“Cine se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (Nicolae Bălcescu)
“Convertiţii sunt incomozi” (Georges Bernanos)

O amintire personală - câteva însemnări (august 2012) - de la un Centenar devenit simbolic pentru lumea în care trăim: Centenarul Nicolae Steinhardt. În 2020 s-au împlinit 60 de ani de când Părintele Nicolae (Steinhardt) a primit Botezul, într-o cameră de închisoare (în 1960).

Marile convertiri culturale sau religioase au atras numai conştiinţele pregătite pentru transdisciplinaritate. Nu obligatoriu, în unele cazuri a fost vorba de cărturari, de clerici, de credincioşi cu rigoare, filosofi sau savanţi; în viaţa lor, adesea tragică şi neobişnuită, aceştia s-au confruntat, la un moment dat, cu deschiderea şi tentaţia către iluminarea spirituală, către paradoxale trăiri religioase şi etice, nu o dată simultan apostatice şi apostolice.

angela furtuna 55A trăi distincţia dintre sacru şi profan [1]  în planul unei conştiinţe lucide, critice, şi cu rigoarea exploratorului – aflat în căutarea salvării, a iertării şi a mântuirii – reprezintă un potenţial rar, care nu este la îndemâna oricui. Pe de altă parte, marile convertiri au avut loc, în general, în interiorul unor epoci de teroare sau tranziţie, când societăţile umane – iar în cadrul lor, anumiţi indivizi sau anumite grupuri – gemeau sub presiunea unor uriaşe energii sociale, culturale, ideologice, politice şi spirituale (agregate în dezvoltări border-radicale); aceste epoci se caracterizează prin faptul că generau în societate un climat de histrionism şi de tensiune, în care personalităţile dotate cu potenţialul trans-cultural şi trans-spiritual au făcut pasul câtre o schimbare profundă, prin convertire.

Efectul acesteia a fost resimţit ca o re- naştere, ca o re-inventare şi ca o nouă şansă. La Nicolae Steinhardt, re-naşterea s-a numit botezul creştin-ortodox, primit în camera 18 de la închisoarea Jilava, în ziua de 15 martie 1960, în timpul executării pedepsei politice, ca membru al lotului Noica-Pillat; autorul, evreu de origine (rudă îndepărtată cu Freud şi un rafinat erudit) este botezat în condiţii grele de detenţie politică; totul are loc pe fugă (pentru a scăpa de ochiul vigilent al paznicilor temniţei, iar autorul mărturisind, tocmai de aceea, mai târziu: “mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”). Botezul lui Nicolae Steinhardt este împlinit de ieromonahul Mina Dobzeu, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu (a redactat faimosul ordin “Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”), iar ca martori ai sfintei taine au participat prietenul Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici (dintre care unul e chiar monseniorul Vladimir Ghica, el însuşi convertit de la ortodoxie la catolicism, “spre a fi un şi mai bun ortodox”, conform propriei declaraţii), doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic„, după cum mărturiseşte Părintele Nicolae Steinhardt în cartea Jurnalul fericirii, care este testamentul său politic şi de credinţă.

De ce este botezul o fericire pentru sine, unica şi suprema fericire, aflăm cu lux de amănunte din descrierea făcută de Părintele Nicolae [2] : “cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi de deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.  

Nicolae Steinhardt consideră că unul din cele mai cutremurătoare texte din Noul Testament – dacă nu cel mai cutremurător –, este textul evanghelic de la Sf. Apostol Matei (4, 12- 17) [3] . Venirea lui Hristos în lume nu se face numai în chip de om, remarcă monahul, ci ca o lumină mare, ca lumina care a răsărit, în Galileea neamurilor (de la cuvântul ebraic galil, care înseamnă aglomeraţie, împestriţare, babilonie, împlinind, astfel, vestea: lumină lină, şi construind modelul de azi al Curţii neamurilor de la Ierusalim). Hristos a venit pentru toţi oamenii fără excepţie, nu numai pentru iudei. Ci pentru neamurile toate şi toată suflarea omenească, asumă Nicolae Steinhardt. E momentul când toată lumea se schimbă la faţă, e ceasul minunii din Cana Galileii, şi tocmai de aceea, consideră autorul, căile de acces la Hristos sunt infinit diversificate [4]  , alegându-şi drept vase de cinste oameni întru totul feluriţi şi la prima vedere neadecvaţi spre a-I fi slujitori (urmează pomelnicul unor nume de convertiţi celebri, care fac parte din aceeaşi familie de iluminaţi  [5]  cu părintele Nicolae): “un desfrânat ca fericitul Augustin, un ofiţer aspru ca Ignaţiu de Loyola, un vrăjitor ca Sf. Ciprian, un poet vitalist ca Paul Claudel (potopit de har în spatele unui stâlp din Catedrala Notre- Dame a Parisului), un rebel, un contestatar ca poetul Arthur Rimbaud, un răzvrătit ca F.M Dostoievski (în ocna siberiană), ori ca Silvio Pellico (în temniţa lui moravă), ori ca Evghenia Simionovna Ginzburg în lagărul arctic unde i s-a oferit prilejul de a da pâine duşmanului ei, împlinind astfel porunca lui Hristos faţă de anchetatorul care o bătuse şi chinuise, ajuns apoi şi el să fie deţinut în lagărul acela, o elenistă cunoscătoare profundă a lui Platon ca evreica Simone Weil, o eminentă elevă a filozofului fenomenolog Husserl (ca evreica Edith Stein, mai târziu muceniţă şi canonizată de biserica romano-catolică), un ateu cu totul străin de preocupări religioase (ca André Frossard, în biserica unde intrase numai ca să se adăpostească de ploaie în aşteptarea unui prieten care întârzia la întâlnire; el e autorul formulei nimicitoare a frazei atribuite lui Laplace – Dumnezeu e o ipoteză inutilă: doar Dumnezeu există, restul tot nu-i decât ipoteză), un iudeu vrăjmaş declarat al creştinismului ca Alphonse Ratisbonne (asupra-i operează în mod miraculos un medalion al Maicii Domnului, acceptat în silă şi numai prin consideraţii de politeţe), un erudit socialist ca Charles Péguy (atras de Hristos următor crizei sufleteşti din vremea unui mare scandal politic şi judiciar şi prin studierea vieţii Ioanei d’Arc, eroina-fecioară a Franţei), un Indian ca Sadhu Sundar Singh (a cutezat să-l ameninţe pe Hristos că se va sinucide dacă nu i Se arată – şi Domnul i-a dat ascultare!)…un scriitor sceptic ca ilustrul nostru compatriot Eugen Ionescu, ajungând să-L cunoască şi iubească la cărunteţe pe Dumnezeu, după citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi tot urmărind Lumina”.  

Nicolae Steinhardt cunoaşte o perioadă când este bântuit de temeri şi anxietate, după propria mărturie, resimţind un sentiment de vinovăţie legat de fascinaţia pentru creştinism pe care iudeul o avea de ani de zile. Are loc, la un moment dat, o revelaţie [6] : citeşte cartea Le choix de Dieu (1987), a cardinalului Jean-Marie Lustiger, născut, ca evreu, Aaron Lustiger, şi devenit, după convertirea la catolicism, arhiepiscopul Parisului (între anii 1981-2005) şi membru al Academiei Franceze din 1995. Îl citează pe Lustiger, care spune în cartea sa : « Dumnezeul creştinilor vrea mântuirea tuturor oamenilor, nu numai a aleşilor săi ». Steinhard descrie această iluminare prin meditaţia conform căreia Dumnezeu nu osândeşte ab initio pe toţi oamenii care nu se nasc creştini, ci aceştia sunt lăsaţi în regimul de libertate în care îşi pot alege ei înşişi soarta şi nutri nădejdea mântuirii prin credinţa şi faptele lor ; iar aleşii lui Dumnezeu (sortiţi mântuirii, ale căror nume sunt dinainte scrise în cartea vieţii), împlinind vorbele Sf. Pavel, stau alături de ceilalţi oameni, care constituie pentru creştinism un potenţial infinit de aşteptare. Astfel, convertitul din celula 18 a închisorii Jilava se întâlneşte şi cu revelaţia pe care o avusese, tot pe drumul unei convertiri de la iudaism la catolicism, eretica fecioară-roşie Simone Weil [7]: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Vezi şi  [8]  în ce măsură autorul la maturitate a fost influenţat de dialectica sacrului ca teologie a istoriei. Legătura cu suferinţa va fi fost profundă la copilul Steinhardt evreu, care, conform Talmudului, fusese educat să deceleze între durerea – apă de ploaie şi adevărata suferinţă (element obligatoriu de identitate evreiască, derivat din sutele de pogromuri teribile – culminând cu Holocaustul – din care este alcătuită istoria universală a iudaismului şi a poporului evreu) : această suferinţă este, conform legilor talmudice, de natură persecutorie şi exterminatoare şi trebuie să întrunească trei condiţii obligatorii : să fie de neînţeles pentru victimă, cu totul lipsită de nădejde, dar mai ales umilitoare.  

Face parte din metabolismul omului Steinhard faptul că a avut o personalitate care l-a condus către creştinism printr-o fervoare deloc comună epocii noastre, ci mai degrabă învecinată cu devoţiunea inimii pentru Rugăciune şi pentru Numele Sfânt al lui Iisus, tipică Occidentului medieval. Aceasta se diferenţia prin câteva detalii de Tradiţia Bizantină, iar tocmai aceste detalii apar în mod misterios la convertitul Nicolae Steinhardt [9] . Pe de altă parte, natura spiritualităţii creştine a Părintelui Nicolae s-a forjat în decadele când Biserica ortodoxă încearcă o reîntoarcere a multor teologi ortodocşi la izvoarele proprii prin tradiţie: Evanghelia şi trăirea filocalică. Unii aparţin mai ales diasporei [10]  : Arhimandritul sârb Iustin Popovici cu ucenicii săi, Sântul Siluan de la Atos cu ucenicul său Sofronie, duhovnicul Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul de la Maldon-Anglia, pe teologii greci contemporani : Arhim Gheorghios Kapsanis, Arhim. Vasilios Kondikakis, amândoi de la Muntele Athos. Nicolae Steinhard îşi aduce aportul de meditaţie şi de scriere filocalică într-o epocă ce se caracterizează prin reînvierea spiritualităţii ortodoxe în scrieri teologice; epoca e marcată de activitatea şi munca Părintelui Dumitru Stăniloae, traducerea operei Sfântului Grigore Palama, traducerea Filocaliei, publicarea Tratatului de Mistică, a Tratatului de Dogmatică, dar şi de mişcarea de spiritualitate numită « Rugul Aprins » (unde au activat poeţii Sandu Tudor (călugărit mai târziu sub numele de Agathon şi dispărut în închisorile comuniste) şi Vasile Voiculescu, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Andrei Scrima şi mulţi intelectuali români  [11].

După suprimarea violentă a grupului de la Mânăstirea Antim, filonul filocalic a fost întreţinut de Părintele Stăniloae şi de Părintele Ioanichie Bălan, precum şi de publicarea cărţii Mitropolitului Antonie Plămădeală, “Tradiţie şi libertate ortodoxă”. Lucrând, contemporan cu aceştia, deşi având mijloace, experienţă (a convertirii, mai ales) şi stilistică teologică, proprii, Nicolae Steinhardt a crezut până la sfârşitul vieţii sale, ca şi Mitropolitul Antonie Bloom, că teologia ortodoxă a rămas, în multe privinţe, o comoară ascunsă. Şi-a dedicat suferinţa şi viaţa de după botez (fericirea) acestei redescoperiri. Ca şi Tertullian, ştia adevărul conform căruia „creştin nu te naşti, ci devii„. Neuitând însă nicio clipă, asemenea lui Georges Bernanos, un fapt de necontestat : pretutindeni şi dintotdeauna, “convertiţii sunt incomozi” [12] …prin abordarea proprie pe care o aplică în chestiunea aflării tragicului mister al mântuirii.  

Angela FURTUNĂ

[1]  Robert Caillois, Omul şi sacrul, Ediţia a doua, Ed. Nemira, 2006, p. 19
[2]  Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Ediţia a VII-a, 2000, p. 85
[3]  Nicolae Steinhardt, Cuvinte de credinţă, Humanitas, 2006, p. 168-169
[4]  Op. cit. p.170
[5]  Op. cit. p. 170 – 172
[6]  N. Steinhardt, Cuvinte de credinţă, Humanitas, 2006, p. 182
[7]  Op. cit., p. 23
[8]  N. Berdiaev, Un nou ev mediu, Ed. Omniscop, Craiova, 1995
[9]  L. Garder şi alţii: Des problèmes de mystique comparé. Revue thomiste, LII, 1952, 1953, 1954, 1956.  
[10]  Episcop Teofan Sinaitul, 7 ianuarie 1992, Rugăciunea lui IIsus, Bucureşti, 1992, Ed. “Orthodoxos Kypseli„ din Tesalonic, Grecia, pentru Asociaţia „Grigore Palama” din România.
[11]  Op. cit. p. 9
[12]  G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne, 1937

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro