Localul era frecventat printre alţii şi de Ion Luca Caragiale, George Enescu, George Ranetti, dar şi de numeroşi străini, îndeosebi francezi şi englezi. Tot aici, dincolo de inerentele controverse, se pare că au fost inventaţi şi celebrii mici sau mititei (cârnați mai mici decât cei obișnuiți). Se spune că într-o zi, copleşit de mulţimea muşteriilor, Iordache rămâne fără maţele necesare fabricării vestiţilor cârnaţi lungi, „cu piele”. În disperare de cauză şi dornic să satisfacă exigenţele clienţilor săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală nişte cârnaţi mici, fără înveliş, pe care îi aruncă pe grătarul încins. Succesul e imediat şi de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească la loc de cinste, devenind, probabil, emblema culinară a Bucureștilor. (Se spune că, în perioada interbelică, aviatorii recunoșteau orașul după fumul gros al grătarelor de mititei care funcționau neîntrerupt, zi și noapte.) 

 

Deși toată lumea cunoștea localul drept La Iordache, după numele proprietarului, denumirea oficială, identificată și pe firmă, era La trei frunze de viță. Dintr-o reclamă publicată într-un ziar al epocii, aflăm că restaurantul aparținea lui „Jordache N. Jonescu” și se lăuda cu un „Mare depou /depozit, din fr. dépôt / de vinuri indigene și streine”, bașca „Rom, Jamaica, Cognac”, plus „Liqueruri și Unt-De-Lemn veritabil de Niza” (Nisa). Anunțul publicitar se încheia fără niciun echivoc: „Se recomandă asemenea și o bucătărie escelentă”! Localul – despre care, în Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa ne spune că „era un mic birtuleț instalat într o căsuță măruntă, unde intrai aplecându-te spre a nu te lovi cu capul de pragul ușii”, își făcuse „reputația unui restaurant unde se mănâncă bune fripturi, buni cârnați și «bune mâncări»” – mai era cunoscut, deloc întâmplător, și ca La Idee, pornind de la o sintagmă a unui cunoscut umorist”… 

La capătul dinspre centrul orașului al Podului Caliței, chiar la poalele Dealului Mitropoliei, avea să locuiască o bună bucată din viața lui extrovertitul ziarist satiric și, totodată, discretul comisar de poliție Nicolae T. Orășanu (1833-1890), alias „Nichipercea” sau „Sarsailă”, cel care avea să rămână în istorie drept nașul incontestabil al mititeilor românești. Înzestrat cu harul ironiei, Orășanu a fost redactor şef sau colaborator de lux al revistelor umoristice mult gustate în epocă, cu nume amuzante, care au scris istorie în subconștientul colectiv, precum „Nichipercea”, „Daracul”, „Țânțarul”, „Urzicătorul” sau „Sarsailă”, folosind o mulțime de pseudonime gustate de contemporanii săi: „Iago”, „Ioana lui Vișan, Văduvă” „Netto”, „Nicor”, „Odobașa”, „Orășenescu”, „Cetățenescu N.T.”, „Palicariopolu G.” și, desigur, „Nichipercea”. Deși toată lumea cunoștea localul drept La Iordache, după numele proprietarului, denumirea oficială, identificată și pe firmă, era La trei frunze de viță. Stând mai mult la cârciumă decât acasă, „Într-o bună dimineață, lui N.T. Orășanu îi veni ideea să alcătuiască un vocabular original de mâncări. Și lucrul fu făcut. Acest vocabular făcu, în bună parte, popularitatea restaurantului. Și iată de ce. Lista de mâncări începea cu țuica, urma cu celelalte pregătiri și sfârșea cu vinurile. 

Pe cât ne aducem aminte, iată o parte din aceste supranume: Țuica: O idee. Apa: O naturală. Pâinea: Abundența. Scobitoarea: O baionetă. Ardeiul roșu: O torpilă. Varză acră: Origine de Belgrad. Gheața: Cremă de Siberia. Cârnați mici: Mititei. Cârnatul mare cu piele: Patrician. Fleica: O inocentă. Cafeaua turcească: Un taifas. Un litru de vin cu o sticlă de borviz: O baterie. Paharele care însoțeau bateria: Semiplutoane. Tacâmul: Regulamentul. Plata: Protocolul. Etc. Dintre toate aceste numiri, toate au pierit încetul cu încetul, numai două au supraviețuit, ceva mai mult; au fost adoptate la toate restaurantele, grădinile, cârciumile, bodegile; acestea sunt bateria și mititeii. Până la un punct, pe ici pe colo, mai trăiesc încă și patricienii, iar «protocolul» se mai aude, câteodată, la Iordache”. Însă „petrecăreţul Orăşanu” nu era doar un simplu consumator, ci, totodată, un spion al puterii, infiltrat în mediul boem. De altfel, postul său de polițai șef, chestor al celui mai important sector al Capitalei, cel de Roşu, nu a fost niciodată în pericol, dimpotrivă. De altfel, meseria de polițai reprezenta o tradiție de familie: „Străbunul lui, stolnicul Giani Orășanu, îl adăpostise pe Tudor Vladimirescu, fiind om de mare încredere al îndrăznețului pandur, iar tatăl sau, pitarul Teodor Orășanu, nepot al stolnicului, făcuse parte din Tribunalul Polițienesc sub sceptrul lui Barbu Știrbey”. 

Din postura de om de lume, Orășanu „aflase multe, ca de pildă de complotul pus la cale de amicul Eugeniu Carada la 11 februarie 1866, sau de jalnica mişcare din august 1870, plănuită de acelaşi năbădăios amic contra lui Carol I. Dacă, în primul caz, nota lui informativă a fost ignorată de Cuza, fiindcă depăşise sorocul celor șapte ani de domnie şi nu mai avea motive de luptă, în cel de-al doilea caz, bileţelul, argumentat de telegramele căpitanului Candiano-Popescu interceptate la Predeal, a condus la arestarea a 41 de oameni în frunte cu I.C. Brătianu”. Directorul de la Închisoarea Văcăreşti i se adresa aceluiași Orășanu cu „Să trăiţi, domn comisar!” Azi, poate părea curios că în cazul inventatorului lui Nichipercea „toată lumea vedea în el doar pe adversarul puterii şi pe duşmanul ireductibil al ciocoimii, bineînţeles de pe poziţia boierului cu sânge albastru şi niciodată poliţaiul, cu toate că el îi ancheta personal pe cei arestaţi în perimetrul Centrului Capitalei”… Se poate spune că eșecul conspirației din vara lui 1870 – „Republica de la Ploiești” ironizată de Caragiale în nuvela Boborul și în comedia Conu Leonida față cu reacțiunea – se datorează și informațiilor căpătate de Orășanu de prin cârciumile în care se adunau conspiratorii cheflii.

- Băiete, mai adu o baterie și vreo zece mititei!