Nu numai pentru că istoria este înfiripată și din contribuția fiecărui martor, care adaugă nuanțe de înțelegere și reziduuri de emoție, dar numai și dacă le repovestești e de ajuns să devii parte a legendelor locului din care provii. Imaginați-vă un supraviețuitor din vecinătatea războaielor cu Troia care a scris cîteva rînduri soției fidele despre ce-a văzut sau nici măcar atît, despre ce-a auzit că s-a întîmplat sub zidurile cetății ori în noaptea invaziei ori în călătoriile de întoarcere de după, depănate de bețivi prin birturile insalubre ale porturilor din arhipelagul elen în drum spre căminul conjugal... Să mai fi fost și orb pe deasupra! Nu l-ați privi cu justificată ușurință printre huble de erou? Măcar pentru că a fost contemporan, că a avut grija sau norocul să audă și să-i pese, că a existat în proximitatea unor asemenea torente de înțelepciune, dramatism și moarte...

N-o să mă prindeți cu atît de puțin: cine nu știe că de atunci s-au scurs prin lume de zece milioane de ori mai multe morți ori au existat epoci dacă nu mai tensionate cel puțin în aceeași măsură de năpraznice? Dar nici una de valoarea evocativă a Iliadei, cu aerul ei mitologic ridicat din focurile în jurul cărora erau aduse la viață imagini niciodată dispărute, umbre zăngănind arme și armuri, cîntece de iubire și temeritate nebunească, irosirea spiritului de salvare individuală în detrimentul nobleței colective, urmărind atenția posterității vădite în chiar inima proceselor povestirii, vizînd dobîndirea nemuririi pe cîmpul de luptă... Încercați să mă contraziceți!

Acum, dincolo de comparațiile ridicole care reies din alăturare, căci nici Iașul nu echivalează cu Troia, nici foștii lui cetățeni cu eroii de război, cu atît mai puțin pe timp de pace, n-ar fi cu putință să răsar în nici o conjunctură, sunt conștient de asta, dar, dacă păstrăm proporțiile, în baza învestiturii epice, dacă n-aș înșira aceste lucruri nici eu n-aș mai rămîne de pomină în amintirea cîte unui cititor deviant dispus la o lectură ocazională. Nu că mi-aș dori, căci prea puțin rămîne dintr-un muritor în urmă din personalitatea de care s-a bucurat, altceva decît un nume care în sine nu spune mare lucru. Pînă și nemurirea a ajuns o convenție legată de cum ești privit, nu de cum ar trebui să fii! E drept, cine are căderea de-a fi capabil să dezvăluie ce are merit și ce nu? Nimeni, cu excepția unei colectivități volatile, posibile, cu consistență migratoare în rama constrîngerilor de fum. Uneori ne plasăm din timpul vieții în delectarea adusă de falsele noastre proiecții și rămînem captivi. S-a gîndit Homer măcar o secundă la gloria care-i va adăpa numele în veacuri? I-ar fi păsat, indiferent de selecție? Ar fi încetat să scrie? Să existe?

Un artist precum Charlie Parker nu se naște la fiecare colț de stradă, ci numai într-un loc anume din mahalaua lui din Kansas City, pe unde și-a făcut veacul o vreme și Edward Dahlberg, filozoful întunericului, devenită, astfel, măcar din acest punct de vedere, unică. Are locul nașterii vreo importanță anume? Greu de probat, dar desfășurarea copilăriei, a adolescenței și ce mai urmează, probabil că da! Numai că personalitățile de acest gen sunt atît de numeroase, încît ajung să ridiculizeze scopul inițial al discuției! Lumea e plină de locuri sfinte de naștere și dezvoltare, făcînd ca excepția să devină regulă și regula să nu mai fie luată de nimeni în seamă. Cîte locuri au rămas fără a fi ieșite din comun? În curînd e de așteptat să găsim încă și mai puține. Și dacă a fi excepțional a devenit frecvent, unde ne vom duce de-aici? Spre banal și nesemnificativ, neîndoielnic. Pe scurt: criza prin care trecem se datorează istoriei noastre prea lungi, care a acumulat un surplus de inventar în orice domeniu. Asta chiar că n-o veți putea combate nici cu cele mai sofisticate filozofii, inclusiv cea a lui Johan Huizinga, din Homo ludens, care apelează la o infuzie de esență printr-o lovitură de stil gustată de contemporani.

Ne aflăm la o cotitură a extremităților. Greu de prevăzut încotro o vom lua. Ne vom îneca în extraordinar sau ne vom exalta în fața banalului, din ce în ce mai sfrijit, de la știre la știre. Încă o dovadă că lumea s-a răsturnat cu josul în sus, în toate domeniile: cultural, social, filozofic și religios. O lume care se deplasează în mîini, gîndește cu picioarele și vomită cu inima. Un rol pretențios în această cavalcadă, asupra căruia cu greu voi determina un rost să insist, îl are folosirea improprie a cuvîntului. Da, pentru o clipă, vei fi în capacitate să crezi că-ți imaginezi cum ar suna pocnetul unei singure palme sau existența apei cu un singur mal. Dar numai pentru o clipă. Pentru că o apă cu un singur mal va fi atît de uriașă încît nici prezența unui singur țărm n-ar putea admite, tot așa cum aplauzele unei singure mîini n-ar fi în stare să se iște în universul nostru liniar. Apă de ploaie și literatură ieftină, căci literatura nu este alcătuită doar din jocuri de cuvinte, ci și din mișcări repezi de idei care caută să-și considere perfectele combinații. Desigur, este imprudent să dezvolți cauzalitatea dezastrului pe uzul metaforei, dar, la nivelul cuantic al comunicării prin slovă, vei vedea că acesta este argumentul.

Argumentele omului, terminate inexorabil în nisip prin desenul inițial, vor duce toate în același loc. Atîta timp cît vom analiza faptele, gîndurile, istoria acestei lumi, cînd va veni vremea, fără a ieși din perimetrul ei limitativ, deznodămîntul se va face țărînă, indiferent de natura variabilelor. Nu sunt normale, în acest context, deznădejdea, amărăciunea, disperarea și, în cel mai încurajator caz, plictisul? Cu variantă alternativă nebunia sau nepăsarea, dacă veți găsi discriminări în definițiile lor. Dacă nu pe durata vieții, dacă nu imediat după moarte, va veni o vreme cînd rosturile își vor fi pierdut sensul, cînd faima se va fi făcut bucățele, cînd capodoperele vor fi uitate fără nici o umilință. Pînă la urmă, fiți siguri că veacul va găsi o cale prin care să-și trădeze esența.

Puteți să chibzuiți asupra acestui fenomen galaxii în șir, ciocnindu-vă mințile luminate de toate celelalte capete pline de agerime, cunoaștere și experiență, nu veți găsi nici o posibilitate de contrazicere în dreptul tristului adevăr. Vă încredințez că decepția voastră, dărîmarea sufletească, depresia oaselor și amărăciunea salivară vor rămîne intacte. Rana va continua să supureze. Nu sunt iritat de cei care nu înțeleg, de cei care hulesc realitatea de dincolo de percepție, de cei care neagă adevărul, pentru că nu poți fi supărat pe un orb care se lovește de stîlp. Privești scîrbit, dacă ești un netrebnic nepăsător, sau cu durere...

A nu face nimic sau a încerca să ajuți, a trece neobservat sau a fi supus ironiilor. A fi ca ei sau ca tine. Nu vor spori cetățile Cerului cu rătăciții aduși acasă, nu se va înmulți puterea nimănui prin această recuperare, dar cei care se vor strădui să ajute... poate că abia dînșii se vor bucura de euforia repatrierii. A trăi în lumea nepăsătorilor, a merge cu valurile de mizerie înainte, a fi dat de-a dura de cocoloașele pe care le produci într-o lume care nu vrea să fie deranjată nu este o crimă în sine. O lume mulțumită cu neputința ei, cu suferințele nejustificate, cecitatea și lipsa sensibilității.

Este un risc enorm să aprinzi o torță în canalele insalubre înecate în gunoaie disecate de șobolani și insecte, cînd autohtonii sunt deja mulțumiți cu ce văd, cu ce au, cu ce trăiesc. Îți va lua o viață să le dovedești existența întunericului care le atîrnă de ochi. Și te vor ucide cînd vor avea tendința să te creadă.

Știm, pentru că s-a trecut prin asta și natura umană a ieșit la lumină, goală pușcă, din misterul care-o învăluia. Ne-am îngrozit suficient acum două mii de ani, ne îngrozim și-acum și, mai mult ca sigur, fără o supunere nestăvilită, ne vom îngrozi și data viitoare. Suntem extrem de dușmănoși – asta este concluzia ce se poate trage. Ți se vrea binele și întorci spatele. Ți se aduce salvarea și ridici sabia. Ți se anunță nemurirea și te bucuri să iei o viață cît o clipă în schimbul ei. De remarcat, în această notă cu format subtil, că Nietzsche, măcar, s-ar fi mulțumit să curme o existență cît eternitatea!

*****

Tămăduirea este procesul incert și adeseori greoi prin care este restabilit cursul unei acțiuni, însușirea unui obiect sau existența unei persoane. Cînd, consecință a unei drame personale, o mînă este amputată, în amintirea vremurilor de relativă dexteritate, sistemul nervos facilitează un soi de însănătoșire înșelată, acordînd durerii dreptul de-a se face resimțită ca și cum mîna despre care vorbim încă se află la locul ei sub constrîngerea existenței anatomice. O rememorare care te face să constați cu amărăciune că rămîi în piept cu un gust neplăcut în consecința pierderii a ceva odinioară util. Un concept nostalgic, fără îndoială, forjat din amestecul deceptiv al proiecției mintale în căutarea prezumției de recuperare.

Din perspectiva cauzalității inverse, pornite de la efect spre sursă, putem dezvolta demonstrația de la extinderea virtuală a unei persoane plecate dintre noi, pe vectorul durerii răsfrînte în avîntul acestui procedeu. Persoana nu se mai află pe palierul prezent al realității, dar constatăm condiția durerii, un element care ne impiedică s-o uităm. Nu este, în această împrejurare, chinul absenței un concept mai degrabă inadecvat bucuriei de-a vedea chipul cuiva stins? Efectiv, nu vedem acea fizionomie, dar ne este adusă în prezența minții. S-ar putea să avem de-a face cu una dintre metaforele care se materializează în prezența noastră pe același principiu cu al firului de nisip care penetrează scoica din care se va izvodi perla. 

*****

Cu timpul, membrele amputate se vor înmulți în ograda biografică. Vei ajunge să fii înconjurat de suferințe autentice reprezentînd absențe impure (din moment ce suferința nu le va îngădui nici completa dispariție, nici nu le va încuviința pe deplin revenirea). Dacă extindem în mod suficient aria de interes general, vom observa că națiile vor urma exemplul colectivităților urbane și de tot soiul, plecînd de la tragedia indivizilor. E de mirare? Să trecem cu vederea cartierele mutilate, orașele răscolite la pămînt, parcurile devorate de molozuri hidoase încă-n picioare, păduri mîndre reduse-n cenușă, lacuri lăbărțate cu broaște și otrăvuri, sate scufundate pe de-a-ntregul, clădiri mitraliate de echipele morții prin sistematizare și restul nebuniilor care și vouă v-ar face rău să le continui expunerea? România s-a plasat de peste trei sferturi de secol în asociația iluzorie a membrelor amputate care continuă să aducă suferință celor pe care- i cuprinde în generozitatea umbrei. Cît ne-a luat să ajungem aici!

*****

Plecînd din acest punct dezghețat, vom configura dezvelirea altei taine păstrate cu sfințenie, și anume cea privind rolul literaturii, acest cimitir haotic printre gratiile căruia rătăcesc mîinile incapabile să strige ori să se revolte în numele ființelor care încă aud aplauzele proferate cîndva, ca un reproș nicicînd estompat de masca pocniturilor supte din virtutea gîturilor sugrumate și a spinărilor zdrobite. De aici și vaierul lamentațiilor coborîte de vînturi de pe meterezele Munților Carpați către așezările din vale, cîte-au mai rămas! Tînguiri drapate în nesimțirea concetățenilor care nu-și pot căra vinovăția decît prin imunitatea cruzimii și mistificarea perpetuării. Deși, în sinea lor, nici ei n-au scăpat de suferința protezelor. De aici, poate, veți deduce și dorința mea de- a mă cuibări sub podul unei scurgeri impuțite sau în mahalaua unui cimitir mizer, dacă n-ați înțeles deja de ce-am făcut-o.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro