O conversaţie neconvenţională cu un atlet al bucătăriei şi un poet al trupului feminin, care destăinuie legătura excitantă dintre hrană şi sex, precum şi modul subtil în care se ajunge aproape de sfinţenie prin orgasm. Romancier şi memorialist, dar şi personaj mediatic, Radu Anton Roman a fost, poate, ultimul mare bonom al gurmanderiei, mai bine zis un lider definitiv al castei gourmeţilor, de la al său întemeietor livresc şi istoric Brillat-Savarin pînă la băştinaşul Păstorel Teodoreanu. El mai poate fi închipuit, în parafrază shakespeariană, şi ca nobilul Sir Falstaff care, în pauza dintre două bătălii, se refugiază într-o poieniţă, unde amenajează pe dată o incredibilă masă de picnic, la care-şi invită deopotrivă prietenii şi duşmanii, întru slava şi splendoarea Măriei Sale, Burdihanul Universal.

(fragmente dintr-un interviu publicat cu aproape două decenii în urmă într-o revistă a crescătorilor de Iepurași; din nostalgie, am păstrat grafia originală, cu „î” din „i”, „sînt” etc...)

Dacă ombilicul este centrul lumii, tot ceea ce e cu adevărat important în viaţă s-ar părea că se petrece în zona imediat înconjurătoare: stomac şi pubis. Cum vezi legătura dintre mîncare şi sexualitate?

În primul rînd, e o bucurie. Eu aş urca puţin din ombilic în creştet toată chestia asta şi aş spune că sînt bucurii amîndouă şi că mie mi se umple nu burta ci mintea de bucurie în clipa în care mă ating de lucrurile bune ale vieţii. Că sînt frumoase domnişoare rumene, blonde, brunete , agresive, leneşe, discrete, amînate, neconsumate chiar, că sînt mîncăruri la care jinduiesc şi pe care probabil datorită distanţelor geografice între noi şi Tahiti, de exemplu, n-o să le pot gusta niciodată, lucrurile rămîn la fel. Totul se petrece în mine, este o chestiune de imaginaţie şi de intensitate, de bucuria de a trăi.

Sau se petrece pe hîrtie. În Rabelais de exemplu, unde amîndouă lucrurile merg la extrem.

Acolo este tot imaginaţie. Este clar că este o carte a cărei ficţiune a depăşit cu mult dimensiunile realismului, sîntem deja în ireal, dar un ireal atît de frumos, de cald şi de omenesc.

S-a scris despre tine ca despre un „Rabelais al tocăniţei“.

De cîte ori citesc Rabelais am sentimentul foarte clar că omul ăsta nu a exagerat destul. Ca şi De Coster în „Til Eulenspiegel“, în descripţiile sale despre arta culinară … Realitatea, de fapt, este uneori mai spectaculoasă şi mai inventivă decît acel gen de imaginaţie. Şi, oricum, totdeauna exagerarea va fi mai adevărată decît realitatea, decît ceea ce numim noi, modest şi trist, realitate.

Lumea te acuză că găteşti lucruri foarte grele sau cu multă carne. Este aceeaşi carne? Carnea femeii, carnea din ceaun…

Este o acuzaţie de frustraţi. Toţi oamenii care au o reţetă în buzunar şi o suferinţă în suflet sau în stomac ne vor acuza de treburi de acest gen şi pe mine, şi pe emisiunile mele. Trăiesc într-o lume carnală, într-o lume consistentă şi cu densitate senzuală. Prin natură, sînt un planturos. N-o să las deoparte nici un suflé foarte rafinat şi foarte bine construit, cu o arhitectură celiniană a mîncării…

Sau o femeie foarte subţire.

Femeile şi „fără…“ şi „fără…“. Ştii rimele de aici! Nici ele nu-mi sînt străine, din contră. Dar este vorba de bucuria diversităţii, alteritatea permanentă din care apare aventura.

Dacă e să ai o opţiune definitivă?

Gata, mă duc pe Insula Paştelui cu femeia vieţii mele…?!?

Cu ce fel de femeie ai merge?

Mie îmi miroase a sinucidere. Ce să fac cu o singură femeie pe o insulă aşa de mare cum e Insula Paştelui? Chestia cu o singură femeie este ca şi mîncatul deliberat şi trist, prin reţetă şi dietă, a cartofilor fierţi cu iaurt. Foamea mă face melancolic, la fel şi frustrările sexuale.

Îţi place să găteşti pentru femei?

Da, uneori cu pasiune. În general, cînd gătesc pentru femei sună ca o declaraţie de dragoste, iar cînd gătesc pentru bărbaţi ca o declaraţie de prietenie, care tot dragoste e pînă la urmă. Dar să nu uităm că vinurile se articulează foarte bine în situaţiile erotice, aşa cum şi mîncărurile pot fi insinuante, descurajante, pot fi declaraţii de război.

Spune-mi o mîncare senzuală.

Lucrurile foarte elaborate pot fi senzuale. De exemplu, să faci muşchiuleţ umplut cu fructe uscate trecute prin coniace tari şi îndulcite cu vutci dulci. Sau chestii flambate, o clătită înflorită între ciuperci şi caşcavaluri din cea mai bună calitate sau brînzeturi franţuzeşti puţin fermentate. Toate astea vorbesc despre voluptate, perversiune, îngăduinţă pînă la urmă. Genul de bucate care descheie primul nasture de la bluză.

Ce adaugi unei femei în situaţii de genul acesta?

În primul rînd este o declaraţie de admiraţie. În momentul în care îi faci unei femei aşa ceva, nu e numai o declaraţie de dragoste e şi o declaraţie de admiraţie, e un fel de a declara că ai încredere în gustul ei, în rafinamentul ei-„noblesse“ nu numai în sens sexual, în acest fel îi dai o informaţie excepţională despre tine, te adaugi pe tine, pînă la urmă. E un adaus pe care tu vrei să-l parcurgi şi să-l definitivezi.

Un fel de mit gastronomic al androginului, refăcut.

Se poate, se poate. N-aş spune androgin aici, aş spune că este creat un cuplu, vizigotul, monstrul bigen, dar este un monstru sexual, de cuplare, de împreunare, este Dragobete şi pofta lui de viaţă, nu este publicul sentimental din Sf. Valentin, ţinutul de mînuţă de la poartă. Nu, e împreunare în toată puterea cuvîntului şi senzualitate împlinită, carne. Aici e carne.

Cînd ai avut senzaţia că ai descoperit cu adevărat femeia?

Nu există aici un „cu adevărat“. Îmi vine foarte greu deoarece din cauza diversităţii descoperirilor, a eşalonării repetate şi îndelungate a unor descoperiri, nu mai pot pune „cu adevărat“. Pot spune că s-a rafinat în timp. Că, de la cei 2-3-4 ani în care mă uitam cu coada ochiului… Fac acum o paranteză. Făgăraşul era un orăşel mititel în care baia era comunală şi comună… Această baie comunală ne obliga la o anumită vîrstă extrem de incertă, nici măcar fete sau băieţi nu eram pe atunci, să facem baie cu mămicile. Mai erau şi mămici tinere sau chiar nemămici pe acolo. Şi, ţin minte cu o anume indignare tardivă, că mă uitam cu coada ochiului, cu curiozitate şi cu picul acela tulbure de excitaţie masculină la domnişoarele dezbrăcate. Deci, iată o descoperire. Sigur că mă amuz acum şi mă uit în oglindă şi rîd ca prostul de privirea mea translucidă, înceţoşată vag de curiozitate şi nu numai. Apoi, au urmat alte descoperiri. Descoperirea goliciunii, a mîngîierii, a sexului, a bucuriei de a face amor, de a te împreuna, ba chiar de a face dragoste.

radu 3Cînd ai mîncat prima oară cu o femeie?

Dincolo de viaţa de familie de zi cu zi, a mînca cu o femeie în sensul pe care-l dai tu întrebării, s-a întîmplat, lucid, pe la vreo 21 de ani. M-am îndrăgostit, am dus o femeie în creierul munţilor, am salvat-o în creierul munţilor şi acolo am mîncat în doi pentru prima dată.

Mai ţii minte primele mîncăruri?

Ţin foarte bine minte totul. Era o chestie de picniceală, era mîncare rece: eram săraci şi studenţi, prea tineri şi prea în vîrf de munte. Toate aceste „prea-uri“ ne-au obligat să mîncăm pîine, un pic de slănină, brînză, ceapă. Nu masa a fost importantă, ci ritualul mîncării în doi. Terminam bucăţica de brînză, mai zbura un nasture de la bluză; terminam bucăţica de slănină, smulgeam elasticul – de la ştii tu ce – cu dinţii sau îi smulgeam cerceii cu pleoapele. Mîncarea şi apropierea s-au petrecut încet-încet, ca într-un ritual…

Şi nu te-ai săturat nici pînă în ziua de astăzi.

Recunosc, parcă aş fi în faţa unui aparat de filmat, da, recunosc, se pare că sînt un nesătul.

Citind cărţile tale m-a frapat că într-una din primele pagini din cea despre Cousteau, descriind primul contact cu ziarista franţuzoaică, aveai nişte consideraţii foarte tehnice şi foarte plastice despre sînii ei „superbi genul pară pergamută abia-abia coaptă“. Am senzaţia că e un lucru la care n-o să renunţi niciodată şi n-o să renunţi în mod frumos.

Mă tem că voi îmbătrîni urît, cu ochii pe poze.

Atunci era o privire foarte reală.

Atunci nu eram bătrîn. Am trăit cartea asta la o vîrstă cu pofte mari şi suculente.

Ai vorbit despre lucrurile astea cu Comandantul?

Da, am avut la un moment dat mici comentarii despre frumuseţea şi rolul femeii în societatea masculină. Mai mult, l-am auzit cîntînd şi cîntece deocheate. În vreo două seri, ne-am bucurat de Bordeaux amestecat cu Feteasca Neagră şi la capătul serii se întîmplau cîntecele deocheate. Au şi ei un cîntec fermecător care seamănă cu „Suflecată…“ şi cu „Fata mamii, ce-ai vrea tu?“. Nu sînt foarte mari diferenţe culturale între tradiţia noastră studenţească şi cea franceză.

Am făcut schimburi culturale...(va urma)

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro