(fragmente dintr-un interviu publicat cu aproape două decenii în urmă într-o revistă a crescătorilor de Iepurași; din nostalgie, am păstrat grafia originală, cu „î” din „i”, „sînt” etc...)

Femeia este interzisă în bucătărie?

Nici pe departe. Are roluri complexe în bucătărie. În cazul meu, de exemplu, femeia este o asistentă, un spectator, un auxiliar. În perioadele cînd filmez, pregătesc capodopera, ele sau ea mă ajută. Dar mă şi hrăneşte. Sînt perioade îndelungate în care nu am nici un chef să pun mîna pe vreo furculiţă altfel decît s-o bag în gură şi atunci găteşte şi mă hrăneşte, sumar şi în spiritul vremii.

Ce mănînci cînd scrii?

Nu mănînc. Cînd nu gătesc pentru televizor sau pentru prieteni sau pentru o întîlnire sentimentală, mănînc lucruri foarte simple, de o simplitate care ar putea să contrarieze: pîine cu salam, cartofi prăjiţi, pîine cu brînză şi cu roşii, mămăligă cu smîntînă… Simplific extraordinar…

Asta m-a uimit, în romanele tale nu se vorbeşte foarte mult despre mîncare şi despre ritualul acesta sau nu atît cît s-ar aştepta lumea.

Mîncarea a apărut în scrierile mele destul de tîrziu, abia prin 1996. Apoi, o dată cu cartea de bucate, de antropologie culinară, ca s-o numesc preţios, mi-am găsit tema!

În prima carte pe care am citit-o, „Precum fumul“, nici pomeneală, nici nu te-ai fi gîndit la o asemenea legătură.

Acolo sînt un om al limbii române, fac limba română cu un anumit patetism, disperat, am senzaţia că limba română este o limbă care dispare, se pierde, iese din uz şi rămînem cu foarte puţin, cu un limbaj laconic şi simplist, construit pe marginea bucătăriilor fast-food. Or, de limbaj fast-food sînt sătul. Eu fac pledoarie disperată pentru limba română.

O limbă care e foarte expresivă în a exprima mîncarea, senzualitatea, emoţiile, erotismul…

Atît de mult încît am descoperit sărăcia altor limbi. Mi-am tradus două cărţi în limbi străine (una chiar cu mintea şi cu mîna mea) şi am descoperit sărăcia limbii franceze prin comparaţie, lipsa de nuanţe, dar am descoperit şi golurile limbii române; româna şi franceza sînt limbi asemănătoare, care au goluri şi plinuri asemănătoare. La engleză însă nu poţi face nimic, limba română şi engleza nu-şi vorbesc.

Care sînt cele mai senzuale cuvinte din limba română? Care au cea mai multă carne?

Este evident că adjectivele sînt cele care dau acestei limbi farmecul şi originalitatea. Să poţi spune de exemplu în aproape 100 de noţiuni şi locuţiuni: amărît, sărac, nu mi-s boii acasă, trist, apetisit, morocănos, mi s-au înecat corăbiile ş.a.m.d.

Dar vocabulele exuberanţei, ale voluptăţii?

Astea nu sînt numai ale limbii române. De exemplu, voluptuos nu-i cuvînt românesc, e împrumutat; senzual, exuberant, înfloritor, sclipitor, de asemenea, nu sînt numai cuvinte româneşti.

Dar „pohta ce-am pohtit“?

Poftă, da, în zona asta, da. Dar poftă şi apetit, lăcomie, cupiditate nu sînt greul limbii române. Nu aici este limba română. Dar, ca să exprimi virilitatea, spui vîrlav, puternic, tare bărbat, cum spune Caragiale ş.a.m.d. sînt o seamă întreagă de adjective şi locuţiuni care dau sentimentul de forţă şi virilitate. Aici e limba română foarte puternică, în adjective. Ne putem picta cu cuvinte!

E o limbă masculină sau feminină?

Depinde cum o scrii sau despre ce scrii. La Rebreanu este masculină, dacă stăm să ne gîndim bine: cu excepţia unor prime pagini care sînt uşor calofile, din „Ion“. În schimb, la Caragiale sau Panait Istrati e feminină. Caragiale e feminin în limbă, e interesant, el este un satiric, dar cu o limbă feminină, cu o culoare extraordinară: maţe-fripte, zgîrîie-brînză, burtă verde, toată această lume este de fapt, cearta leliţelor de la poartă. Nu mai vorbesc de Panait Istrati, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu, toţi sînt de o feminitate şi o graţie, de o culoare şi o policromie extraordinară, de o densitate păstoasă pe care deja poţi s-o apuci, să o mesteci. În clipa în care citesc Voiculescu simt că mănînc limba cu lingura.

Dacă femeia este o asistentă în bucătărie, ce este ea atunci cînd scrii?

Subiectul. E o asistentă în bucătărie prin forţa împrejurărilor, că eu ei îi fac ce fac, ei şi prietenilor mei sau celor care se uită la televizor. Atunci, nu că mă încurcă, dar e momentul meu de concentrare, cînd gătesc profesional, mă concentrez pe gătitul acela, pe întîmplarea pe care vreau s-o dăruiesc, după care nu mă mai interesează. Starea a fost atît de puternică, încît mîncarea rămîne hrană. Atunci e o declaraţie de amor făcută şi femeilor şi bărbaţilor care se uită la televizor.

Şi bucătăresele, există această noţiune hibridă? Au fost întotdeauna un soi de acces spre fericire.

În tinereţe, în adolescenţă mai ales, ştii foarte bine, era viaţa de tabără şi apoi viaţa de student şi de blatist pe ici pe colo, în care bucătăreasa era regina balului, era femeia căreia i te adresai în speranţa de supravieţuire. Şi ea se comporta ceva între Regina din Saba şi Cleopatra, era fie persoana care te condamna, fie persoana care se sinucidea pentru tine. Era extraordinar. Cea care se sinucidea pentru tine, fura pentru tine. Au fost bucătărese care s-au îndrăgostit de noi, şi cînd spun noi mă refer la o gaşcă de blatişti ai marilor oraşe şi ai Costineştiului. Recunosc, prima mea amintire cu trăiri palpabile a fost o fată de la bucătărie, Vali, eu aveam 14 ani, ea avea 16. Era drăgălaşă, simpatică, o femeie atrăgătoare cu siguranţă, cel puţin în ochii mei de atunci şi o ţin minte foarte bine. Îmi dădea două ciorbe la masă mai ales că eu eram sportiv de performanţă – făceam volei (am mai făcut şi alpinism, rugby); femeia aceea avea tandreţe cînd îmi aducea ciorba, cînd mă întreba ce mai vreau. Eu ştiam foarte bine ce mai vreau, dar nu ştiam bine cum să ajung la acel ce mai vreau.

Şi, pînă la urmă ai ajuns?

Dragă Vali, iartă-mi indiscreţia: vag. Au fost şi întîlniri după aceea. Apoi, au fost anii din timpul facultăţilor, vreo opt ani buni, în care bucătăresele, vară de vară, au fost femeile care ne-au înfiat şi cu care am avut o relaţie incestuoasă.

Spune-mi cum era cu trasul la sorţi al băieţilor meniţi să înfrunte erotic bucătăresele!

Ai aflat? Se alegeau frumoşii grupului, de obicei fiecare grup are frumoşii lui. Camil Petrescu jr., Victor Sălăgeanu, Victor Mavrodineanu, Mircea Cujeliuc erau frumoşii şi profesioniştii grupului nostru. Se trăgea la sorţi şi, cînd soarta cădea greu şi păcătos pe cîte unul, el trebuia să-şi asume actul funcţionăresc de înfiere, el făcea demersurile de apropiere, noi urmîndu-l cu devotament şi înfometare. După aia, hrănea tot grupul...

Care-i cea mai mare bucătăreasă pe care-ai cunoscut-o?

Iarăşi nu pot face o ierarhie, pentru că am întîlnit capodopere în mai multe locuri şi în mai multe braţe. Mai mult decît atît, am preţuit şi mîncăruri modeste datorită frumuseţii şi gingăşiei braţelor femeii. Îmi amintesc spectacolul tulburător al unei gospodine din Bucovina, am şi scris într-o carte, felul teribil în care a făcut dragoste cu mine făcînd pîine; nu ne-am atins, abia ce ne-am vorbit. Ne-am privit, însă. Iar mîinile ei albe, graţia corpului şi mişcările ei au fost pentru mine o experienţă sexuală extraordinară, totală, stînd eu în fundul casei şi trăind de la distanţă momentul acela, care a fost unul dintre cele mai frumoase şi mai generoase din toată viaţa mea, asta numesc eu orgasm. Pur şi simplu, am ieşit epuizat din covata aia, profund tulburat. Iată, o amintire!

Este şi sport în bucătărie, în dormitor?

Din cînd în cînd. Cînd eşti tînăr şi imbecil, mai faci şi pe atletul sexual. Orice bărbat cinstit ştie că au fost perioade din viaţa lui cînd a făcut numai atletism şi colecţie, cînd întîlnirile au fost sportive şi fără consecinţe.

Au fost meciuri pierdute sau cîştigate?

Erau nule, erau cam ca băutul de citronadă, erau un galop de sănătate. Adică, rămînem prieteni, a fost un cadou din partea amîndurora, o întîlnire prietenească, fără investiţie şi fără drama sentimentală care tulbură o relaţie. Dar, repet, trebuie să fii foarte tînăr pentru asta.

Un aperitiv mîncat în exces, fără felul principal, nu?

Nu ştiu dacă a fost aperitiv, dar a fost ceva, a fost un alt fel de a mînca, decît cel dramatic şi patetic al îndrăgostitului. Despre senzualitate, scria la un moment dat Mazilu: că numai îndrăgostiţii ştiu cu adevărat ce înseamnă senzualitate. Nu poţi să-l combaţi cu atîta uşurinţă pe Mazilu, spun doar că e un alt tip de senzualitate acela sportiv, de întîlnire fugară şi neangajantă. Citeşti în tren un roman poliţist şi-ţi face plăcere, îţi lasă un gust bun, apoi iei la mînă Dostoievski şi termini cele 27 de nopţi ale iernii implicîndu-te pînă la identificare cu Mîşkin din „Idiotul“ sau cu oricare din personaje.

Am vorbit de Rabelais la un moment dat. Unde în altă parte ai mai găsit pagini fabuloase?

În De Coster: „Eulenspiegel“ era înşiruirea flamandă, corespondentul picturii flamande, naturii moarte şi rubensiene, mutate în carte. Şi în literatura picarescă spaniolă, iartă-mi pleonasmul, mi s-a întîmplat, la un moment dat, să găsesc deliciul înşiruirilor de bucate. Ca să nu mai spun de Vasile Voiculescu, el este un începător şi-un sfîrşitor de descripţie a voluptăţii de a mînca, el cu cele „Trei zile la mînăstire“ este tatăl nostru şi un reper clasic. Noi nu avem, de exemplu pictori de natură moartă. În afară de Horia Bernea, hrană n-a pictat prea multă lume în sensul flamand: mîncăruri, cîrnaţi atîrnaţi… În literatură, a făcut-o, pe ici pe colo, Hogaş, cînd a descris, un pic maliţios, felul în care se mănîncă puiul cu smîntînă şi felul în care nu ştie să mănînce puiul cu smîntînă aruncînd cu ironie pisica în curtea altuia. A făcut-o Vasile Voiculescu, dar şi Eugen Barbu în romanele sale de capă şi spadă, ca să zic aşa. În „Principele“, descrierea mîncării este senzuală şi face parte din senzualitatea romanului.

Dacă este al lui.

Deja nu mă mai interesează. De multe ori, cînd citesc o carte nu mă interesează autorul. Sigur că salut geniul autorului, dar…

Mîncărurile au autor? Sînt cîţiva autori celebri, Brillat-Savarin a dat savarina, generalul Joffre a dat jofra, lordul Sandwich, jucătorul de cărţi, a dat sandwich-ul…

Sigur, mîncărurile netradiţionale au autori. În clipa în care Omenirea, şi mă scol în picioare cînd spun cuvîntul ăsta, a luat cunoştinţă de sine şi de bucuria de a mînca, de arta gătitului, atunci au început să apară şi invenţiile. Pînă atunci, totul avea autor colectiv. Şi lucrurile se petrec simplu, babele şi bucătarii dintr-o regiune adaptează felul lor de a găti şi atunci se cheamă, să zicem „sarmale“; vine cineva de afară şi gustă sarmalele de la Marghita care sînt puţin ciudate – că acolo se pun şi ciuperci, nu numai carne – şi notează reţeta, merge la Bucureşti şi scrie: „Am mîncat sarmale ca la Marghita“. În momentul acela s-a născut o mîncare, importatorul de temă tocmai a creat un nume – „Sarmale ca la Marghita“ -, iar cei de la Marghita continuă să facă sarmale cum ştiu ei aflînd că se cheamă „Sarmale ca la Marghita“.

Ai scris un roman intitulat „Zile de pescuit“. Cînd ai descoperit pescuitul?

Foarte devreme. Aproape imediat după ce am privit cu ochi dulci domnişoarele de la baia comunală. Adică, pe la 4 ani deja pescuiam, fie pe pîraiele satului patern, fie chiar la Olt, unde mi-am prins primii peştişori. Într-un oraş miniatural, cu o lume mică şi previzibilă, ai foarte puţine lucruri de făcut cînd eşti fecior. Acolo faci toate sporturile care se fac în oraş, mergi la bibliotecă şi te duci la Olt la pescuit sau la munte să faci creasta Făgăraşului. Cam astea erau cele patru-cinci lucruri care erau obligatorii şi pe care, aproape previzibil, le făceau toţi băieţii de la 10 pînă la 18 ani cînd părăseau oraşul.

Apoi, cum a decurs aventura asta cu pescuitul? În studenţie, unde pescuiai?

Studenţia m-a îndepărtat foarte tare de pescuit, chiar am renunţat o perioadă.

Şi sînt atîtea bălţi, sînt 300 de bălţi în jurul Bucureştiului!

Am descoperit Bucureştiul şi împrejurimile sale pas cu pas. Nu a fost un oraş care să te primească bine. E un oraş destul de ostil şi de ascuns celor care vin să trăiască în el. Am avut modelul intrusului care se lasă acceptat şi se deschide el însuşi spre oraş. A durat 3-4 ani pînă m-am simţit bucureştean cît de cît.

Ţi s-a părut străină mîncarea din Bucureşti?

Era mîncare de cantină, sigur că mi s-a părut străină. Eram student trăitor la cămin, totul îmi era străin. Dar după cîţiva ani, am devenit foarte bucureştean, poate chiar cu o nonşalanţă care putea fi apropiată de tupeu, de exces.

Cînd ai reluat pescuitul?

Întîmplător, după vreo şase ani de Bucureşti. Deja începusem ziaristica, am primit o invitaţie amicală de la un coleg, Ştefan Craioveanu (pictor), care mergea în Deltă. Am zburat atunci cu avionul, prima dată în viaţa mea, un MIR 14 – o catastrofă care zboară cu suişuri şi coborîşuri de sute de metri şi în care îţi laşi ultima brumă de încredere în tine şi de demnitate. Am aterizat la Tulcea, am intrat în Deltă. Brusc am avut o revelaţie, pentru că am fost la Maliuc, toţi începătorii care ajung în Deltă merg la Maliuc, o fostă colonie industrială sordidă, fără peşte. Toţi începătorii trebuie să treacă prin acest purgatoriu, pentru că acolo e hotel, ai unde să dormi şi e o mică industrie de bărci. Trecînd eu prin această iniţiere sordidă şi antipatică am avut şansa să cunosc un alt tip care m-a dus la un pescuit adevărat; am prins atunci un peşte enorm, primul peşte după peştişorii mei de 100 de grame din Făgăraş, am prins un peşte de 4 kilograme.

Ce scară, de 4000%! Din momentul ăla nu am mai plecat din Deltă... (va urma)

Dan-Silviu Boerescu