1813-2020, nimic nu s-a schimbat – am rămas același popor plin de viață!!! Nu vreau să fiu lupul moralist dar recenta petrecere din Herăstrău din prima noapte de relaxare de după Starea de Urgență mi-a reamintit câteva rânduri dintr-un volum din seria „Secretele Bucureștilor”, intitulată Marile calamități din istoria orașului - Cutremure, incendii, inundații, epidemii.
„ După o vreme, boala a început a se domoli şi lumea s-a întors treptat în oraş. Acei care se regăseau vii, se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele, însetaţi de plăceri. Totdeauna, după o epidemie sau un război, oamenii caută a-şi recăpăta bucuria, căci viaţa devine mai lesne, iar averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri, după moartea fraţilor şi a surorilor cu care ar fi avut de împărţit averea părintească, dacă aceia ar fi trăit. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pâinea!” – exclamă Ion Ghica, deşi această „cruzime balcanică” ascunde un adevăr universal..."

„Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi cu o mare vioiciune şi nu s-a mai putut opri nimeni din petreceri până la postul Paştilor. Dar, pe atunci, nunta nu vrea să zică, precum azi, un petec de hârtie velină, tipărită frumos la Socec sau la Weiss (...), anunţând celebrarea cununiilor unor tineri la biserica Sărindar sau la Domniţa Bălaşa. Pe acea vreme, nunta era dandana mare! Mai întâi, peţitorii şi colăceii cu aldămaş (adică nişte covrigi săraţi, buni la băutură, însoţiţi de bani şi de carafe cu vin) după aceea logodnă cu arhiereu, diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu lăutari, cu tot soiul de ţuici şi alaiuri de cârnaţi, într-un cuvânt cu mare zaiafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu vreo câteva zile înainte de cununie, dacă mirele şi mireasa erau din neam boieresc, să făcea «cherofilima» la Curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mâna lui Vodă şi a doamnei, cerându-le binecuvântarea. La cei de rând, când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui până la casa miresei. În ajunul cununiei, cam pe după masă, porneau «călţunăresele» (aducătoarele darurilor pentru mireasă, din partea viitorului soţ), tot cucoane alese dintre rudele cel mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri ce aveau înhămaţi armăsari de preţ”. Primele trei intrau în casa miresei cu cele mai scumpe cadouri, respectiv blănuri, stofe sau „giuvaericale”, urmate de mai multe fete tinere (dar „sub cuvânt” că niciuna nu era mai frumoasă decât mireasa!), care purtau tăvi încărcate cu plăcinte, „cofeturi” şi băuturi. Se făcea o „clacă” în care erau admirate darurile desfăcute pe mese, răstimp în care sosea şi alaiul mirelui, după care toţi se puneau pe băut şi pe jucat, cu lăutarii alături, căci în acea seară mireasa îşi „lua ziua bună de la fete şi surate”, iar bătrânii şi cei deja căsătoriţi petreceau toată noaptea cu băutură şi mâncare."

„Dar a doua zi, mai cu seamă, era ce era! Nunta începea chiar din zori... Nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui la casa miresei. Cununia se celebra după prânz, la biserica enoriei (adică a comunităţii religioase din mahalaua respectivă), de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, după slujbă, se punea în trăsură, împreună cu cei care purtau jerbele şi luau cu ei lumânările mari aprinse, pornind către locul petrecerei. Iar dacă era cununia se făcea acasă la ginere, căci se prea putea şi astfel, atunci una dintre rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasă şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternuturi, cu zestre, cu tot, unde era aşteptată pentru slujbă de preoţii aduşi din vreme. Trăsura era înconjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, ce făceau tapaj în mahala, aducând ştire că soseşte mireasa.

(...) După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul (boier de rang inferior, însărcinat cu supravegherea bucătăriei domneşti, el însuşi, de cele mai multe ori, chiar plăcintar sau cofetar) Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de vanilie. Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau nunii, socrii şi nuntaşii mai de vază pe la casele lor cu trăsurile însoţite de alt rând de lăutari. Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi. O nuntă se isprăvea şi alte zece începeau, încât Bucureştii tot într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie, de parcă ciuma şi moartea nu trecuseră pe acolo niciodată!”…

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro