțime?

Inamicii mei de odinioară, care și-au tîrît rănile pînă în balta umorilor de azi, pot răsufla ușurați, căci nu le voi mai tulbura liniștea. Poate că, prin perseverență, o și merită. Nu m-au învins structurile secrete, cum behăia a jale mioritică un președinte care fusese parte a lor, ci nepăsarea de lemn a semenilor cu coajă groasă și minte criță.

Mia de articole produse pentru presa din exil începînd cu octombrie 1989 mi-a solicitat exploatarea filonului poetic al unei Românii pe care n-o văd toți. În ciuda aparențelor, ea a existat, mocnește încă sub nemernicia gloatelor de la vîrf și de la poale, rarefiată prin crevasele scurse în Occident. E o datorie de ultimă sfințenie să enumăr cîteva repere ale României noastre, care ar putea fi refăcută din studierea caracterelor lor, pe lîngă cele ale deja pomeniților Alexandru Monciu-Sudinski și Dorin Liviu Zaharia. Voi apleca genunchiul precum Atlas, sub greutatea unei lacrimi imense și intensificatoare: Paul Goma, Dona Siminică, Mihai Ursachi, Maria Tănase, Nicolae Labiș, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cornel Chiriac, Emil Cioran, Nicu Covaci, Corneliu Babeș, Marin Moraru, Alexandru Dragomir, oasele minuscule zăcînd în amnezia unui popor netrebnic din care un paleontolog de geniu ar fi capabil să reconstruiască scheletul națiunii care nu mai există, așa cum Georges Cuvier s-a întrebuințat pe vremuri, reconstruind un dinozaur uriaș pornind de la un oscior de cîțiva centimetri.

Nu i-ați văzut pe cînd trăiau și nu i-ați cunoscut, cu atît mai puțin respectat și iubit. Măcar acum puteți avea parte de ei! Numai și pentru atît și înseamnă că n-a fost în zadar. Există o Românie pe care hienele n-o pot sfîrteca, nici degrada. O Românie celestă. Am văzut-o, am scris despre ea, am convingerea c-o vom străbate cîndva, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, în trecerea noastră cu trenul spre Infern. În fond, fiecare se va perinda prin acea patrie pe care a slujit-o, cu întunericul și lumina lui.

Vom fi aruncați în patria comunistă, cu crime tîrîte cu duba la miezul nopții, cu frig intrat în oase prin decret prezidențial, cu celule populate de turnători uneltind arestări, cu cozi interminabile la praf de telemea și gheare de pui, sau în România bucolică a tradiției nepervertite, a Bucureștiului cu aer de mahala pariziană și revelioane în blănuri la Predeal. Este, practic, alegerea noastră. O alegere pregătită din timpul vieții. Să nu spuneți că n-ați avut de ales. Am avut și cîteva incursiuni în lumea de aventuri a Americii, care m-au umplut de scîrbă și de indignare mai mult decît reușiseră vreodată românii sub Ceaușescu. Minciuna spoită este mai sîloasă decît cea mitocănească și violența mineriadelor străzii mai periculoasă decît cea condusă prin mijloace militare.

Cugetările mi-au adus un răspuns redundant: Democrații constituie pegra politicii și ar trebui scoși în afara legii fără scrupule. Dacă se vor menține la putere în următorii ani, vor desemna cu fier roșu omenirea pe frunte cu semnul sfîrșitului. Au depășit toate limitele inumanității și, dacă e loc de mai rău, tot ei se vor însărcina… O altă consecință a acestui studiu ține de credința românilor (sau lipsa ei în sufletul lor) în Dumnezeu.

Ne îndepărtăm zi de zi, ca o navă cu ruta distorsionată de forța gravitațională a unei găuri negre enorme, de poziții în care trebuia să murim, fie și în chinuri, dar niciodată să le abandonăm. Cu ajutorul nostru, Diavolul e pe cale să repurteze o mare victorie. Va cîștiga bătălia, dar nu războiul. Din păcate, pentru noi nu va mai conta. Vom fi căzut victime colaterale într-o bătălie în care Dumnezeu va cîștiga totul, iar noi, după o viață mizerabilă, vom fi pierdut și marea bogăție a eternității.

Nici un păstor nu stă cu mîna în sîn și privește impasibil cum turma lui se prăbușește în prăpastia abruptă. Durerea lui este neputincioasă, pentru că dezastrul nu a început odată cu apariția genunii, ci cu mult înainte, cînd primul om s-a furișat să șterpelească din grădina lui Dumnezeu un fruct care, măcar aparent, nu i-a folosit la nimic, decît să se afunde, poate, și mai mult în puțurile clocite ale lumii. Ca apoi să desconsidere sacrificiul făcut pe cruce pentru el de Fiul celui din grădina căruia furase pentru a i se ierta fărădelegea. Dar o mare iubire nu abate judecata decît în raport de execuția excepției. Ați fost puși în cunoaștere și asupra acestui fapt.

Nu vă oprește nimeni să fiți necredincioși. Dacă are cineva acest drept, voi sunteți. Cu o clipă, măcar, înainte de impactul final.

16 octombrie 2020
Atlanta GA U.S.A.

P.S.: Cu toate acestea, drumurile noastre nu se vor împotmoli. Vom schimba doar macazul. Editorul acestei publicații mi-a pus la dispoziție o altă rubrică, numită Avatar, în cadrul căreia voi încerca să aplic, începînd cu săptămîna viitoare, un experiment folosit cîndva și prin alte părți. Voi publica în foileton romanul la care lucrez acum, Avatarul solstițiului, pe măsură ce lucrez la el. Cititorii vor avea prilejul să vadă sub ochii lor cum se dezvoltă ceva din nimic (sau nu prea mult), însoțindu-mă pas cu pas. Nu știu unde voi ajunge, ceea ce face demersul nostru și mai intrigant. Sper să nu vă dezamăgesc.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro