În 1977, bucureștenii erau puternic marcați de urmările devastatorului cutremur din 4 martie, soldat cu peste o mie de victime, și păreau că uitaseră de Râmaru, care acționase în perioada 1970-1971. Când aproape nimeni nu se mai gândea la bestia de la Medicină Veterinară, o nouă întâmplare venea să tulbure orașul: „În ziua de 8 iulie, în parcul Hipodrom, este găsit un pachet, care conținea două mâini de femeie învelite în folii de plastic.

Aveau unghiile proaspăt date cu ojă, ceea ce însemna că victima fusese o femeie îngrijită. Miliția intra în alertă maximă. Toate echipajele de teren primesc ordin să caute «pachete suspecte, abandonate»”. Și chiar așa avea să se întâmple! „Într-un tufis, în regiunea Arcului de Triumf, este găsit alt colet, care conținea bazinul unei femei. Până în 12 iulie, sunt descoperite alte patru colete, conținând restul trupului femeii. Capul avea să fie găsit ultimul, pe 12 iulie, într-un WC, în spatele Spitalului Colțea. între timp, au fost studiate cazurile de dispariție recentă. S-a constatat că trupul «depeșat» (îmbucătățit) aparținea unei tinere din Sibiu, Anca Maria Rodica Broscățeanu, în vârstă de 18 ani, care venise la București pentru a da examen de admitere la ASE.

Dispăruse de la locuința mătușii sale pe 6 iulie, ora 16, când plecase să studieze listele cu repartițiile candidaților pe săli. Pe 7 iulie, mătușa anunțase dispariția fetei”. Să fie un nou Râmaru? Ceaușescu personal a dat dispoziții imediat să fie rezolvat cazul înainte să înceapă lumea să se agite. Nimeni nu își permitea luxul unei întârzieri sau - și mai grav! - al unui „Autor Necunoscut”. Din păcate, această grabă extremă avea să conducă la un alt șir de tragedii inițiate de primul verdict din „Cazul Anca”.

Vieți sfâșiate, copii traumatizați, nenorociri una după alta! Fapta era una absolut odioasă, cu detalii înfricoșătoare: „În urma examenului medico-legal, s-a constatat că moartea a survenit prin trei mecanisme: sufocare cu un cablu, prin astuparea căilor respiratorii cu mâna și asfixie mecanică, în laringele victimei fiind găsite șomoioage de hârtie igienică. Mătușa fetei a declarat că o rugase pe fată să cumpere un săpun și câteva suluri de hârtie igienică. Mai mult că probabil că acea hârtie fusese folosită de făptaș ca s-o asfixieze pe Anca”. Fapta avea și indicii clare de tâlhărie, ceea ce trimitea efectiv la ideea frisonantă a unui nou Râmaru:

„S-a constatat și faptul că făptașul avusese raporturi cu victima, neputându-se însă stabili dacă aceasta mai trăia când a fost agresată. Părți din victimă fuseseră înfășurate în pantaloni bărbătești și folii de plastic, fiind transportate cu sacoșe de pânză și două genți de voiaj, una roșie, alta verde. Într-una din aceste genți a fost descoperită o cheie Wertheim. De pe o pungă de plastic a fost prelevată o amprentă clară a unui police (degetul mare). Anca fusese deposedată de cercei, un inel de aur și un ceas-brățară care avea sub capac fotografia prietenului ei din Sibiu”. Lesne de închipuit ce presiune se crease pe capul anchetatorilor! Se zice, chiar, că Nicolae Ceaușescu suna zilnic și cerea detalii despre mersul cercetărilor. Conducătorul țării l-a chemat la raport pe comandantul Inspectoratului General al Miliției.

General-locotenent Jean Moldoveanu lipsea din țară, aflându-se într-o vizită oficială în Iugoslavia, așa că s-a prezentat primul său locțiitor, general-maior Valeriu Buzea: „În fața lui Ceaușescu, toți își luau angajamente, că nu-i durea gura, dar generalul Buzea chiar și-a luat în serios promisiunile. A înțeles că trebuie să facă «totul» pentru a rezolva cazul cât mai repede cu putință. Acest «totul» avea să distrugă viețile multor nevinovați și avea să rămână o pată neagră în istoria criminalisticii din România”. Făptașul trebuia găsit de urgență. Sau, dacă nu, inventat?!? Mai ales că un al doilea caz fusese cât pe-aci să apară, când, tot în parcul Hipodrom, acolo unde fusese găsit primul colet, cel conținând mâinile, o patrulă identificase alte două pachete suspecte, care începuseră să miroasă a carne împuțită. Doar că, la sosirea anchetatorilor, când s-a umblat la primul pachet, din el a apărut o… carcasă de porc! Speriați de numeroasele patrule din zonă, niște hoți de carne dintr-o măcelărie își abandonaseră prada…

Între timp, la nivelul cel mai de sus al Miliției se alcătuise o celulă de criză condusă de un general și din care făceau parte mai mulți colonei, între care și temutul Tudor Stănică de la Direcția de Cercetări Penale. A început o veritabilă cruciadă milițienească, cu o amplă mobilizare de forțe: „Au fost scotocite 12.000 de imobile aflate în vasta «zonă critică», ce cuprindea locurile unde fuseseră găsite coletele. Au fost cercetați 1.500 dintre cei mai periculoși infractori pentru a se stabili ceas de ceas unde au fost și ce au făcut în zilele de 6-12 iulie, data când a fost găsit capul victimei. Acestora li s-a aplicat «anchetă severa», termen eufemistic pentru ceea ce însemna în realitate, «lampa-n ochi și pumni în bot», după cum se exprimau cei pățiți. Cetățenii, dornici să participe la prinderea criminalului, sunau zi și noapte la Militie, semnalând tot ce li se părea suspect.

S-au strâns 8 fișete cu date ce trebuia verificate”. Deja, mobilizarea de forțe era una fără precedent, depășind-o pe cea de la urmărirea lui Râmaru. Identificarea, prinderea și condamnarea ucigașului tinerei Anca Broscățeanu devenise prioritatea numărul 1 a Miliției, Procuraturii și, bineînțeles, a Securității. Când tensiunea ajunsese la maximum, percheziționarea apartamentului mătușii Ancăi duce la descoperirea agendei de telefon a victimei. În carnețel, apărea și numărul de telefon al unui anume „Sami”. În paralel, ancheta desfășurată în orașul natal al fetei, Sibiu, stabilise un anumit grad de libertinaj al acesteia, care-și începuse deja viața din plin, având câțiva parteneri înaintea prietenului oficial din momentul respectiv, cel a cărui fotografie exista sub capacul ceasului-medalion furat după crimă.

Se năștea, logic, la limita cinismului chiar o presupunere: dacă toată afacerea are la bază un soi de aventură a Ancăi cu un bărbat bucureștean, posibil cu enigmaticul „Sami”? Dacă, nu cumva, ușoara ei labilitate – probabilă, însă greu de stabilit cu certitudine! - facilitase „munca de convingere” a criminalului, care, într-un fel sau altul, își sedusese victima? Sau încercase să o seducă și, la un moment dat, jocul seducției s-a blocat, iar criminalul psihopat a avut o reacție violentă care a degenerat înspre consecințe tragic? Poate că victima s-a lăsat, până la un punct, angrenată într-un flirt, iar ulterior, când a avut senzația că lucrurile înaintează prea mult, a încercat zadarnic să oprească mersul lor? Legistul a confirmat existența unui contact între agresor și victimă, însă nu a putut stabili dacă actul a fost unul consensual sau dacă a avut loc înainte sau imediat după crimă…

Peste câteva zile, pe 15 iulie, ancheta înregistrează un progres semnificativ. „Sami” este identificat în persoana unui taximetrist și ridicat pentru cercetări. Presupusul agresor „se numea Gheorghe Samoilescu, născut în 1951, la Târgoviște, căsătorit, având trei copii, dintre care unul înfiat, șofer de taxi la «Glucoza». Acesta recunoaște că a întâlnit-o întâmplător pe Anca, în tramvaiul 26, propunându-i o «aventură», drept pentru care i-a dat numărul de telefon” Ceva, totuși, nu se potrivea, fiindcă, „din ancheta de la Sibiu, se știa o altă variantă. Anca mai fusese la București și în luna mai pentru a se interesa de condițiile examenului de admitere. Aceasta îi povestise celei mai bune prietene că avusese un incident cu un bărbat, că fusese la el acasă, din naivitate, pentru că acesta îi spusese că este student la Politehnica și-i poate da sfaturi. Acasă însă, bărbatul a insistat să se culce cu el. Ea a refuzat, iar el i-a luat lănțișorul de aur de la gât drept «gaj» și i-a dat numărul de telefon în caz că se răzgândește.

Anca era decisă să-l sune și să-și recapete lănțișorul. Luat la întrebări mai serios, Samoilescu recunoaște aceasta variantă, numind persoana căreia îi vânduse lănțișorul”. În primă fază, Gheorghe Samoilescu este, în mod justificat, arestat 30 zile pentru „tâlhărie” (mai degrabă, înșelăciune și tâlhărie?). …Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici! Se ia decizia de „rezolvare” a cazului și, cum „Sami” părea singurul bărbat cu care Anca interacționase în București, se grăbește impunerea unei concluzii clare: s-a găsit vinovatul! Se poate raporta rezolvarea rapidă a cazului - „Generalul Buzea decide: Samoilescu este criminalul.

Ordonă anchetarea suspectului «prin epuizare», metodă care n-avea cum să dea greș, deoarece torturile fizice și psihice aplicate determină suspecții să recunoasca tot ce li se cere. Este bătut din prima zi de anchetă, dar asta avea sa fie doar «incalzirea »”, fiindcă tot ceea ce a urmat depășește orice închipuire, putând fi comparat doar cu torturarea de către Inchiziție a „ereticilor” sau de către torționarii Gulag-urilor comuniste a „dușmanilor de clasă”. Sunt folosite, conform declarațiilor de după 1989, ale lui Samoilescu, torturi de neimaginat pentru epoca modernă, cum ar fi 16 ore de „ancheta severă” urmate de 4 ore de repaus (dar numai cu permisiunea explicită a generalului Buzea!), încătușarea pe „rotisor”, adică pe o bară suspendată, învârtită în permanență pentru ca anchetatul să nu știe din ce direcție vin loviturile, apoi antica „macavelă”, respectiv suspendarea inculpatului, legat cu mâinile la spate până îi ieșeau din umeri, ori agățarea într-un ham petrecut pe sub brațe de o țeavă din camera de ancheta, pentru a nu se putea apăra de ploaia de lovituri.

Uneori, se mai jucau cu Samoilescu și de-a „ruleta rusească”, ca-n filme”! Când, în urma bătăilor și torturilor, Samoilescu fatalmente mai și leșina, un medic era pus să-i ia tensiunea, pentru ca anchetatul să nu mimeze colapsul și să se sustragă „urmăririi judiciare”. Bineînțeles că era prevăzut și tratament medical, în funcție de gravitatea situației: „Samoilescu a fost dus într-o pădure, noaptea, și atârnat de creanga unui copac, pe care torționarii iîl mai folosisera și cu alte ocazii, cu alți suspecți. Mâinile i s-au înnegrit, iar după o săptămână, pentru că nu le putea mișca deloc, i-au fost puse în ghips. I s-au dat și… niște piramidoane”. Bazată pe asemenea procedee sofisticate, „ancheta” a început să producă „mărturisiri”, așa cum era de așteptat. Totuși, când, după 30 de zile, s-a cerut prelungirea arestului și încadrarea faptei la „omor deosebit de grav”, spre cinstea lui procurorul Ovidius Păun a refuzat să facă asta, motivând că nu exista nicio probă concretă!

Atunci, s-a luat măsura înlocuirii acestuia cu alți doi procurori, mai obedienți, s-au ocupat și de instrumentarea „rechizitoriului”. Prima „mărturisire” asumată, sub presiune inumană, de inculpat era aberantă și nesusținută de probe material: „Samoilescu declara că s-a întâlnit cu Anca pe 6 iulie, în jurul orei 16.00, în Piața Romana, ca să-i înapoieze lănțișorul, apoi a invitat-o în garsoniera părinților săi din strada Christian Tell, unde au întretinut raporturi. Au fost întrerupți de o bătaie în ușă. Erau soția lui și mama vitregă. Soția a năvălit în cameră, s-a repezit asupra fetei, aceasta s-a speriat și a căzut, lovindu-se la tâmplă. El a plecat îngrozit, ulterior aflând de la soția sa că «problema s-a rezolvat». În garsoniera din Christian Tell nu se descoperise nicio urmă de sânge, deși șapte echipe de specialiști criminaliști au periat și cel mai ascuns ungher cu lampi cu cuarț. În plus, nici materialul recoltat lui Samoilescu nu corespundea cu probele recoltate de la victimă. Nu conta. Soția lui e arestată și rămâne interzisă când i se arată declarația soțului”... Nu doar soția e arestată, ci și copiii sunt trimiși la orfelinat. Iar părinții sunt anchetați și ei cu aceeași barbarie.

Urmarea? Cei doi vârstnici aleg sinuciderea drept cale de scăpare! Tatăl său, fost ofițer superior, era internat la Spitalul Militar Central. La două săptămâni de la arestarea fiului său este confruntat cu anchetatorii și află că acesta este considerat „cel mai odios criminal al României de după Râmaru“. Neputând suporta rușinea, se duce prin spânzurare. Iar soția sa, mama vitregă a lui Gheorghe, considerată „complice la crimă”, este chemată la Procuratură pentru anchetă. Întoarsă acasă, biata femeie se duce, prin electrocutare, lăsând un bilet edificator: „N-am mai putut suporta teroarea“. Culmea, procurorii consideră cele două sinucideri drept dovezi noi, irefutabile, ale faptei! Șocat de șirul de evenimente, Gheorghe Samoilescu acceptă să facă o nouă „mărturisire”, pentru ca soția lui să fie eliberată și să se poată ocupa de copii.

De această dată,el „recunoaște” că, de fapt, „el a omorât-o pe Anca, înfundându-i pe gât hârtie igienica pe care o luase din sacoșa fetei. Apoi, a tranșat -o și a băgat-o în frigiderul… Fram, iar seara a împrăștiat coletele prin București, descriind exact locurile unde au fost găsite”! Asta s-a întâmplat și după ce „suspectului” i s-a infiltrat un informator în celulă, care i-a oferit o sumedenie de detalii „ajutătoare”, sfătuindu-l și cum să scape de „problema” lui. În paralel, anchetatorii l-au influențat în fel și chip, alternând „pedepsele” cu promisiunile că, o dată făcută „mărturisirea corectă”, se vor rezolva și problemele cu soția și cu copiii. A doua declarație auto-incriminatoare a fost înregistrată pe casetă și trimisă lui Ceaușescu, pentru ca „organele” să poată demonstra Conducătorului că și-au făcut cu prisosință datoria.

Rămânea, totuși, o problemă fundamental: frigiderul Fram din garsoniera părinților era total neîncăpător pentru a încăpea în el coletele cu pricina, lipseau urmele de sânge, amprentele victimei și lucrurile furate de la aceasta. Practic, în ontinuare nu exista absolut nicio probă! Atâtea luni de anchetă feroce nu au putut să producă nici măcar o singură probă. Cu toate acestea, Tribunalul Suprem al Republicii Socialiste România l-a condamnat, în februarie 1979, pe Gheorghe Samoilescu la 25 de ani de închisoare. „Concluzia anchetei era că taximetristul se face vinovat de omo r deosebit de grav, abuz, tâlhărie şi pro fanare.” Patru ani a stat Samoilescu închis, în arest și în penitenciare, pentru o faptă pe care, deşi nu o comisese, fusese obligat, prin metode de-a dreptul sălbatice, să o recunoască. În acest timp, familia i-a fost distrusă, iar copiii au suferit traume inimaginabile…

Numai că Miliția, Procuratura și Securitatea au trebuit să recunoască faptul că s-au înșelat îngrozitor, iar adevărul fusese manipulat oribil. „Nota privind eroarea judiciară în cazul inculpatului Samoilescu Gheorghe, condamnat pentru omor deosebit de grav”, dezvăluită în premieră în 2010 arată că Securitatea a ştiut de la bun început că Samoilescu nu este vinovat. Cu toate acestea s-a făcut tot posibilul să-l constrângă să ia asupra sa omorul. „Conducerea comandamentului, în mod greşit, a orientat şi organizat activităţile de investigaţie şi de urmărire penală, mobilizând întregul potenţial de muncă în direcţia exclusivă a versiunii privind pe Samoilescu Gheorghe. Ca urmare, deşi iniţial s-au propus şi admis măsuri complexe, care vizau şi alte persoane suspecte, pe parcurs, din ordinul colectivului de conducere, aceste măsuri au fost neglijate, iar ulterior, abandonate”, se arată în nota Securităţii.

În fapt, Securitatea nu a admis erorile de bunăvoie, ci forțată de descoperirea adevăratului criminal în noiembrie 1980, când în casa de pe strada Căderea Bastiliei, de lângă Piața Romană, a dezaxatului pictor de mâna a treia Romca Cozmici, Miliția, alertată de vecini, a descoperit cadavrul intrat în putrefacție al unei femei. Luat tare, Cozmici a recunoscut că omorâse femeia, iar în atelierul lui s-au găsit mărturiile altor masacre, între care un vas plin cu oase, sigilat cu ipsos. Era, evident, un alt psihopat și criminal în serie, dar surpriza a venit atunci când, confruntat cu perspectiva unei condamnări la moarte, el i-a declarat anchetatorului, colonelul Corneliu Diamandescu, locţiitorului şefului Miliţiei Capitalei: „-Domnule colonel, eu ştiu că merg la glonţ, dar pentru că vă simpatizez, aţi fost domn cu mine, vreau să vă spun că pe Anca tot eu am ucis-o”.

Aşa s-a stabilit, oficial, nevinovăţia lui Samoilescu, care a fost eliberat două luni mai târziu, după prinderea lui Cozmici și după ce au început să apară inclusiv problemele materiale, inexistente în cazul presupusului asasin, chinuit, torturat și încarcerat degeaba. Cozmici locuia aproape de sediul ASE din Piața Romană și acolo agățase sibianca venită să vadă în ce sală fusese repartizată pentru examenul de admitere. Ciudat este că Anca, după ce o pățise și cu „Sami”, care o atrăsese inițial într-o cursă, nefinalizată totuși, după doar două luni acceptă invitația în casa altui bucureștean. Atracție fatală? De această dată, se ajunge la raport intim, crimă și ciopârțire a cadavrului. Și jaf - bijuteriile furate Ancăi sunt descoperite la o concubină a lui Cozmici.

De asemenea, cheia Wertheim găsită într-unul dintre pachetele macabre este identificată ca aparținând asasinului. Acesta este condamnat la moarte și, înaintea execuției, strigă „Dulce ca mierea e glonțul patriei!” - trimitere directă la titlul unui celebru roman scris de Petru Popescu. Cazul Cozmici readuce în discuție tema „genei crimei”, fiindcă tatăl criminalului fusese un faimos torționar, comandantul lagărului de „reeducare prin muncă” a deținuților politici condamnați la muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră. Eftimie Cozmici (al cărui nume de familie, în epocă, era scris „Cosmici”) a fost numit, de ziua lui, în iulie 1951, comandantul „Centrului de Coordonare a coloniilor de muncă forţată” din Dobrogea, în cei doi ani cât a stat în funcție instituind un regim de teroare și înfometare pentru intelectualii condamnați să execute planul trasat de însuși Stalin. Torționarul a dat ordinele de terorizare a deținuților politici obligați să muncească până la epuizare și a inventat tot felul de pedepse diabolice pentru foștii politicieni, care, unii trecuți de 70 de ani, nu reușeau să-și facă „norma”. Cosmici Senior îi ura pe burjuii cu școală pentru că el era un semianalfabet, cu doar trei clase primare!

Singura lui calitate în ochii conducerii comuniste a Republicii Populare Române era că fusese coleg de celulă cu activiști ilegaliști ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu sau Alexandru Iliescu (tatăl viitorului președinte Ion Iliescu). Născut în 1910 în comuna tulceană Isaccea, Eftimie „muncise ca băiat de prăvălie în târgul Galaţiului, iar în 1929 a ajuns la Bucureşti, unde a urmat cursurile unei şcoli de bucătari. În 1934 s-a înscris în Uniunea Tineretului Comunist, participând la acţiuni ilegaliste. În timpul unei misiuni la Ploieşti, în care împărţea manifeste care incitau la grevă, a fost arestat. A stat în puşcăria de la Târgu-Jiu în anii 1941-1943, iar, după preluarea conducerii de către Partidul Comunist, a primit însărcinări în structurile de partid şi de stat.

În 1947 a ajuns director al Casei de Asigurări Sociale din Bucureşti, iar la 1 iunie 1949 a devenit director al Întreprinderii economice de stat «Munca Exterioară» din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, unde a avansat până la gradul de colonel”. Sub conducerea lui, „deţinuţii erau bătuţi și torturaţi de gardieni. Peste 170 de persoane au sfârşit aruncate la groapa comună din Cernavodă, din cauza condiţiilor inumane, prin care deţinuţii erau chinuiţi, înfometaţi şi apoi trimişi să muncească ore în şir, până la epuizare. În documentele PCR se pomeneşte faptul că Eftimie Cosmici a impus la Canal regula ca deţinuţii care nu-şi îndeplineau normele aberant de mari să fie menţinuţi la muncă, fără pauză şi fără hrană, încă opt ore. De asemenea, îi însărcinase la o şedinţă pe comandanţii lagărelor să monteze sârmă ghimpată pe pereţii carcerelor, ca deţinuţii trimişi la carceră să nu se poată sprijini de ei. În calitatea sa de comandant, Cosmici nu poate fi străin nici de deciziile de punere a deţinuţilor în lanţuri sau de montarea dispozitivelor de electroşocuri.

Sub conducerea sa, coloniile de la Canal primeau cantităţi total insuficiente de alimente şi de o calitate ucigaşă: varză murată împuţită, cartofi degeraţi, arpacaş şi paste făinoase pline de viermi“, relatează Adrian Cârlescu, autorul cărţii „Columbia, spectacolul morţii”. Așadar, există sau nu „gena crimei”? Fiul torționarului ajunge criminal în serie… Doar mărturisirea lui Romca Cozmici l-a salvat pe Gheorghe Samoilescu, condamnat absurd pentru o crimă pe care n-o comisese niciodată. Eliberat din închisoare, i se stabilește o despăgubire de 70.000 lei (echivalența salariilor din perioada detenției), din care statul reține cu cinism aproape jumătate, 30.000, drept „cheltuieli de cazare și hrană”!!!

Din punct de vedere juridic, deciziile ulterioare eliberării au frizat absurdul: prin Decizia nr. 75 din 10 iunie 1981 a Tribunalului Suprem, s-au casat hotărârile de condamnare, trimiţându-se cauza lui Samoilescu la Procuratura Bucureşti, pentru… completarea(?) urmăririi penale. Apoi, în 1982, procurorii l-au scos pe Samoilescu de sub urmărirea penală, dar au menţinut acuzaţia de abuz de încredere, pentru faptul că Samoilescu reţinuse lănţişorul victimei. Pentru această faptă, s-a dispus încetarea procesului penal, dat fiind că „persoana vătămată nu a formulat plângere penală prealabilă pentru această faptă, care beneficiază şi de amnistia prevăzută de Decretul nr. 115/1977”. (Anca, „persoana vătămată”, era moartă de cinci ani!)

În aprilie 1997, Gheorghe Samoilescu a depus plângere penală la Procurorul General al României, cerând pedepsirea anchetatorilor care i-au distrus viaţa. Deşi cei mai mulţi dintre foştii miliţieni şi procurori care îl anchetaseră trăiau, nu s-a luat nicio măsură. Samoilescu a murit în 2005, bolnav de cancer pulmonar. Ȋn iulie 2012, Laura Margareta Tarchetta, fiica lui, a depus la Tribunalul Bucureşti o cerere de revizuire a dosarului de omor în care fusese condamnat tatăl ei. Cererea a fost respinsă pe rând de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Ȋnalta Curte de Casaţie şi Justiţie!!! „În speţă, faţă de actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că motivele invocate de revizuienta T. Laura pentru defunctul Samoilescu Gheorghe, nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 394 lit. e) Cod procedură penală, având în vedere că nu există două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia”, au arătat judecătorii Ȋnaltei Curţi, în decizia din 2012. Ȋn iulie 2013, Laura Tarchetta a dat în judecată statul român solicitând „reparare prejudicii erori judiciare”.

Statul român a invocat „excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune”! În procesul „Tarchetta versus statul roman”, în februarie 2014, Tribunalul Bucureşti a decis ca statul trebuie să plătească 500.000 de euro cu titlu de daune morale „ca urmare a erorii judiciare săvârşite împotriva defunctului Samoilescu Gheorghe”. Decizia a fost atacată cu recurs de statul român, iar în data de 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat: „despăgubirile cuvenite reclamantei sunt în cuantum de 10.000 de euro, în echivalent în lei la data executării efective”... …Restul e o tragedie practic neasumată de Stat și considerată de specialiștii în drept, poate, „cea mai mare eroare judiciară din istoria României”. Așadar, cui îi e dor de o „macavelă” și un „rotisor”?!?

…Mai multe asemenea povești terifiante în volumul „Enigmele nedezlegate și ciudățeniile crimelor care au zguduit Bucureștii”, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral (https://eintegral.ro/)



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro