La începutul anilor 90, biciclismul nu era încă fiță. Nici pe departe. Dar cool, alternativ și chiar subversiv – tot era puțin. De fapt, termenul cool nici nu apăruse încă. Era cool înainte de termen.

La țară și în „urbanul mic” foarte mulți oameni încă se deplasau cu „tohanurile” (numite astfel pentru că se fabricau la U.M. Tohan), la fel ca în deceniile precedente.

În București, erau puțini cei care mergeau cu bicicleta zilnic. Rutele spre fabricile din oraș și platformele industriale din periferii erau satisfăcute de transportul în comun.

Biciclismul era apanajul unor nenișori inventivi și descurcăreți, care se deprinseseră să șurubărească și să improvizeze soluții neașteptate pentru vehiculele lor, după mulți ani de penurie cvasi-totală a pieselor de schimb și accesoriilor velo. De regulă, erau muncitori, majoritatea cu pregătire mecanică, trecuți de o anumită vârstă, care, după ce își luaseră gândul de la mașina mică, se resemnaseră la bicicletă ca vehicul de cărăușie. Bicicleta unui astfel de „nea factotum” era tunată special cu coș încăpător în față și spate și, în unele cazuri, chiar cu dispozitiv de remorcă. Se puteau căra astfel sacoșe mari de rafie, saci cu cartofi, canistre și bidoane pline. Pedalând prudent, fără grabă.

Pe unii i-am văzut cu undițele în spate: în geana zorilor, când mă întorceam cu taxiul de la o petrecere nocturnă. Aveau loc de întâlnire la Obor, în acea zonă în care, poate nu întâmplător, se învecinau tarabele cu ustensile de pescuit și cele cu piese pentru biciclete. Treceam pe strada Ziduri Moși, semiadormit și le-am zărit luminițele lanternelor ca prin vis. Păreau niște sulițași gata de luptă. Nu mai mulți de zece să fi fost. Călare pe biciclete, așteptau disciplinați să plece unul câte unul.

Era vreo legătură între biciclism și pescuit? Nu m-am gândit să investighez la vremea aceea. Azi mi s-ar părea interesant de știut.

Cei dintâi taximetriști particulari, mai tineri și mai descurcăreți („generația tranziției”, deh!), îi priveau de sus pe nenii bicicliști și le aruncau glume disprețuitoare. Stagnau cu orele parcați și când un nene biciclist îi trecea sprinteior prin față, îi smulgea din moțăială, dar le și stârnea o nelămurită ranchiună. „Băi, vezi că ți se-nvârte roata” sau „că ți se mișcă lanțul”, le strigau, căznindu-se să-și vădească superioritatea. Eu am mașină, bă, am patru roți sub mine, te halesc pe tine, săracule, cu alea două rotițe sfrijite ale tale. Când trec eu pe lângă tine, te zboară vântul, mă.

În rânjetele acelea erau concentrate decenii de frustrare fantasmatică. Nu era râsul lor, era râsul unei istorii chinuite. Era exteriorizarea unei obsesii automobilistice naționale. Mașina, mașina! status symbol și fetiș civilizațional... Mai urgentă pe lista de priorități decât casa, masa și orice alt acaret, mașina semnifica împlinirea. Mașina mare și puternică preferabilă celei mijlocii, mai demnă la rându-i decât cea mică.

Foamea atavică după cilindree și cai-putere cât mai mulți se stinge greu, în generații succesive. Azi, când românii dețin mai mult de-o mașină pe familie, se dumiresc că nu au suficiente drumuri și parcări. Azi, când România a ajuns să fabrice mașini pentru export, pentru Occidentul cel fițos, să vezi neșansă: se schimbă preferințele auto pe plan global. Mașinile mici, nepoluante, hibride sau electrice de-a dreptul - devin noile obiecte ale dorinței pentru societățile ghiftuite din Apus. Românache se trezește din nou pe contrasensul istoriei.

Nu și nenișorii mei, role-modelele mele nouăzeciste, care m-au inspirat să trec și eu la biciclism. Zâmbetul lor senin și înțelept, calmul zen cu care încasau șicanele – nu doar verbale – ale învârtitorilor de volan m-au inspirat să trec de partea lor. Care e secretul lor, care e farmecul vieții aceleia sportive, independente, în răspăr cu aspirațiile gregare?

Când eram mic, mă dăsusem și eu cu Pegasul prin parc și în jurul blocului, dar nu prea mi-a plăcut. Acum, însă, descopeream adevărul. Aveam să-mi iau o ucraină (că tohanuri nu se mai fabricau de mult) și aveam să pornesc pe calea alternativă pe care merg și azi, când, încet-încet, devin și eu un nenișor cu biclă.

Florin Dumitrescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro