Pârcălabul de Galați, Alexandru Ioan Cuza, și boiernașul Mihalache Kogălniceanu sunt bărbații de vază care, dimpreună cu alți patrioți de la mijlocul secolului XIX, au reușit să pună la cale Mica Unire și să deschidă calea spre o Românie Mare, ce avea să fie înfăptuită mai bine de jumătate de veac mai târziu. Dar nimic nu ar fi fost posibil fără acțiunea hotărâtă a frumoasei Ecaterina „Cocuța” Vogoride, o iubită a lui Cuza și fata poetului Costache Conachi, cu doi ani înaintea producerii evenimentului istoric!

În ciuda opintelilor vrăjmașe ale Porții, Cuza avea să devină în ianuarie 1859 întâiul domnitor al Principatelor Unite, în timp ce Kogălniceanu, părăsind lumea „rețetelor cercate de bucate” pe care o freceventa cu Costache Negruzzi, se va avânta multă vreme în politică, ajungând chiar, de mai multe ori, și ministru al Afacerilor Străine, el fiind cel care, pe 9 mai 1877 a rostit faimosul discurs prin care se renunța la suzeranitatea otomană, carevasăzică România devenea independent.

Astfel, pe Mihail Kogălniceanu istoria preferă să și-l amintească în calitatea sa de bărbat de stat, dar mai puțin se vorbește despre celălalt fel de „tovărășie” a sa cu Alexandru Ioan Cuza, pe când, noaptea târziu, luau la rând cartierele însemnate cu felinare roșii ale Bucureștilor Vechi în căutarea demoazelelor care le-ar fi putut oferi plăceri ușoare, menite să le mai descrețească frunțile după marile sforțări ale politichiei de peste zi.

Ce mai tura-vura, Kogălniceanu era un mare iubitor al eternului feminin, ca şi Cuza. După dispariția acestui mare ctitor al României moderne, s-a descoperit un carneţel al acestuia, în Arhivele Naţionale din Iaşi, în care îşi trecuse toate cuceririle. Conform jurnalului intim, Kogălniceanu nu rata nimic. A avut peste 700 de iubiri, de la femei de umilă condițiune dar cu nurii înfloriți ademenitor, până doamne sofisticate din înalta societate.

„O adunare, cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi femei, va fi totdeauna monotonă şi urâtă. O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume”, scria Kogălniceanu despre întrupările ațâțătoare ale Venerei în tinerețea sa, prin 1843, la abia 26 de ani. Era vremea în care colinda saloanele aristocrate ale vremii şi bifa cuceriri în rândul damelor vrăjite mai degrabă de spiritul său optimist, decât de înfăţişarea deloc prepuielnică de Don Juan.

De bună seamă, în acest spirit hedonist îl va fi povățuit și pe un piculeț mai tânărul său cirac Alexandru Ioan Cuza. „Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întipărire în inima acelor ce zic că simţesc amorul>>, scria Kogălniceanu în manuscrisul său Iluzii pierdute.

Altminteri, oricum tare dragi i-au fost fetele și lui Cuza, într-atât de mult încât, după cum se va vedea, la un moment dat va fi acuzat că este dominat de o veritabilă „camarilă de femei”! Se zice și că, scandalurile mondene și bârfele despre numeroasele aventuri și destrăbălări ale lui Cuza l-au făcut pe Mitropolitul Nifon să îl roage pe Domnitor să o lase mai încet cu femeile. Doar că răspunsul a fost unul pe măsură, semn că domnitorul avea probleme cu virilitatea: „Ascultă părinte, toate sunt bune, dar mai bine ar fi să faci ceva rugăciuni, căci m-au cam lăsat puterile”.

Dincolo de imaginea de erou predestinat unei misii de o asemenea mare însemnătate precum făurirea Unirii Principatelor, model de conducător politic şi victimă a unei „monstruoase coaliţii”, Cuza apare la o cercetare atentă şi fără prejudecăţi, într-o mult mai nuanțată realitate istorică. Astăzi, este necesară înţelegerea omului Alexandru Ioan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi slăbiciunilor sale: „Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Alexandru Ioan Cuza trăia cu soţia caimacamului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet”. Și tocmai legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea Scandalului scrisorilor de la Iaşi, în urma căruia a fost posibil triunful unionist din 5 și 24 ianuarie 1859.

Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor sale aventuri, de o noapte sau de mai mica sau întinsă durată (Cocuța Conachi-Vogoride ori Maria Catargiu-Obrenovici), în viața lui Cuza a existat și o importantă constantă feminină, o femeie de neam ales, care a fost teribil de îndrăgostită de chipeșul polcovnic toată viața lui și, ca atare, i-a suportat toate metehnele, inclusiv adoptându-i cei doi copii din flori. În noaptea abdicării din iarna lui 1866, ea dormea într-o cameră alăturată cu cei doi băieței, de câțiva anișori, în timp ce Prințul Unirii și al inimii ei se bucura într-o altă cameră de farmecele ibovnicei sale, care tocmai îl trădase și-l preda pachet complotiștilor. Elena Cuza (17 iunie 1825– 2 aprilie 1909) cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soața juruită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dânsa era fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza, dar și nepoata domnitorului în funcţie Mihail Sturdza.

Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iași unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la Iași în ziua de 30 aprilie 1844. Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soțului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele propria, era stăpânită în soțietate de puternice complexe de inferioritate. Deși, căsătoria nu a fost dintre cele mai izbutite, Cuza nefiind un soț prea statornic, între ei s-au păstrat, totuși, întotdeauna relații de respect.

Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris. În această perioadă, în viața domnului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan. Cu toate acestea, la îndemnul fierbinte al lui Vasile Alecsandri, ea a revenit în țară, la mijlocul anului 1862 pentru a face onorurile Curții, uimindu-i atât pe soț, cât și pe rivala sa. A contribuit, cu modestia și demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucțiunii publice. De asemenea, s-a aplecat cu osebită înțelegere asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.

Calitățile sale sufletești și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu Principesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă fără seamăn.

Nu era, însă, nimic nou sub soarele bourului Moldovei cândva mușatine dar nu puțină vreme ținutuită sub apăsarea moravurilor fanariote! La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852), au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţia necesară pentru a proteja victima adulterului de bârfele rătăcioase. În cazul Elenei, asemenea precauţii nu au fost luate mai deloc şi ea a suferit o umilinţă personală, considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de început ,rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a fost afectată şi Cuza i-a sugerat cu nonșalanță să plece de una singură la Paris – ,,a fost primul dintr-un şir de asemenea exiluri” -, în primul rând pentru că îşi dorea să fie liber și nestingherit în desfășurarea cavalcadelor sale amoroase. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.

După Unire, Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargiu, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai tânără cu zece ani decât soţia Principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă, calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa practicării puterii politice, a reuşit să-l seducă fără prea mare oboseală pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea interioară într-un nou exil la Paris.

Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta apoi să-i adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, pieriți în urma unor viituri devastatoare care loviseră urbea, dar tot Bucureştiul ştia adevărul. Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

Anii de exil, de după 1866, pot fi considerați, într-un fel, cei mai fericiţi din viaţa Elenei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă a confruntărilor cu feluritele sale țiitoare. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a Împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Unul dintre episoadele picante ale lui Cuza care au făcut deliciul contemporanilor săi este cel consumat cu „Madame Chipiu”, cu care domnitorul s-a distrat în timpul unor manevre militare, ignorând cu nonșalanță faptul că, prin purtarea sa, trebuia să dea - în calitate de comandant suprem al armatei - un exemplu de disciplină și de rigoare cazonă. Iată, în acest sens, un expresiv fragment dintr-un articol intitulat Îndoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, semnat de prof. dr. C. Severeanu – un martor al evenimentelor - publicat în Revista Generală Ilustrată – numărul din februarie-martie 1929: „Cuza de la început s’a arătat un mare berbant. Venise’n lagăr /tabăra armatei române/ doamna Crețulescu, căreia i se mai zicea și Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Se mai spunea că generalul Florescu, care era și ministru de Război, i-a trimes vorbă să nu mai poarte chipiu, că face rușine armatei și ea i-a răspuns <<că e altul mai mare ca el, căruia îi face plăcere să o vadă cu chipiu de colonel>>. Se mai vorbea printre noi de o femeie frumoasă, care se furlandisea pe acolo și despre care se zicea că a trimis-o guvernul austriac ca spioană pe lângă Cuza, ca să afle secretele armatei, fiind informat că Cuza era un mare amator de a <<cunoaște>> femei nostime. Nu știu dacă nemțoaica a putut afla ceva; destul este că peste puține zile s’a făcut nevăzută. Se zicea prin lagăr că Florescu i-ar fi făcut vânt. Cu Crețuleasca nu se jena deloc Cuza și făcea calvacade pe câmp"…

Dincolo de focoasa, șireata și duplicitara Maria Catargiu-Obrenovici sau de efemera prezență feminină a lui Madame Chipiu, o altă femeie pasională influențase destinul lui Cuza și, deopotrivă, al Principatelor Unite. Fata poetului Costache Conachi, Ecaterina, alintată Cocuța, a fost una dintre marile pasiuni în afara căsniciei ale lui Alexandru Ioan Cuza. Măritată cu guvernatorul Moldovei, caimacamul Nicolae Vogoride (cel care-l promovase constant pe Cuza, avansându-l, din simplu locotenent fără studii încheiate, la gradul de colonel și numindu-l ministru de Război), provenea dintr-o familie importantă a aristocrației moldovenești și avea un tată ilustru, Costache Conachi fiind unul dintre primii scriitori români, poet al iubirii: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,/ Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin…”.

Ecaterina Cocuţa Conachi (17 august 1828, Iaşi – 22 februarie 1870, Roma) a fost fiica logofătului- poet Conachi şi a Smarandei Negri. Ea a fost contemporana unei perioade de mari prefaceri naționale, intrând în contact, prin intermediul numeroasei sale familii (era sora vitregă, după mamă, a lui Costache Negri, a Zulniei, căsătorită cu Vasile Sturdza, fruntaş unionist, a Catincăi şi a maicii Evghenia Negri, la rându-le simpatizante ale ideii de unitate naţională), cu scrieri revoluţionare ce au marcat întreg secolul XIX. La 2 iunie 1846, s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, desemnat, după moartea lui Theodor Balş, caimacam al Moldovei, căsătorie aranjată de ilustrul său părinte, ostil cauzei unioniste şi apărător al intereselor otomane în Ţările Române. Însuşi domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a participat la căsătoria celor doi, la moşia Ţigăneşti. Au avut împreună trei copii, Emanoil, Maria şi Lucia. Convingerile civice ale „Primei Doamne” ad-hoc au devenit manifeste în contextul luptei pentru unire din Moldova. L-a convins, bunăoară, pe Nicolae Vogoride să renunţe la desemnarea lui Constantin Catargiu sau Nicolae Cantacuzino ca miniştri, ambii recunoscuţi ca aprigi antiunionişti, ameninţând în caz contrar cu divorţul şi cu plata unor despăgubiri egale în cuantum cu zestrea sa, pierdută de soț în urma unor neinspirate plasamente. Cocuţa Conachi reproşa veneticului din Fanar: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.

În vara lui 1857, alegerile pentru Divanul din Moldova au fost falsificate în favoarea anti-unioniştilor, la cererea turcilor, de către caimacamul (locţiitorul de domn) Nicolae Vogoride, un grec împământenit de numai o decadă în Moldova. Vogoride spera ca în acest fel să ajungă el domnitorul Moldovei.

Cocuța Vogoride reuşit, prin accesarea corespondenţei dintre soţul ei şi demnitarii otomani, să descopere şi să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care Partida Unionistă trebuia să piardă alegerile din Moldova. Scrisorile au fost trimise spre publicare de către Costache Negri şi Dimitrie Rallet, prin intermediul ambasadorului francez, cotidianului L’Étoile d’Orient („Steaua Orientului”), care fusese interzis la Iaşi şi apărea la Bruxelles. Scurte rezumate în limba română ale acestor epistole care au făcut înconjurul Europei, au fost publicate şi în Moldova sub numele de Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice. Urmare a gestului său de mare curaj, Puterile Garante au silit prin atitudinea lor Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia diplomatică faţă de Principate şi să accepte rezultatul favorabil reluării alegerilor.

Cu siguranță, Unirea de la 1859 ar fi avut loc mult mai târziu fără gestul curajos al Ecaterinei Conachi Vogoride. După împlinirea actului Unirii, Cocuța l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. După moartea acestuia, survenită în 1862, s-a recăsătorit cu Principele Emanuele Ruspoli, care a devenit unul dintre apropiaţii regelui italian Vittorio Emanuele II. Cocuţa Conachi a cunoscut astfel cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene, fiind o temerară susţinătoare a procesului de unificare din Cizmă, aşa cum se dovedise a fi şi în cazul românesc.

...Adeseori, cum bine se știe, în spatele unui bărbat de seamă, se află o femeie deșteaptă și abilă, care-i înrâurește simțitor destinul. Cum-necum, fără patima Cocuței e greu de crezut că falnicul și chipeșul Cuza ar fi ajuns vreodată să-și împlinească menirea!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro