Istoricul Ion Măldărescu afirma tranșant într-un interviu: „Mătuşa fostului Rege Mihai, Principeasa Ileana, o Hohenzollern-Sigmaringen, verişoara a reginei Elisabeta a II-a a Angliei şi căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg era, în anii Războiului, de o frumuseţe tulburătoare. Castelana de la Bran, nu s-a ruşinat să adăpostească în propriul budoar un dezertor din armata română – Emil Bodnăraş – fugit la sovietici pe vremea Regelui Carol al II-lea. Legătura Principesei, ca şi locaţia spionului sovietic erau cunoscute doar de Regele Mihai, de Regina-mamă Elena şi de Lucreţiu Pătrăşcanu. După arestarea Mareşalului Ion Antonescu, la 23 august 1944, Emil Bodnăraş a plecat, de la Bran, direct la Bucureşti, pentru a prelua arestatul”.

Considerată cea mai frumoasă Principesă a României din toate timpurile, Ileana (5 ianuarie 1909, București – 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru Principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu Arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de Arhiducesă a Austriei și Principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori, Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, Regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.

Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de Arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț. Alegând calea monahismului, și-a luat numele monastic „Maica Alexandra” și a fondat Mânăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

Ileana s-a născut la București la 5 ianuarie 1909, ca fiica cea mică a Reginei Maria a României. Deși au existat zvonuri că tatăl adevărat al Ilenei este de fapt Prințul Barbu Știrbey, Regele a admis paternitatea, scrisorile Prințului Știrbey către Regină nelăsând nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea față de ceilalți copii ai cuplului regal.

În vara anului 1930, însoțind-o pe Regina Maria într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“. În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umrich, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef al Casei Regale. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul. Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. După proclamarea Republicii Austria, Anton și familia sa se retrăseseră în Spania. Arhiducele, absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service auto și de aviație. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe dată de 26-27 iulie, la vârsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, Regele Carol al II-lea. (Se spune că, imediat după nuntă, Carol i-ar fi întărit surorii sale ideea că nu Ferdinand era tatăl ei, ci Prințul Barbu Știrbey, provocându-i o criză violentă de plâns…) Conjunctura politică, revoluția din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc a pus pe tinerii căsătoriți în mare dificultate. Ei sunt nevoiți să plece în Austria în 1931. După căsătorie, cei doi au locuit un timp la Munchen, apoi la Modling, lângă capitala austriacă, atunci când Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În 1934, s-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era o casă mare, de 35 de camere, dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în ultimii ani, în care familia a locuit confortabil timp de zece ani. Aici s-au născut și cei șase copii ai cuplului.

În vara lui 1943, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ajutorul ei, datoria de Principesă a României o chema înapoi în țară. Ileana s-a consultat atunci cu Prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale, Regina Maria. Barbu Știrbey i-a pus atunci o întrebare: „-Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă?”. Răspunsul era simplu: „-Sunt româncă". A început astfel o perioadă de un an de zile în care Principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în România. Astfel, în primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. Ileana a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, începându-și munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. De asemenea, s-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de ziua națională a României.

După 23 august 1944, țara a fost invadată de facto de Armata Roșie, iar Regele Mihai a fost forțat să abdice în cele din urmă la 30 decembrie 1947, de Petru Groza și Gheorghiu-Dej. Conform propriilor ei memorii, Ileana s-a întâlnit cu Regele Mihai și Regina-Mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia, aceștia povestindu-i ce se întâmplase pe 30 decembrie. Regele a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, fiind urmat la câteva zile de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întâi în Elveția apoi în Argentina. În Elveția s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai, revederea fiind tristă, umbrită de durerea despărțirii de țară. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, „Regina Maria”. În 1950, Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale.

În 1954, mariajul cu Arhiducele Anton s-a terminat prin divorț. În același an, Principesa s-a recăsătorit, de acestă dată cu Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în 1965 printr-un alt divorț. În 1959, Principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959).

În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mânăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra. În 1967, Principesa s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și a devenit stareța mănăstirii cu hramul „Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

A dus o viață cu totul specială, jalonată de tot felul de controverse. După venirea comuniștilor la putere, Ileana s-a implicat discret în mici acțiuni „de rezistență”. A găzduit la Bran, în mare secret, oameni care altfel ar fi fost arestați. Încă din iarna anului 1945 a început să se intereseze de soarta deținuților politici, la cererile oamenilor care veneau la ea pentru ajutor. În următorii ani, a ajuns chiar să ceară direct membrilor guvernului, precum Ana Pauker, respectarea anumitor drepturi pentru deținuții politici. A colaborat în secret cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne în guvernul Sănătescu, în unele activități clandestine privind mișcarea de rezistență pe care acesta a organizat-o. Aldea va fi ulterior arestat, în mai 1946, și, sub tortură, va vorbi și despre implicarea Ilenei, fără ca mărturisirea lui să aibă repercusiuni asupra domniței (generalul Aldea moare în închisoare, la Aiud, în 1949). În fine, Ileana s-a implicat și într-un proiect de ajutorare a intelectualilor, familiilor deținuților politici și a tuturor oamenilor care nu puteau fi ajutați fățiș din cauza persecuțiilor statului.

În februarie 1945, Principesa a făcut însă cunoștință cu un personaj important din structurile Partidului Comunist, cu care va lega o stranie relație de colaborare. Respectivul a venit la spitalul de la Bran împreună cu generalul Vasiliu Rășcanu, sosit în inspecție. Ileana află despre invitat că este un „domn important” și atât. A stat de vorbă cu el și i-a vorbit cu entuziasm despre planurile pe care le avea pentru extinderea spitalului: deschiderea unui salon pentru femei, un altul pentru copii, o secție pentru pacienții externi, una pentru boli contagioase. Avântul Ilenei l-a convins pe domnul de la București, care s-a prezentat la final, fără ca principesa să-i înțeleagă numele. I-a spus că este secretarul Partidului Comunist și că se bucură că a venit, că și-a schimbat părerea despre dânsa și munca sa. „Când vom ajunge la putere, amintiți-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut!” Și așa avea să fie! Emil Bodnăraș, căci despre el este vorba, se va ține de cuvânt și o va ajuta pe Principesa Ileana în multe privințe în următorii ani.

Prima dată a apelat la el când chirurgul-șef de la spitalul din Brașov a fost arestat. Ileana i-a scris atunci lui Bodnăraș, iar acesta a rezolvat imediat problema, ba chiar a intervenit pe lângă Ministerul Sănătății pentru ca spitalului din Bran să-i fie acordat tot ajutorul necesar.

Mai târziu, a mers din nou la el când au început procesele criminalilor de război și generalii care au luptat pe Frontul de Est au fost condamnați la moarte. Indignată și îngrozită de situație, Ileana s-a decis să intervină pe lângă singura persoană cu care putea vorbi: Emil Bodnăraș. Povestea întâlnirii dintre cei doi pare scoasă dintr-un film de acțiune: s-au întâlnit noaptea, în secret, acasă la liderul comunist, fără ca nimeni să știe. Ileana a încercat să-l convingă pe Bodnăraș că ar fi rău pentru partidul său să-și înceapă guvernarea în sânge. În cele din urmă, el i-a spus că, dacă Regele nu va semna sentința, va susține și punctul ei de vedere. În final, pedeapsa la moarte a generalilor a fost comutată la închisoare pe viață.

Apoi, la începutul anului 1946, o dată cu finalul grevei regale, Bodnăraș a invitat-o pe Principesă la o petrecere la el acasă, pentru a face cunoștință cu restul guvernului. I-a cunoscut atunci pe Petru Groza, „care, cu felul lui vesel de a fi, știa să fie antrenat într-o societate”; pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, „un bărbat solid și nu neplăcut ca înfățișare”; pe Ion Gheorghe Maurer, „care era poate mai distins decât ceilalți din grup”; pe „antipaticul Teohari Georgescu, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil” și pe Ana Pauker, care îi lasă impresia „că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc. Greoaie și trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe”.

Relația Principesei Ileana cu Emil Bodnăraș rămâne, poate, cea mai mare enigmă a biografiei ei, mai ales că și acest personaj ultracontroversat a avut o existență ciudată, cu multe răsturnări de situație, unele absolut inexplicabile.

Emil Bodnăraș (10 februarie 1904 - 24 ianuarie 1976, București) a fost un lider comunist român, general al Armatei Române și spion sovietic. Emil (Emilian) Bodnăraș s-a născut în satul Iaslovăț din Ducatul Bucovinei (care făcea parte la acea vreme din Austro-Ungaria, iar astăzi se află în județul Suceava). Emil Bodnăraș provenea dintr-o familie mixtă – tatăl său, Ion Bodnăraș (14 august 1871 - 31 martie 1924), era funcționar de etnie ucraineană, iar mama sa, Elisabeta Bodnăraș (2 martie 1879 - 22 iunie 1958), era de etnie germană. A avut un frate mai mic, Manole Bodnăraș (1909-1985), care era de meserie fotograf.

După terminarea Școlii de ofițeri de artilerie, Bodnăraș a fost avansat la gradul de locotenent și încartiruit în garnizoana din Cernăuți. Cariera militară ca ofițer de artilerie a fost întreruptă, după unii autori, de un conflict cu un membru al Casei Regale a României. În altă versiune se afirmă că a avut o aventură amoroasă cu soția unui comandant al său și s-ar fi compromis astfel. A fost transferat într-o garnizoană din Basarabia, la Sadagura, în cadrul Regimentului 12 Artilerie, unde a fost contactat de elemente comuniste, devenind spion sovietic. Cu prilejul notării anuale pentru anul 1931, colonelul Ioan Rizescu, comandantul unității militare, observă valoarea lui Bodnăraș ca ofițer, dar îi reproșează în raport „lipsa de tact, bețiile și frecventarea unor persoane lipsite de patriotism".

În februarie 1932, Emil Bodnăraș dezertează și fuge în URSS. În urma cercetărilor, s-au stabilit condițiile dezertării sale. După ce în ziua de 13 februarie 1932 a solicitat o permisie, în seara zilei de 15 februarie 1932 a plecat din Sadagura la Hotin, unde a ajuns a doua zi. În aceeași seară, se duce la pichetul de grăniceri de la punctul «Cetatea Hotinului», unde face o recunoaștere a graniței și se interesează de la soldații de pază unde sunt posturile fixe de grăniceri (românești și sovietice) și dacă gheața este suficient de rezistentă. A doua zi dimineața, patrulele de grăniceri care inspectau malul Nistrului au găsit un chipiu de locotenent și un toc de revolver, iar pe gheață se vedeau urme ce duceau spre malul stâng al Nistrului.

Nu se cunoaște cu ce s-a ocupat în Uniunea Sovietică, dosarul său de cadre de la Moscova menționând ocupația de contabil, între anii 1932 și 1935 la Moscova și Astrahan. În realitate, a fost pregătit ca agent sovietic la o școală din Astrahan. La Moscova, Bodnăraș a frecventat Școala superioară a serviciilor speciale sovietice.

Emil Bodnăraș s-a reîntors în mod ilegal în România în 1935, pentru a îndeplini misiuni speciale încredințate de GRU – spionajul militar sovietic. A fost însă recunoscut în tren și denunțat de unul dintre foștii săi colegi de școală. În mai 1935, a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru dezertare în timp de pace, sustragere de acte oficiale și crime împotriva siguranței statului. După rejudecarea procesului, i s-a redus condamnarea la numai cinci ani de închisoare și executându-și pedeapsa la Aiud, Galați, Brașov, Doftana și Caransebeș. La Doftana s-a împrietenit cu Gheorghiu-Dej, iar în anul 1940 a devenit membru al PCR.

Aflat în închisoarea de la Brașov, Bodnăraș află că a pierdut cetățenia română, pentru că a ocupat funcții publice în Uniunea Sovietică. „Eu în închisoarea Brașov am obținut cetățenia URSS printr-o comunicare oficială făcută de ambasadă pe baza unei cereri care tot de acord cu ambasada a făcut-o fratele meu în numele meu... A fi sovietic în acei ani era avantajos, un cetățean român care primea cetățenia sovietică este un element cu care nu este recomandabil să te porți brutal, să-l bați", explica chiar Bodnăraș într-o stenogramă din 1952.

În 7 noiembrie 1942, este eliberat din penitenciarul de la Caransebeș, la sugestia SSI (Serviciul Român de Informații). La eliberare, „tovarășii mi-au dat și o sumă de bani mai importantă, 50.000 de lei, pe care am ascuns-o într-o lădiță ce urma să fie expediată la fratele meu cu hainele și lucrurile mele, iar asupra mea personal, 10.000 de lei. Pe atunci erau bani mulți". Plătește 8.000 lei comisarului de siguranță care elibera actele pentru a-l convinge să treacă cu vederea amănuntul cetățeniei sovietice, care, după lege, ducea la internarea în lagăr.

Ajunge la Galați, unde e adăpostit de fratele său, Manole. Aflat în libertate, Bodnăraș se alătură facțiunii „naționale” a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Restul de bani primiți îi folosește pentru a organiza, timp de doi ani, un negoț de var, ciment și țiglă, cu baza la Galați, care-i permite să facă drumuri prin țară, cu toate că era supravegheat de Siguranță, ajungând de multe ori la București. Aici, Bodnăraș prelua informații de la un agent numit Kendler, comerciant de cherestea, care, la ordinul lui Bodnăraș, îi plătea 30.000 lei pe lună, în 1943, colonelului Enache Borcescu, membru al Statului- Major General al Armatei, pentru informații despre mișcările trupelor române și germane. Locul obișnuit de întâlnire dintre Kendler și Borcescu era o biserică greco-catolică din București. Ajunge și la Târgu Jiu, unde, simulând o criză de apendicită, este internat în aceeași celulă de spital cu „bolnavul" Gheorghiu-Dej. Acolo sunt puse la punct manevrele de anihilare a secretariatului PCdR, condus de Ștefan Foriș, se fac planuri de alianțe pentru crearea unui front popular și se decide evadarea lui Dej.

În anul 1944, Bodnăraș s-a deplasat la București și a luat legătura cu Constantin Pârvulescu și cu Iosif Rangheț, pretinzând că este mandatarul Kremlinului, în vederea reorganizării Partidului Comunist. Împreună, cei trei au complotat pentru înlăturarea din funcția de secretar general al PCR a lui Ștefan Foriș, acuzat că ar fi trădător și agent al Siguranței.

După bombardamentul de aviație asupra Bucureștiului din 4 aprilie 1944, Bodnăraș și Rangheț l-au capturat pe Foriș și l-au forțat cu pistolul la tâmplă să-și semneze demisia. Ajuns la casa conspirativă unde se afla Ștefan Foriș, Bodnăraș i-a prezentat acestuia un mesaj venit, după cum susținea el, din partea Internaționalei Comuniste, prin care conducerea partidului era destituită, iar toate legăturile, inclusiv cifrul conspirativ (adică numele membrilor și casele conspirative), trebuiau predate noii conduceri. De asemenea, conducerea veche trebuia să se pună la dispoziția conducerii desemnate.

Triumviratul Pârvulescu - Rangheț - Bodnăraș a deținut conducerea partidului până la evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din închisoare în august 1944.

Bodnăraș s-a ocupat de organizarea unor organizații paramilitare clandestine (gărzile patriotice), cărora în timpul perioadei comuniste a istoriei românești li s-a acordat o importanță exagerată. Împreună cu colonelul Dumitru Dămăceanu, a coordonat activitățile de sabotare a porțiunii de front numită „Poarta Iașului" din Moldova în timpul ofensivei sovietice din august 1944, așa-numita „Operațiune Iași-Chișinău”.

La data de 23 august 1944, Emil Bodnăraș (cu numele conspirativ de „inginerul Ceaușu”) a participat împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, ca reprezentanți ai PCR, la acțiunea condusă de către Regele Mihai de demitere a guvernului Mareșalului Ion Antonescu. A făcut parte din grupul de comuniști care l-a preluat în custodie pe Ion Antonescu și pe ministrul Mihai Antonescu. Cei doi au fost ținuți prizonieri într-o casă conspirativă a partidului mai înainte de a fi predați autorităților militare sovietice.

A fost unul dintre cei mai importanți oameni politici în vremea lui Gheorghiu-Dej, fiind în permanentă legătură cu serviciile secrete sovietice, cărora le prezenta rapoarte regulate asupra activității tuturor liderilor comuniști români, după cum s-a dovedit mai târziu în cazul Anei Pauker.

Ca ministru al apărării a coordonat activitatea de sovietizare a armatei. Bodnăraș a trimis un număr de tineri români credincioși cauzei comuniste la Moscova pentru a studia în diferite școli militare. Printre aceștia s-a aflat și Nicolae Ceaușescu, care i-a devenit colaborator apropiat lui Bodnăraș, fiind avansat la gradul de general și de comisar politic al forțelor armate.

Anumiți istorici afirmă că Bodnăraș a avut un rol cheie în influențarea deciziei lui Nikita Hrușciov de retragere a Armatei Roșii de pe teritoriul României în 1958. După moartea lui Gheorghiu-Dej la 19 martie 1965, Bodnăraș, unul dintre cei mai influenți membri ai Biroului Politic, a sprijinit alegerea în fruntea partidului a mai tânărului Nicolae Ceaușescu în detrimentul altor doi candidați: Gheorghe Apostol și Alexandru Drăghici.

Auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, așa este descris Bodnăraș de Vladimir Tismăneanu într-un articol biografic. Bodnăraș a fost căsătorit cu ilegalista evreică Florica Munzer, conferențiară apoi de socialism științific la IMF. Au avut trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit în adolescență de leucemie) și Gheorghe (adoptat și acesta, trăiește în Vest). Vărul primar al Floricăi era faimosul Sașa Mușat, implicat în ceea ce a fost descris drept „Marele jaf comunist”, recrutat, se pare, de Bodnăraș însuși în aparatul de spionaj al regimului. Divorțat de Florica la ordinele Partidului (care, după demiterea Anei Pauker - Hannah Rabinsohn, nu-i mai agrea pe „tovarășii evrei”), nu s-a recăsătorit niciodată. …

Totuși, dincolo de toate aceste meandre biografice, nimic nu pare să explice atracția „contra naturii” pe care Emil Bodnăraș a exercitat-o asupra frumoasei Principese Ileana, care l-a ascuns în casa și, se pare, în patul ei în contextul atât de tulbure, neelucidat încă, al evenimentelor din vara anului 1944.

Mai multe astfel de istorii în volumul Amante și amanți ai unor personalități din vechea Românie – povești tragice din Colecția Istorii secrete a Editurii Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro