De peste 31 de ani, de cînd iluzia dezrobirii a lovit România cu forța unui uragan devastator, românii stau în genunchi și se roagă pentru revenirea comunismului, așa cum strămoșii lor se rugau pe vremuri pentru venirea ploii. Uneori, seceta continua cu nesimțire; alteori, se revărsau peste sat ploi torențiale însoțite de surpări de pămînt, inundații și înec. Cu forțele naturii e bine să nu te pui.

Dar să revenim la comunism, care-și trage seva din nemulțumirea celor mulți și viclenia agresivă a celor puțini. Veți sugera că tocmai cei mulți au mai mult de tras, că șmecherii vor găsi întotdeauna căi de propășire. Și da, și nu. Despre altceva este vorba în cele prezente, căci nu este atît de important pentru ce militezi, căci un popor debusolat, trecut prin traume paralizante, nu va mai milita pentru nimic zeci de ani, ci, îndeosebi, cele împotriva cărora nu-ți plac și, prin urmare, le-ai dori eliminate la grămadă.              

Nu te omori după comunism, nici măcar în definiția lui edulcorată de dicționar roșu cu chenar, dar detești la maximum destrăbălarea vedetelor de televiziune, care sunt prea multe, în orice caz. Nu ți-au plăcut la nebunie Cooperativele Agricole de Producție, dar marile corporații din ziua de azi te fac să te sui pe pereți, căci prețurile sporesc neîncetat, salariile stagnează și calitatea produselor scade. Detestai propaganda deșănțată a ziarelor patriei mai presus de orice, dar minciunile, manipulările și otrăvurile negociate azi te ajută să privești cu duioșie în urmă. Ideea de partid unic, care, la drept vorbind, nici nu putea fi numit ca atare, te obosea pînă la disciplina nepăsării totale, dar ciondănelile sub media gîndirii generale și vicleniile înfometate ale clasei politice îți provoacă o greață fără cusur. Practic, nu există latură a vieții actuale care să nu-ți ridice tensiunea, inclusiv meciurile de fotbal, mai cu seamă puse în contrast cu ce-ți mai amintești din epoca de aur. Dacă pînă și un impostor agramat în cinematografie precum Sergiu Nicolaescu este azi plîns în hohote și ridicat la rang de corp ceresc, imaginați-vă restul. Pierderea celei mai împlinite generații de actori bucureșteni din toată istoria teatrului românesc. Cenaclul Flacăra, campionatul național de fotbal, Cîntarea României.              

Da, mi se va reproșa, deși n-am susținut nici o aberație, dar comunismul nu era reprezentat de actori, regizori, fotbaliști, nici măcar de ziariști, prozatori și poeți! Vă mai ofer un argument: nici măcar de membrii de partid, deveniți, atîția dintre ei, băieți buni și de-nțeles după schimbările de pe treapta tramvaiului din decembrie. Defalcat pe brigade de lucru, bresle și tabieturi, comunismul devenea ca apa oceanului luată în cantități mici: străvezie, inofensivă, comună. Îndepărtează-te cîțiva metri și aruncă o privire generală: potențialul distrugerii, amenințarea, abisul te vor umple de groază. Cum oceanul aste alcătuit din toate picăturile sale, nu diferită era fiziologia roșie, cu sinergismul ei blestemat. Comunismul, ne place sau nu, eram noi! Curgea prin noi! Se hrănea prin noi! Eram parte a lui, așa cum el era rezultatul eforturilor (sau al lipsei lor) depuse de noi toți! Observ cu prudență cum despică unii firul în călăi, victime și complici. Dă bine pentru editori, căci gargara este prelungită, dar, în realitate, victima este patria (cu tot apanajul ei pletoric: istorie, cultură, tradiție, spiritualitate și civilizație), iar complici – toți ceilalți. Adică noi.              

Nu este confortabil de admis, căci din ființe șterse, lașe, nepăsătoare, în cel mai bun caz, eram cît pe ce să ajungem eroi anti-comuniști și mari patrioți drapați în tricolor cu gaură și la lucru și acasă, ca acum să vină unul și să ne ia bucuria victoriei! Chiar dacă are dreptate, ce te faci cu generația care s-a format după desfășurarea misterelor din decembrie? Participanții ei n-au trăit o zi sub depresia comunistă, nu s-au înfruptat din lipsurile lui, n-au fost nevoiți să aplaude sau măcar să participe la neobrăzatul cult al personalității ceaușine (te-apucă rîsul și indignarea numai cînd pomenești asemenea praguri de regres uman!).

Tocmai de aceea demonul marxist este atît de periculos, pentru că el se poate autoisca din condiții de nemulțumire generală! Or, cu prea puține excepții ca istoria să le fi reținut, de cînd se știu, societățile au avut numeroși nemulțumiți în rîndurile lor, care, cînd ajungeau în punctul critic, puneau la cale revolte, răzmerițe, războaie civile și chiar militare. În lipsa unei baze pseudofilozofice măcar cu aparență solidă, extrasă din exemplificările pe care viața le punea la dispoziție, care să coaguleze o ideologie în jurul lor, răzvrătirile se măcinau rapid și dispăreau de pe scenă în sîngele promotorilor. Marx a fost primul intelectual îndeajuns de abil care să reușească altoirea unor bazaconii nerealiste drapate în rigoarea unei științe sociale și, ca atare, legitimate de adevărul ușor de scos în evidență. De acum, orice revoluție avea un punct de referință și un ideal suprem. Nu mai conta că micile frînturi de adevăr erau scoase în cătușe să defileze alături de cohorte de minciuni, că puțini mai aveau puterea de a discerne între dulcegăria propagandei și nebunia realului, între spiritul de aventură și instinctul de supraviețuire al celor ce-i conduceau și salvarea etilică pusă cu generozitate la dispoziție ca alternativă a gulagului.

Păturile conducerilor de mîine stau pregătite și așteaptă doar ca istoria să mai facă un pas greșit. Exemplul Trump va deveni un focar de competență și perfectă ilustrație pentru istoricii viitorului. Și, la drept vorbind, dacă americanii vor ajunge să mănînce pîinea acră a colhozurilor din Kansas, și aceea pe cartelă, în mall-uri pustii, de ce-ar fi românii mai breji? Că au trecut pe-aici și știu despre ce e vorba, că s-au imunizat? Odată intrat în organism, virusul crimei roșii nu va mai ieși de-acolo decît odată cu pacientul, pe năsălie. Dar va găsi posibilități să intre în cei rămași în viață. Tot ce ne rămîne de făcut este să crăpăm sau să ne adaptăm. Și ai dracului să fim dacă nu exact asta vom face! Dați-mi un singur argument în fața căruia tot acest eșafodaj al diavolului să-și piardă verosimilitatea și... mă voi simți salvat.

Liviu Cangeopol

11 ianuarie 2021

Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro