Cu siguranță, România modernă nu ar fi fost la fel fără contribuția sa. Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele Kisseleff, în grafia franceză (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus, în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei.

Vizionar, Kiseleff a intuit războiul Rusiei cu Imperiul Otoman și a fost foarte preocupat de pregătirea viitoarei campanii a armatei ruse, care, în opinia sa, avea nevoie de o reformă. În cursul pregătirilor pentru un posibil război, Kisseleff a întreprins un studiu al istoriei războaielor ruso-turce anterioare. La începutul anului 1822, la inițiativa lui, a fost lansată repararea forturilor de frontieră.

În 1817, la Tulciin, Kisseleff a întâlnit-o pe fiica cea mai mare a Contesei Potocka, Sofia. Începând cu 1819, el a fost un oaspete obișnuit în casa lui Potocki. Kisseleff a devenit interesat de Sofia, sentimentul a fost reciproc, dar contesa credea că fiica ei ar trebuit să se căsătorească cu unul din verii săi. Numai perseverența și persistența au ajutat la depășirea obstacolelor, iar în februarie 1821 a avut logodna.

La 25 august 1821, la Odesa, Kisseleff s-a căsătorit cu Sofia Stanislavovna (ritualul a fost săvârșit de două ori - într-o tabără în apropierea orașului și în biserica din oraș). Mama miresei nu a participat la ceremonie.

O lovitură grea pentru cuplu a fost moartea singurului lor fiu, Vladimir (1822-1824). Sofia Stanislavovna nu va mai putea avea copii, iar acest lucru i-a agravat durerea. Începând cu 1829, când Sofia Stanislavovna a plecat la Paris, cuplul a trăit separat, dar divorțul nu a fost niciodată pronunțat dar cei doi soți au trăit despărțiți toată viața.

Probabil că în Moldova, în anii 1829-1834, Kisseleff a intrat în contact cu Alexandra Alexeievna Băleanu (născută Prințesa Bagration). După ce Kisseleff s-a mutat la Sankt Petersburg, Alexandra s-a mutat la el. Din această poveste s-au născut șase copii, dintre care doi au murit din fragedă pruncie, supraviețuind doi băieți și două fete: Vladimir, Constantin, Alexandra și Elena, care au fost adoptați de Iacovache Prejbeanu și soția sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial. Elena s-a măritat cu viitorul genealogist, Ștefan Greceanu, iar Alexandra s-a căsătorit cu scriitorul Alexandru Odobescu.

Ca și despărțit de nevasta lui depresivă, care nu l-a urmat în Țările Române, lui Kiseleff i-a căzut cu tronc o doamnă din mica aristocrație locală, Alexandra, soția banului Manolache Băleanu.

Fiică a unui prinț rus și a boieroaicei muntence Zoe Văcărescu, Alexandra Bagration a divorțat și și-a consacrat întreaga viață legăturii cu generalul-conte rus, căruia Țarul nu i-a permis niciodată să se despartă de prima soție sau să-și recunoască copiii făcuți cu amanta oficială. (Alexandra „Sașa” – adoptată Prejbeanu, de un unchi al mamei și căsătorită Odobescu - a fost unul dintre aceștia.)

În 1834, la plecarea lui Kiseleff din Principatele Române, Alexandra l-a însoțit în Rusia. Chiar dacă generalul nu a putut să divorțeze, el și-a petrecut tot restul zilelor cu Alexandra Bagration ex-Băleanu, la Moscova și la Paris.

La plecarea lui Kiseleff din Principate, mai-marii țării au vrut să îi dedice o statuie. El i-a rugat să construiască mai degrabă ceva util. Rezultatul a fost tăierea unei artere spre Nord, pentru extinderea orașului. Treptat, Bucureștiul a încetat să se mai întindă spre sud, pe drumul Stambulului, și s-a îndreptat, din contră, spre Brașov, drumul Vienei si al Occidentului. Şoseaua Kiseleff, loc de promenadă în Bucureştiul regal, este una dintre puținele artere urbane care și-a păstrat numele, indiferent de culoarea armatelor care au ocupat temporar Bucureștiul.

Sașa (1842-1922), cea mai mică dintre copiii nelegitimi ai lui Kiseleff, a fost adoptată, împreună cu sora și cu cei doi frați ai ei, de unchiul mamei ei, bogatul boier Iacovache Prejbeanu și soția lui, Safta Drugănescu, când avea numai trei anișori, în 1845, apoi, la doar 16 ani, în 1858, era deja măritată cu Alexandru Odobescu, întors de la studiile sale de istorie făcute la Paris.

Iubirea tragică de la crepuscul a lui Odobescu (când avea 61 de ani) pentru Hortensia Keminger-Racoviță a fost …înțeleasă de Sașa Prejbeanu, care a încercat chiar să pledeze cauza nefericitului ei soț către juna amantă (30 de ani) și mama acesteia, vizibil dezgustată de situație și imposibil de convins să accepte menajul a trois al fiicei ei.

Pentru Alexandru Odobescu, întâlnirea cu frumoasa doamnă Kreminger-Racoviţă, o tânără profesoară de geografie, a fost fatală. În 1891, Alexandru Odobescu era un om însurat de multă vreme, care avea o fiică de 28 de ani. O întâlneşte pe fermecătoarea Hortensia Racoviţă, mai tânără cu 30 de ani. Seducătoarea fusese căsătorită deja de două ori. Alexandru Odobescu face o pasiune mistuitoare pentru Hortensia. În 1892, Odobescu era îndrăgosit şi în prag de divorţ, după cum el însuşi povestea în epistotele trimise prietenilor: „Sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“.

Se spune că soţia scriitorului, Saşa, a înţeles pasiunea acestuia şi i-a cerut ea însăşi Hortensiei să se căsătorească cu Odobescu. Tânăra profesoară de geografie nu a acceptat. Deşi iniţial acceptase iubirea acestuia şi se spune că îi şi alimentase pasiunea, într-un final l-a respins. Odobescu nu a suportat refuzul Hortensiei. „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”, îi scria Odobescu prietenului său Anghel Demetriescu.

Mistuit de iubire, scriitorul se sinucide în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1895, luând o doză mare de laudanum , un dervat pe bază de opium (după alte surse, ar fi fost vorba de morfină). Hortensia s-a recăsătorit în acelaşi an cu un coleg, tot profesor de geografie. „La femme fatale" cu pricina, pe numele ei Hortensia Keminger - descrisă de scriitor cu cuvintele „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele"-, îi va supravieţui până în anul 1953 (moare la vârsta de 89 de ani, cu trei soţi la activ, printre care, timp de trei ani, şi dramaturgul Alexandru Davila).

Alexandru I. Odobescu (1834-1895) rămâne în literatura noastră ca un scriitor de primă mână pentru cele două Scene istorice din cronicele româneşti - Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna, piese de bază ale nuvelei istorice autohtone - şi pentru Pseudo-Kynegeticos („Fals tratat de vânătoare"). Una dintre operele inclasabile ale literaturii române, aceasta din urmă este un soi de eseu (scris din întâmplare, la solicitarea unui prieten - C.C. Cornescu- de a-i compune o prefaţă pentru un manual de specialitate) care dă întreaga măsură a spiritului acestui autor extrem de erudit, dar şi cu un considerabil talent literar.

Dacă viaţa intelectuală a lui Odobescu s-a desfăşurat la nivelul excelenţei, nu acelaşi lucru se poate spune despre viaţa sa particulară, mai ales spre sfârşitul acesteia. Deşi premisele sub care a fost lansată viaţa personală a scriitorului au fost dintre cele mai favorabile, ultimii săi ani de viaţă pot fi socotiţi un veritabil infern, în care atacul inegal şi perfid al „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor" (după propria sa expresie) - Odobescu îndrăgostindu-se într-un mod disperat de o femeie cu 30 de ani mai tânără - şi înaintarea unei boli necruţătoare distrug una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, în casele părinteşti de la Curtea-Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul Teleormanului. Tatăl său, colonelul Ioan Odobescu - unul dintre iniţiatorii şi organizatorii armatei naţionale române înfiinţată la 1830 -, este una dintre figurile principale de „contrarevoluţionari" de la 1848, el fiind cel care a arestat guvernul provizoriu, salvat apoi din „ghearele reacţiunii" de mulţimea înflăcărată de o anume Ana Ipătescu. Tânărul are privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente.

La 14 august 1858, Alexandru Odobescu se căsătoreşte - „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice", notează istoricul literar Constantin Cubleşan - cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a Alexandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana. După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori negri apar în jurul vârstei de 55 de ani, o dată cu deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate. Spre 60 de ani, „sindromul Lolita" îşi scoate colţii şi Odobescu este tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere. În 1892, „devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale această stare critică prin care trece”. „Pasiunea sa se îndreaptă spre Hortensia Keminger («adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele», cum îi va scrie el lui Anghel Demetriescu), care îi va supravieţui, murind în 1953".

Scrisoarea către prietenul său datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere. Profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, tânăra - născută în 1864 - avea deja doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită). „Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă", povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că Saşa îi cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său, propunere respinsă de tânără.

Trecut de jumătatea vieții, în anii 1891-1892, Odobescu traversa o perioada destul de dificilă, marcată de dificultăți financiare, de boală (suferea de gută) și de unele probleme în căsnicie. Scriitorul locuia separat de soția și de fiica lui. Cu amândouă, însă, întreținea regulat corespondență. Din scrisorile dintre Odobescu și Sașa, soția lui, o parte dintre ele aflate în arhiva Muzeului Național al Literaturii Române, se poate deduce starea de spirit a scriitorului. „Din parte-mi, te rog, draga mea,” îi scria el Sașei, în august 1892, să nu grăbești nimic, să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul natural câtă vreme niciun eveniment extraordinar nu ne obligă să luăm o hotărâre neprevazută. În orice caz, te rog, draga mea, bună și fidelă prietenă, să crezi că afecțiunea, respectul, venerația profundă pe care le am pentru tine nu se vor schimba niciodată. Pentru mine ești și vei rămâne mereu mai mult decât o femeie; ai fost și ești și vei rămâne un bun înger protector...", îi declara scriitorul soției lui, pe care o înșela de zor.

În viața lui Odobescu apăruse, prin 1891-1892, o rază iluzorie de speranță. O femeie care îi dezmorțea sufletul îmbătrânit. O ființă pentru care inima lui reîncepe să aibă emoții de adolescent. Prin intermediul unui prieten, o cunoaște pe Hortensia Racoviță, profesoară de geografie la Internatul de fete numărul 2 din București. Avea la activ o căsătorie cu Alexandru Davilla, de care a divorțase, și alta cu Dumitru Racoviță, care murise în 1891. Ea avea 30 de ani, iar Odobescu 60. A cunoscut-o în perioada în care el era inspector școlar. S-a folosit de locul lui de muncă pentru a fi aproape de cea pentru care inima lui bătea nebunește. Inspecțiile erau cel mai bun pretext pentru a-i face vizite adoratei sale. „Acest om”, va mărturisi mai târziu profesoara, „s-a apropiat de mine sub pretextul că ajuta școala unde activam... Comportamentul lui, scrisorile și florile ce-mi trimitea lesne mi-au dovedit că era prada unei mari pasiuni, care-l facea să sufere amarnic." Dragostea il mistuia în acele momente pe rafinatul intelectual aflat la începutul celui de-al șaptelea deceniu de existență. Ieșit din lumea cărtilor și a cercetărilor lui istorice, se trezea din nou la viață. Stimulat de iubire, nutrește gânduri mărețe de împlinire intelectuală, fără să bănuiască, totuși, cât de fragile erau speranțele sale.

Gelozia scriitorului era, însă, foarte puternică. Ion Luca Caragiale reda în Gazeta Poporului din noiembrie 1895 o mărturie făcută de către Odobescu lui Anghel Demetriescu, prietenul prin intermediul caruia a cunoscut-o pe Hortensia. „Pentru ea, Hortensia Racoviță, m-am certat cu tine; pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi inchipuiam că tu ai fost amantul ei și astfel nu te mai puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului... Cu toata răutatea și trivialitatea acestei femei, o iubesc așa, încât sunt cu desăvârșire convins că fără amorul ei ar trebui sa mor; fără acest amor, viața n-ar mai putea avea nici un cuvânt pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adânc nenorocit." Pasiunea lui Odobescu pentru Hortensia l-a facut ca în cei patru ani de relație să suporte „certuri, pretenții de cheltuieli absurde, trădări peste trădări, toate fățișe, minciuni și tertipuri înjositoare, urmate toate de iertare și de reconciliere din partea femeii. Și iar de-a capul amăgiri, lașitate și, în fine, un grosolan -Dacă-ți place...!", scria autorul Scrisorii pierdute.

Odobescu trăia, totuși, cu iluzia unei fericiri cu Hortensia. Inima lui bătrână nu înceta să spere că, într-o zi, adorata femeie va fi cu adevărat a lui. Orbit de iubire, scriitorul recurge la un gest extrem. Un gest pe care numai o persoana disperată îl poate face. Astfel, Alexandru Odobescu s-a hotărât să-i ceară mâna adoratei sale, fiind sigur că soția lui legitimă, Sașa, fata cea mică a lui Kiseleff, va respecta decizia lui de a divorța. Hortensia a acceptat, dar a pus totuși o condiție: să aibă consimțământul mamei sale. Până la sosirea virtualei soacre din provincie, scriitorul s-a înțeles cu Sașa nu doar să divorțeze, ci si ca aceasta să o și pețească pe Hortensia. Sașa, din iubire pentru scriitor, din dorința ca Odobescu să fie fericit, a acceptat să joace un rol desprins parcă dintr-un roman prost, o melodramă ridicolă.

Cele trei femei, Sașa, Hortensia și mama ei s-au întâlnit într-o cameră, iar dintr-o încăpere alăturată Odobescu auzea tot ce se discuta. Cu sufletul împietrit de durere, Sașa a ținut o tiradă sublimă din care reieșea că dorea fericirea soțului ei și că era dispusă să divorțeze imediat și să se călugărească(!), numai să-l știe fericit alături de adorata inimii lui. Răspunsul viitoarei soacre a fost de o vulgaritate rar întâlnită. Fiica ei, cum rezuma Ion Luca Caregiale, „fusese înșelată, batjocorită, compromisă de un bătrân, care ar trebui pedepsit pentru infamiile sale, ca mamă nu poate aproba căsătoria fiicei sale așa de tânără cu un stricat, o căzătură". Cutremurat de ce i-au auzit urechile, Odobescu n-a mai putut suporta și a iesit din camera din care încercase tainic să asculte și a izbucnit: „-Așa? Sunt un om stricat, o căzătură? Mă azvârliți acum, după ce pentru voi am făcut atâtea? După ce m-ați exploatat, m-ați torturat, m-ați împins la ultima mizerie, nu mai sunt decât o cârpă de aruncat? Sunteți niste infame, infame... Știu ce-mi rămâne de făcut!". Și, „în culmea nebuniei”, notează același Caragiale, „pleacă urmat de Sașa Odobescu, care nu știa cum să-l mai mângâie". Ajuns acasă, Odobescu a luat o doza mare de laudanum (narcotic pe baza de opium) și a murit pe 10 noiembrie 1895. Inima lui nu mai suportat încă o dezamăgire. A lăsat în urma lui două scrisori „recitite și prenotate în noaptea de 8-9 noiembrie 1895". Una era către familie și alta pentru prietenul său Anghel Demetriescu, la care obișnuia să mearga în vizită, în fiecare an la 8 noiembrie.

În prima epistolă, cea către familie, scriitorul spunea că, „în starea de neodihnă în care trăiam din cauza patimei nenorocite pe care cu toții o cunosc, moartea este cea mai mângâioasă odihnă pentru mine. Deci voi primi-o cu plăcere. Numai durerea ce ea le va aduce lor mă face să văd într-însa unele fețe întunecoase... Viața mea, precât o pot prevedea în viitor, mi se pare cu mult mai tristă, mai anevoioasă. Deci să primească toți câți mă iubesc a mea moarte ca o curmare a unor grele și nefericite chinuri... Sfârșesc aceste rânduri cu urări de fericire pentru iubita mea soție, pe care o rog să-și caute de sănătate ca să trăiască îndelung și să stea ca o pază bună lângă Ioana noastră, lângă bărbatul ei Teodor și lângă copilașii ce li s-ar putea naște".

Cea de a doua scrisoare probeaza luciditatea cu care scriitorul și-a gândit sfârșitul. Odobescu îi scria prietenului său Anghel Demetriescu: "Cugetă, te rog, și spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simțitoare, am căzut pradă ușurinței și vulgarității simțurilor unei ființe fără inimă, fără conștiință, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puținelor mele facultăți intelectuale... A fost adevăratul mormânt al inteligenței, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele". Chiar în același an, insensibila Hortensia s-a recăsătorit cu un coleg, tot profesor de geografie. Peste ani i s-a descoperit jurnalul intim, extrem de laborios și de interesant. Iar în ce privește relația cu Alexandru Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea.

Trebuie spus, însă, că sinuciderea a venit și pe fondul unor probleme grave de sănătate. Astfel, în 1893, „are repetate accese de gută, iar boala se agravează". În ianuarie 1895, „aproape complet izolat, se retrage într-o locuinţă din strada Cuza Vodă nr. 5, unde caută să-şi afle liniştea, afundându-se în studii personale". La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu se sinucide", printr-o supradoză de morfină (sau laudanum). G. Călinescu explica modul în care Odobescu a făcut rost de morfină: „Introducând pe rând doi medici pe intrări deosebite [ale casei], acest erou de roman sentimental colectă o suficientă doză de morfină și se sinucise"…

Mai multe povești interesante în volumul Povești de iubire și drame amoroase dintr-un trecut pasional, din colecția Istorii secrete, apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro