La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii va avea loc Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca Suverani ai României întregite. Prin naștere, niciunul dintre ei nu era, de fapt, român. Ferdinand era jumătate neamț, după tată, în vreme ce mama sa era Infanta Antonia a Portugaliei. Maria - care se considera englezoaică („Missy”) – avea, în realitate, o ascendență complicată, asemenea tuturor vlăstarelor regale ale epocii ei (și nu numai!), fiind concomitent nepoata Reginei Victoria și a Țarului Alexandru al II- lea, numele ei oficial „de fată” fiind  Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha.

Deși, inițial, au devenit români doar prin „adopție”, Ferdinand și Maria, s-au transformat în timp în patrioți remarcabili, care s- au identificat cu ideea de „românism” mult mai sincer decât majoritatea oamenilor politici neaoși, a românilor get-beget! De altfel, fabuloasa reîntregire a țării este, în mare măsură, opera lor patriotică.

România Mare s-a putut edifica nu doar sub sceptrul lor, ci și cu voința lor manifestă. Cu totul remarcabil, cu toate că, practic, Ferdinand și Maria au dus vieți separate, cei doi au știut să acționeze ca un cuplu regal perfect atunci când era vorba de interesele naționale. Doar astfel s-a putut obține recunoașterea și validarea internațională a actului de la 1 Decembrie 1918!

Și mai impresionant încă, uriașul efort politico-diplomatic nu a stat doar pe umerii Regelui (și al membrilor guvernului), ci a fost împărțit cu Regina, care s-a implicat în toate felurile, punând la bătaie marele său arsenal relațional și de comunicare, în slujba „patriei adoptive”, pe care a ajuns să o iubească fără precupețire. Regina Maria rămâne o personalitate emblematică a României moderne, care nu s-ar fi putut naște fără aportul ei. Însă, pe cât de complicată a fost cariera ei politică sui generis, pe atât de tumultuoasă și plină de întorsături spectaculoase a fost și biografia ei sentimentală, viața ei de familie nesuprapunându-se, practic, decât în mică măsură, cu existența ei incredibilă de femeie care a depășit semnificativ convențiile și constrângerile vremii și societății destul de patriarchal- tradiționaliste.

Maria a fost, în multe privințe, o femeie extraordinar de emancipată, o veritabilă avangardistă, un soi de Lady Di a perioadei 1890-1940. A stârnit senzație, a iscat chiar scandal public, dar nu s-a lăsat înfrântă de prejudecăți și a știut, cu o eleganță înnăscută dar și cu o abilitate feminină uimitoare, să-și surclaseze destinul altminteri destul de nefericit. Născută pentru iubire, nu a avut parte din partea soțului legiuit de pasiunea pe care o visa temperamentală prințesă.

A iubit totuși pasional mai mulți bărbați, dintre care doar unul, „Prințul Alb” (Barbu Știrbey), a reușit să treacă testul timpului. Dincolo, totuși, de orice și oricine, Missy - Regina Maria este un personaj unic, efectiv de poveste, al istoriei noastre, indiferent de unghiul de abordare. O recunosc nu doar admiratorii ei, ci și dușmanii.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai Reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul Reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie: „Oricâte greșeli va fi comis Regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut la 29 octombrie 1875 la reședința familiei, de la Eastwell Park, comitatul Kent, Anglia, fiind fiica cea mare a părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa- Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a  Țarului   Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său era cel de-al doilea fiu al  Reginei Victoria . Mama sa era singura fiică în viață a din căsătoria Țarului  Alexandru al II-lea al Rusiei  cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Anul 1888 a fost și anul înfiripării  idilei  cu Prințul George, vărul său, viitorul  Rege  George al V-lea. „Începând de la vârsta de treisprezece ani, întotdeauna vreun bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu adorator a fost George, vărul meu, acum rege al Angliei.” La începutul anului 1892, fratele mai mare al Prințului George,  ducele de Clarence și Avondale , a murit, acesta devenind al doilea în  linia de succesiune la tronul britanic . Părinții săi, Prințul și Prințesa de Wales, încurajați de Regina Victoria, au făcut o cerere formală în căsătorie în numele său, părinților lui Missy, dar Ducesa de Edinburgh a respins-o imediat, pretinzând că fiica sa tocmai a fost confirmată în  ritul luteran german , ceea ce nu îi permite să intre în  Biserica Anglicană .

Crescută în credința ortodoxă, pe care și-a păstrat-o și după mariajul cu ducele de Edinburgh, ducesa Maria Alexandrovna nu a dorit o căsătorie între  veri primari , lucru interzis de canoanele ortodoxe. La 19 aprilie/1 mai 1889, Principele Ferdinand, moştenitorul Coroanei, s-a stabilit efectiv în România. El a luat cuvântul în Senat, la 9/21 mai, exprimându-şi dorința de a studia „în toate amănuntele sale” mecanismul politic al țării pe care urma s-o conducă. Curând după venirea sa în țară, tânărul principe a creat serioase probleme familiei domnitoare, deoarece voia să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta.

Acest fapt nu era îngădui de Statulul Casei Regale, care stabilea - implicit, nu explicit - obligația membrilor acesteia de a se căsători cu persoane aparținând unor familii domnitoare din alte state. Cerința fusese impusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii româneşti şi a evita disputele interne pe această temă. Regina Elisabeta a încurajat idila dintre cei doi, dar în fața opoziției Consiliului de Miniştri şi a oamenilor politici în general, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă între Elena Văcărescu şi tron.

Elena Văcărescu a luat calea exilului spre Paris, renunțând să mai vină vreodată în România, Ferdinand retras la Sigmaringen, amenința cu sinuciderea, dar, în scurt timp, rațiunea de stat a învins sentimentele, fie ele oricât de sincere şi curate. La 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi s-au logodit imediat după cea de-a doua întâlnire pusă la cale de părinți când, după cum nota Regina Maria în Povestea vieții mele, „aproape nu ne cunoşteam”. Deși Regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”), proaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o lună de miere la  castelul   Krauchenwies  din Bavaria.

De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe Împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare  procesul memorandiștilor ), vizita avea să fie una scurtă, urmată de o traversare a  Transilvaniei  pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse. Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale. Regele Carol I se ocupa personal de educația copiilor moştenitorului Coroanei, considerând că ei aparțin țării, față de care el are o datorie de împlinit. Prin aceasta, însăşi viața personală a lui Ferdinand era grav afectată, calitatea sa de cap de familie fiind absolut formală.

Un moment critic s-a ivit în mai 1897, când Principele, bolnav de febră tifoidă, s-a aflat la un pas de moarte. Maria a fost trezită din somn să-şi ia rămas- bun de la soțul ei, căruia i se dădea cuminecătura. Totuşi, ca prin minune, Ferdinand şi-a revenit, dar chipul său a căpătat înfățişarea unui om bătrân, gârbovit şi cu paloare nefirescă, pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieții. Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultoasă și inegală. „Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de accord” mărturisea Regina Maria în Însemnări zilnice.

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a Principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general.

Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot Regina Maria care îi mărturisea la un moment dat Regelui Ferdinand - „Ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”. Căsătoria cu Maria/„Missy” nu a debutat foarte fericit. Elanul erotic al Prințului nu era prea cizelat și tânăra soție se simțea folosită. (Destul de neîndemânatic, de altminteri!)

Nici chiar apariția copiilor nu a rezolvat criza conjugală, mai ales că au apărut și destule dubii asupra paternității unora dintre ei. Curând, chiar dacă au reușit să păstreze aparențele până la sfârșitul vieții și domniei, cei doi au început să-și vadă, fiecare, separat de propria viață sentimental. Respins după căsătorie de către Maria, Ferdinand şi-a îndreptat atenţia în altă parte. N-a avut niciodată intenţia să divorţeze (primise o lecţie sentimentală dură, ştia că este căsătorit cu tronul României), însă a iubit alte femei (de la Martha Bibescu la… Mița Biciclista!).

Dacă, indubitabil, Regina a servit destinul național, nici Missy nu și-a neglijat viața personală, probabil cea mai complexă a unei suverane a României. Timidul și nehotărâtul ei soț Nando (Ferdinand) n-a știut cum să-i pună în valoare feminitatea debordantă și energia sentimentală de-a dreptul vulcanică, însă Missy nu s-a resemnat deloc, căutându-și împlinirea și în alte părți, cu ajutorul unor bărbați exponențiali tolerați de Rege, incapabil și, adesea, deloc interesat să gestioneze singur exuberanța erotică a purtătoarei coroanei din aur transilvănean decorată cu pietre prețioase alese personal de „ultima mare romantică” și, totodată, „prima femeie modernă” a Casei Regale a României.

Cu același simț artistic, dublat de o viziune romantică (uneori, chiar romanțioasă) asupra existenței unei femei la debutul veacului XX, Missy și-a ales și partenerii sentimentali (dintre care unii au devenit și tații neconvenționali ai copiilor ei), între aceștia fiind Zizi Cantacuzino-Grănicerul, Marele Duce Boris al Rusiei, tânărul britanic William Waldorf Astor, colonelul canadian Joe „Josh” Boyle și, mai ales, Barbu Știrbey, părintele neoficial al Principesei Ileana (căreia fratele ei, Carol al II-lea, i-a spus adevărul abia după nunta ei cu Arhiducele Anton de Habsburg, provocându-i un șoc) și al Prințului Mircea (mort la patru ani neîmpliniți de febră tifoidă).

Barbu Știrbey a fost mai mult decât un amant, fiind, practic, bărbatul care i-a rămas necondiționat fidel întreaga viață, chiar și atunci când ea avea alte preferințe masculine. După ce trecuse prin chinurile unor nașteri fără anestezie și adusese pe lume doi copii unul după altul, cu Elisabeta rămânând însărcinată la nici trei luni după ce-l născuse pe Carol (… și ambii botezați după unchii lui Ferdinand), Prințesa cedează primei ispite masculine care o face să se simtă cu adevărat o femeie iubită. Ocazia s-a ivit în 1896, când Maria şi Ferdinand au fost invitaţi la Moscova pentru a participa la încoronarea verilor ei Nicolae al II-lea şi Alexandra.

Aici tânăra principesă are un succes răsunator. Şi, din acest moment, destinul ei începe să se schimbe. „A cucerit pe dată o întreagă trupă de admiratori înfocaţi, cei mai mulţi dintre ei ofiţeri sclipitori, eleganţi, sentimentali, îndrăzneţi, plini de ardoare ruseasca împletită cu acea melancolie aproape insuportabilă atât de caracteristică slavilor, o melancolie ce-ţi frînge coardele inimii şi-ţj tulbură liniştea". Cel mai înfocat a fost vărul ei după mamă, Boris, cu zîmbetul său larg şi vocea puternică, baritonală. Missy nu a fost intimidată de reputaţia lui de Casanova - și, la rândul ei, s-a îndrăgostit de Marele Duce Boris Vladimirovici. Zvonurile despre o presupusă iubire dintre cei doi au fost alimentate și de o lungă vizită ulterioară la Sinaia a Marelui Duce. 

Orice comparație era în defavoarea Princepelui Moștenitor: „Boris era plin de energie. Boris nu este leneş ca Nando, care stă şi cască". Şederea îndelungată a vărului ei şi evidenta lui adoraţie faţă de Maria au stârnit însă comentarii în cercurile regale şi i- au atras reproşuri din partea mamei, rusoaica ce-și cunoștea prea bine conaționalul. „Boris ducea o viață depravată, frecventând femei de consum și fiind în același timp implicat în afaceri amoroase scandaloase, printre care una și cu Maria, viitoarea regină a Românie. Era un secret public faptul că tatăl fiicei ei nu era soțul acesteia ci Boris, deși de dragul reputației coroanei românești, afacerea a fost mușamalizată, soțul înșelat recunoscând paternitatea fiicei Maria. A fost bine, căci aceasta a devenit în cele din urmă regina Iugoslaviei” scrie un istoric, Donald Crawford, într-o carte despre ultimii Romanovi. În paralel cu aventura prelungită cu Boris, Missy întreținea o relație și cu un un tânăr ofițer român, locotenentul Gheorghe („Zizi”) Cantacuzino, descendent pe linie directă al domnitorului Șerban Cantacuzino. Un bărbat debordând de energie, și el era exact opusul lui Ferdinand.

Ulterior erou de război, Zizi va ajunge general, și va fi supranumit „Grănicerul”. La începutul Primului Război Mondial a fost comandant al Regimentului I de grăniceri de la Predeal, cu care a ocupat orașul Brașov, una din primele victorii de la începutul conflagrației. În timpul retragerii trupelor române în fața ofensivei trupelor Puterilor Centrale a participat la luptele de pe Valea Prahovei, din trecătoarea Rucăr-Bran și apoi pe frontul din Munții Argeșului până la Olt.

Rănit de un obuz a revenit la comanda regimentului după refacere. „Nu se știe dacă atunci, în vara lui 1897, a fost mai mult decât un mic flirt între Maria și frumosul locotenent de viță nobilă, dar Regele Carol I a chemat-o să dea explicații, și însăși bunica ei, Regina Victoria, i-a scris, mustrând-o aspru”. Existența relației a fost recunoscută chiar de Maria, care afirmă însă că a fost doar o relație fără finalitate carnală. Înfruntându-l pe „der Onkel”, Carol I, Maria mărturisește: „Este adevărat ce se insinuează. Cantacuzino mă iubește. Mi-a mărturisit. Ne-am plimbat împreună prin păduri. Este deja prea mult, e adevărat, dar asta a fost tot”.

La începutul idilei, el era un tânăr ofiţer de 27 de ani din regimentul 4 Roșiori, patronat de însăși Principesa de Coroană. În 1897, tânărul - „nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant” - era văzut des în preajma Mariei. Un an mai târziu, Zizi Cantacuzino este adus la palat ca profesor de gimnastică pentru micul prinţ Carol. Între viitoare regină şi chipeșul ofiţer începe o povestea de amor, chiar sub ochii lui Ferdinand. „Apariţiile Mariei la Constanţa, însoţită în permanenţă de Zizi şi de verişoara acestuia, provocau scandal.

Se spunea că Principesa Moştenitoare bătea oraşul cu locotenentul român, însoţită doar de tînăra de treisprezece ani. Instruiţi de Rege să fie informat în legătură cu ceea ce făcea Principesa Moştenitoare, membrii din suita Mariei au relatat că erau împreună de dimineaţa pînă seara şi că el stătea ore întregi în cabina ei.

Au mai spus că Principesa Moştenitoare ofensase oficialităţile locale şi pe membrii corpului consular, luându-şi  oficial rămas - bun de la oraş cu tânărul locotenent lîngă ea. Regina Elisabeta şi Miss Winter /guvernanta englezoaică a micului Prinț Carol/ au acuzat-o pe Maria de a fi invitat o fată orfană de mamă să petreacă vara cu ea ca să-i servească drept paravan pentru idila ei cu Zizi” scrie  Hannah Pakula. Pe marginea relaţiei dintre cei doi s-au ţesut intrigi, bârfe şi scandaluri.

În 1900, se vorbea de un iminent divorţ între Maria şi Ferdinand. S-a comentat îndelung pe seama paternităţii micuţei Mignon (Maria), născută de viitoarea regină în Castelul Friedenstein din Germania, la Gotha, unde mama sa preluase conducerea Ducatului, pe 8 ianuarie 1900. Ferdinand a recunoscut însă copilul. Pe fondul tensiunilor, Prințesa a pus punct relaţiei cu Zizi.  Problema paternității micuței prințese a iscat furtună în sânul familiei regale, însăși soarta succesiunii fiind în impas.

Principesa Moștenitoare a României ameninţa cu divorțul și cu plecarea sa împreună cu fiul ei Carol din România şi, de asemenea, cu renunțarea în numele acestuia la succesiune. În acest context, împins de la spate de autoritarul său unchi, Regele Carol I, Principele Moștenitor Ferdinand, însoţit de câțiva miniștri, a plecat la Gotha și a recunoscut ca fiică a sa pe micuța Maria/„Mignon”. De altfel, de-a lungul timpului Ferdinand a arătat un atașament profund față de Mignon (viitoarea Regină a Iugoslaviei), aceasta fiind considerată de mulți fiica sa favorită. La întoarcerea din Germania, în țară, la Cotroceni, se luaseră nu puține măsuri de precauție. Principesa Maria găseşte în suita sa doamne de companie ivite din senin,printre care Nadejda Știrbei, Măruca Cantacuzino sau Martha Bibescu.

Acestea aveau menirea de a o împiedica să mai intre în vreo altă relaţie care să îi pericliteze statutul. Wiliam Waldorf Astor a fost al treilea bărbat în care Maria a căutat ceea ce Ferdinand nu îi oferea. După pasionala vară londoneză, Waldorf a venit și el în România, unde, asemenea Ducelui Boris, a petrecut o vreme, în octombrie, la Sinaia, însoţit de sora lui Pauline.

Relaţia dintre Prințesă şi englez s-a încheiat abia în  1906, după ce acesta s-a căsătorit cu Nancy Shaw.  „El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”, mărturisea Missy, îndurerată de căsătoria iubitului.  Deşi spera ca relaţia ei cu tânărul Waldorf va continua intr-o formă oarecare, acesta se retrage total din viaţa tinerei prinţese românce ( cei doi soţi – Waldorf si Nancy -  refuză invitaţia de a-şi petrece luna de miere in Romania).„Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria Maria Paulinei Waldorf, sora fostului ei iubit.

Adevărata mare dragoste a viitoarei Regine a României urma să se nască abia în anul 1907. Mereu dezamăgită de bărbații pe care i-a adorat, pe unii chiar ea curtându- i nebunește, englezoaica deja românizată se îndrăgostește decisiv de „Prinţul Alb” - Barbu Ştirbey, nepotul domnitorului omonim (care a stat pe tronul Țării Românești în perioada 1849-1856) și, după mamă (Maria Ghika-Comănești), descendent din familia lui Constantin Brâncoveanu, „un brunet cu ochi căprui, un tânăr de o eleganţă aristocratică, bărbat care cu mintea lui ascuţită o cucereşte definitiv (sau aproape definitiv…) pe Maria”. Deşi căsătorit cu Nadejda Bibescu şi tată a patru fiice, Prinţul Ştirbey s-a îndrăgostit de „bruneta cu ochii albaştri, argintii, scânteietori, cu luciri de oţel” încă de la sosirea ei în România pentru căsătoria cu Regele Ferdinand. S-a amorezat teribil de frumoasa principesă venită din Anglia, fără să spere însă că va ajunge să aibă o relaţie cu Regina României.  „Nu avea de unde să ştie că ea era o femeie atât de, să folosim un eufemism, emancipată în relaţiile cu bărbaţii.

Cert e că a fost amorezat lulea de ea din primul moment”, spune Ion Varlaam.  În 1913, la şase ani de la prima întâlnire cu Regina Maria, prinţul ajunge administratorul general al domeniilor Coroanei. Şarmul său englezesc şi eleganţa desăvârşită au cucerit-o pe regina captivă într-o căsnicie nefericită cu Regele Ferdinand. După primii şase ani de căsnicie cu Ferdinand, Regina recunoaştea în jurnal că nu mai aşteaptă nimic din partea soţului ei: „Nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soţii atât de copilăroase. Noaptea nunţii a fost un eşec total. Răspundeam naiv iubirii lui, dar parcă simţeam tot timpul ceva deşert şi gol; mi se părea că tot aştept ceva ce nu venea…”.   Se spune că bărbatul extrem de rafinat, cult şi manierat îi aducea aminte Mariei de ţara natală.

Ea a fost cea care i-a dat lui Ştirbey numele de „Prinţul Alb”. Între cei doi s-a născut o relaţie de amor de notorietate la care Ferdinand, care avea şi el aventurile lui, a închis mulţi ani ochii. Prinţesa Callimachi povesteşte în memoriile sale despre relaţia celor doi: „El îi scria scrisori pline de farmec, omagii adresate frumuseţii ei şi bucuria i se citea printre rândurile opace în fraze curtenitoare”.   Prinţul Ştirbei era nelipsit din preajma Mariei. Avea propria lui cameră la Cotroceni şi Peleş, iar relaţia era una cunoscută de servitori şi anturaj. În preajma Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand, Ştirbey a jucat nu doar rolul de amant. Cumnatul lui Ion I. Brătianu s-a folosit de poziţia sa privilegiată în preajma familiei regale pentru a juca rolul de „Eminenţă Cenuşie”, influenţându-l pe Rege în luarea deciziilor politice. Pentru Regină, prinţul a fost nu doar iubit, ci şi profesorul care a iniţiat-o în tainele jocurilor politice.  

Se spune că prin intermediul Prinţului Barbu şi din cauza personalităţii slabe a Regelui s-a format prima camarilă regală în România, care vreme de ani buni l-a influenţat pe Ferdinand în luarea decizilor politice. „Prințul Alb” – așa cum era renumit pentru eleganța sa - a fost extrem de apreciat de toată familia regală. În anul 1913, Carol I îl numește pe Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Între prințul moștenitor Ferdinand și Barbu Știrbey s-a legat o puternică prietenie. Devenit rege, Ferdinand îl va lua consilier personal pe Știrbey. În timpul primului război mondial, Barbu Știrbey a plecat alături de familia regală, în refugiul de la Iași. Izbucnirea revoluției în Rusia și înlăturarea țarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostașilor ruși de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuală „contaminare" a ostașilor români, în covârșitoare majoritate țărani, Ferdinand „a fost sfătuit de Știrbey, Brătianu, Iorga și Regina Maria să adreseze ostașilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor agrare.

Textul a fost redactat chiar de Barbu Știrbey și a avut o primire entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar și la creșterea popularității Regelui”. La 4 iunie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a forma un inedit guvern de „uniune națională", în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.

Guvernul Știrbey s-a menținut numai două săptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de Ionel Brătianu. Moartea Regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de „eminență cenușie" a lui Barbu Știrbey. „O dată, întorcându-se la Pelişor, la Sinaia, la revărsatul zorilor, fiul său, Carol al II-lea, a dat peste Ştirbey, care tocmai pleca; îl salută: «-Bună dimineaţa, doctore!» «- De ce-mi spui doctore?» îl întreabă Ştirbey. «-Fiindcă la o oră aşa de matinală numai un doctor pleacă de la Pelişor», i-a replicat Carol.” Fiul lui Ferdinand, Carol al II-lea, extrem de iritat de relația apropiată pe care Barbu a avut-o mereu cu mama sa a sfârșit, însă, prin a- l exila în 1930, la întoarcerea sa pe tron.

Atunci are loc controversatul „complot de la Balcic”, prin care Regina Maria ar fi încercat, potrivit acuzațiilor generalului Averescu, răsturnarea lui Carol al II-le și proclamarea ei ca șef al statului. Complotul a fost dejucat prin trădarea Prințului Nicolae, fratele lui Carol, care-l considera pe Știrbey inițiatorul acestui joc de culise. Enciclopedia online adaugă că Prințul Știrbey va pleca atunci la Paris, unde a stat vreme de zece ani, răstimp în care s-a simțit permanent urmărit de agenții lui Carol și în care, mult mai grav, a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu. Revenit din exil, după înlăturarea în 1940 a lui Carol al II-lea, Barbu Știrbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo și Moscova, în încercarea de a trata cu Aliații întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste. (Se știe că inclusiv Ion Antonescu era la curent cu acest demers!) În anul 1945, partidele politice istorice și Regele Mihai doreau formarea unui guvern sub conducerea lui Barbu Știrbey. Dar, la 2 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova, astfel că Barbu Știrbey nu a mai a apucat să fie numit prim- ministru.

El a murit în mod neașteptat în 1946 de cancer hepatic. A fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Știrbei, în Capela din parcul palatului familiei de la Buftea. Maria „Missy” a României și Barbu Ştirbey au alcătuit, în ciuda tuturor obstacolelor, o pereche atipică dar superbă. Un contemporan îi descrie pe cei doi, așa i-a văzut, la un concert organizat la Palatul Cotroceni, într-o seară de la începutul anilor 1920: „Ea era într-o rochie lungă cu trenă de catifea neagră şi cu toate perlele ei extraordinare. Stătea într-un colţ al camerei tronului, cu Barbu Ştirbey alături, şi discutau.

Nu se uitau unul la celălalt, se uitau la mulţime. Era o imagine extraordinară. Formau o pereche absolut magnifică. Ea era atît de frumoasă şi el atît de distins. Aveau un aer extraordinar de seducător, grandoare şi distincţie...”. În toți acești peste treizeci de ani – doar un bărbat a stat între cei doi. Acesta nu a fost însă Ferdinand, ci irezistibilul Joe (Joseph Whiteside) Boyle, „un colonel canadian (fost marinar, boxer profesionist şi organizator de meciuri de box înainte de a participa la goana după aur din Klondike, în anii 1890)” despre care Maria declara că era „un om care nu are teama de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”.  Joe Boyle a lucrat la dezvoltarea industriei petrolifere românești și a însoțit ajutoarele canadiene în România, iar eforturile sale l-au apropiat și mai mult de Regină, devenind prietenul și confidentul acesteia. Relația dintre Regina Maria și Joe Boyle a avut loc în perioada de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Regina Maria notează în jurnal referindu-se la Joe Boyle : „Un om ciudat de fascinant, care nu se teme de nimic... un adevărat Jack London". Și tot în jurnalul Reginei Maria stă scris:  „Am încercat să iau ceva din energia inepuizabilă a acestui bărbat, am încercat să absorb ceva din forţa mută pe care o emană, în orele în care am stat împreună i-am destăinuit tot ce aveam pe suflet. Nu-mi amintesc tot ce i-am spus, memoria îmi este înceţoşată, dar i-am mărturisit toată durerea mea şi cînd a plecat şi i- am spus că toţi m-au abandonat, el a răspuns foarte calm: «Dar eu nu», şi mi-a strâns mâna cu o forţă de oţel”. Relația dintre Regina Maria și Joe Boyle a durat până prin 1919, an în care acesta din urmă a plecat din România pentru a lucra pentru Royal Shell; s-a mai întors în ţară doar o dată, în 1921. Maria şi Boyle au continuat să corespondeze. Ea îi scria despre copii, dorind ca „dragul ei prieten" să fie lîngă ea ca să împărtăşească cu ea bucuriile. El  îi scria că are inima zdrobită: „Devenise imposibil pentru tine să-ţi păstrezi vechiul prieten şi pe mine”.

Așadar, cel care rămăsese în final în inima Reginei a fost Prințul Barbu Știrbey. Constantin Argetoianu caracteriza astfel relația Reginei cu colonelul canadian: „Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a dominat complect, până la siderație, pe această nobilă și mândră femeie. Știrbey a avut o covârșitoare influență asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut”. …Spre crepuscul, Regina Maria se afla, practic, într-un soi de exil interior, fiul ei, Carol al II-lea, scoțând-o din prim-planul vieții publice și izolând-o fără menajamente. Regina Maria de mai multă vreme trăia retrasă la Balcic, într-un mic castel pe malul Mării Negre. Rar mai apărea la diferite ceremonii. Relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau dintre cele mai cordiale. Cu greu, Carol o mai chema la evenimente deoarece cu șarmul ei capta toată atenția. Atitudinea Regelui a afectat-o mult, mai ales că el dăduse dispoziție ca nimeni să nu i se adreseze direct, ci prin Casa Regală, adică prin aghiotantul regal Ernest Urdăreanu, care avea plăcerea de a refuza vizitele pe care ea le anunța, umilind-o. În plus, Carol nu i-a putut ierta niciodată relația cu Barbu Știrbey. (S-a vorbit în epocă despre faptul că, în exilul din Franța, acesta ar fi fost ținta a două tentative de asasinat, ordonate, se pare, chiar de Rege!) În 1938, Maria s-a îmbolnăvit.

De un an și jumătate suferea de anemie, avea amețeli, vărsa sânge, era deseori imobilizată la pat din cauza stării generale proaste. Culoarea feței se schimbase și părul albise complet. Trebuia să țină o dietă severă, dar hemoragia gastrică se repeta foarte des. La sfatul medicilor, a plecat la 17 februarie 1938 în Italia, la Merano.

Crăciunul anului 1937 îl petrecuse într-un scaun cu rotile. După repetate analize, medicii i-au recomandat să se interneze la o clinică din Germania. Regele nu a aprobat deplasarea cu avionul, socotindu-l prea costisitor, astfel că a trebuit să ia trenul, asta în timp ce Elenei Lupescu nu i se refuza vreun capriciu. (Aflând de întâmplare, Adolf Hitler s-a oferit să îi trimită propriul avion, însă invitația a fost declinată!) Din aprilie 1938, s-a aflat la sanatoriul doctorului Lachmann de lângă Dresda. Tratamentul s-a dovedit inutil deoarece Regina suferea de cancer la ficat și varice esofagiene, toate în stadiu final. La 27 iunie, deşi medicii o considerau inaptă pentru efortul unei călătorii lungi şi obositoare, a luat hotărârea irevocabilă a revenirii în ţară spre a-şi găsi liniştea la reşedinţa sa din Sinaia. I-a scris Regelui, spunând că nu vrea să moară printre străini, chit că aceștia îi puteau prelungi prin tratament puțin viața. În filele unuia din ultimele caiete-jurnal, Maria scria: „Puterea este un tovarăş de care nu te desparţi uşor. Când te părăseşte se duce cu ea şi interesul vieţii.

Cu ochii uscaţi, cu pumnul încleştat, te uiţi după ea cu privirea fixă, gelos pe următorul pe care îl va alege”. Înainte de a părăsi Dresda i-a scris pentru ultima dată lui Barbu Știrbey, bărbatul de care a fost legată mai mult de două decenii evocând „amintirile dragi care îmi inundă din nou inima”. S-a întors tot cu trenul, iar zdruncinăturile i-au provocat din nou crize cu pierderi masive de sânge. Refuzul fiului de a-i plăti o călătorie cu avionul s-a dovedit a-i fi fatal.

A ajuns la Sinaia pe 17 iulie. În gara Sinaia, o așteptau Regele Carol al II-lea, însoţit de fiul lui, nepotul Mariei, Mihai. A fost dusă la Pelişor, unde îi plăcea să stea şi unde îşi trăise viaţa alături de Ferdinand. Chiar în noaptea de după sosire, a avut o nouă hemoragie. A doua zi, 18 iulie, Regina Maria a apucat să o mai vadă pe Elisabeta. A fost împărtăşită de Patriarh. Au mai fost de faţă ministrul de interne şi cel de justiţie, chemaţi de la Bucureşti.

La 17:38, Regina se stinge. Trăise 62 de ani intenși, plini de realizări în slujba României Mari. Și-a iubit fanatic țara unde nu se născuse, dar pe care a binecuvântat-o prin toată puterea ei. Își îndeplinise cu prisosință rolul de Primă Doamnă. Cu ea s-a terminat cea mai frumoasă epocă din istoria României. …„Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”, spunea Prințesa Callimachi. În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a  Puterilor Centrale , România a rămas credincioasă  neutralității  în decursul primilor doi ani ai Primului Război Mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a fi".

Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea Regelui Ferdinand de a rezista presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării: „Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază!”. Pe tot parcursul perioadei de neutralitate, Maria a susținut realizarea obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei.

Având în vedere descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere, iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire. Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de Regele Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, Regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale Regelui George al V-lea și Țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste dorințe.

Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să ocoloească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția. „Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amândoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele” puncta Regina Maria în Povestea vieții mele. Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, și la sfârșitul Primului Război Mondial. „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial.

A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea” scrie Robert D. Kaplan în Fantomele Balcanilor. Prin acțiunile familiei regale, monarhia din România a ieșit din război bucurându-se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a permis să acționeze ca un factor ponderator și de echilibru în societate. Faptul că Regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de la Buftea-București, ca și faptul că încetarea ostilităților a găsit România în stare de război cu Puterile Centrale, au asigurat participarea sa în rândul puterilor învingătoare, la  Conferința de Pace de la Paris .

Delegația oficială a României a fost condusă de primul ministru, Ion I. C. Brătianu. Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului ministru al Franței Georges Clemenceau față de acceptarea de către guvernul României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România. Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată, politicienii români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a Reginei Maria, într-o ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților. Brătianu și Regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i s-a oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul «neoficial sau incognito» pentru că, o dată ajunsă acolo, totul se va transforma într-o primire oficială”.

Șeful Cabinetului Militar al primului ministru Clemenceau, generalul Mordacq, făcea următoarea prezentare Reginei României: „Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice gen ar fi, ceea ce explică popularitatea Reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră”. …Mai multe asemenea istorii fascinante în volumul „Născută să iubească: Maria - Cea mai frumoasă Regină a României”, din Colecția Regală, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro