„Am iubit iubire pură,/ Floare roșie pe gură/ Și în inimă arsură”... Mihaela Bustuchină-Vlaicu le este cunoscută românilor încă de cand era studentă la Medicină și cânta folk, pe scene și la televizor. Avea o voce plăcută ( nu i-a dispărut!) și o prezență caldă, sensibilă, extrem de feminină. În lupta dintre aplecarea spre medicină și talentul muzical, a câștigat însă prima. Mihaela s-a dedicat meseriei de doctor si, devenind un strălucit medic neurolog, a avut ocazia neașteptată a unei burse la Paris. Iar francezii nu au mai lăsat-o să se întoarcă acasă. Nici pe ea, nici pe soțul său, medic și el. „Așa se face că, deși sufletul sensibilei Mihaela bate încă în cadență românească, viața sa s-a construit la Paris, unde românca noastră de 10 a devenit unul dintre cei mai apreciați neurologi din Franța. Lucrează la vestitul spital Pitié Salpêtrière și este mama unui băiat, medic și el”, după cum arată Marina Almășan în ciclul său de evocări, online și tv, Femei de 10.

„Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi” - Mihaela povestea cum și-a întâlnit soțul, medicul Adrian Vlaicu: „A fost odata o tabara studentească numită « Izvorul Muresului ». « Se făcuse o liniște deplină când mi-am făcut apariția și am cântat Făcătura, pe versurile lui Tudor Arghezi: « Dacă vrei să te iubească Ia podoabă tinerească,/ Pune-ţi la urechi scântei/ Legănate de cercei ». Adrian mă asculta cu gura ușor întredeschisă. îl vedeam cum îmi urmărea degetele care se mișcau cu repeziciune pe corzile chitarei ». Iar de atunci il citez pe Nichita Stănescu, caci imi spun adesea « Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, Ce bine că ești».

Într-un interviu luat de Allice Năstase Buciuta pentru Revista Tango, fosta cântăreață de folk născută în 1957 în comuna Crâmpoia din județul Olt și devenită specialist în neurogenetică la Paris, soție de medic și mamă de tânăr psihiatru, rememora etape ale vieții ei: „Am făcut liceul „Ion Minulescu” la Slatina și în 1974, la liceu, am început să cânt la chitară şi am făcut prima compoziţie, „Caii mei albaştri”, pe versurile lui Virgil Dumitrescu. (...) Bunicul meu a fost preot. Bunicul dinspre tata a fost învăţător. Aveau amândoi voci foarte bune. Bunicul mi-a supervizat prima compoziţie, a zis: „e frumoasă, poţi să continui” și asta mi-a dat încredere. Apoi am luat un fel de bursă la liceu şi mi-au dat bani să plec într-o tabără de vară. Dar eu am folosit banii şi mi-am luat o chitară. Aşa am început. Am învăţat să cânt la chitară, am început să compun şi am luat primul meu premiu la Slatina, se chema „Spicul de aur”, după care am intrat la facultate, în 1976, la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

(...)Ideea era să fac medicina. Și am făcut. În 1976 am intrat la Bucureşti, la medicină, în primul an, şi chiar atunci am cunoscut-o pe Luminiţa Dumitrescu care m-a invitat la televiziune cu faimosul meu cântec „Caii albaştri”. Avem o filmare foarte frumoasă într-un leagăn, în studio, cu Mircea Bodolan şi câțiva artiști care mai erau pe vremea respectivă. (...) N-am avut niciodată profesor. Nici meditaţii ca să iau la facultate nu am făcut. Îi spuneam lui taică-meu că a făcut economie cu mine. Am avut un singur test, cu un profesor de fizică. A zis „nu are nevoie fata”. La chitară mi-am luat metoda lui Caruso şi am zdrăngănit chitara de i-am înnebunit pe toţi, pe taică-meu în primul rând. Când voiam să îi supăr un pic, le spuneam că eu nu mai dau la medicină, mă fac artistă. Zdrăngăneam la chitară ore în şir, timp ce poate învăţam la fizică şi la biologie. Am învăţat singură și nu sunt deloc bună la chitară. Ştiu zece-cincisprezece acorduri şi atât. Dar am folosit-o ca un fel de acompaniament pentru voce, nu mai mult. (...) Nu am putut să urmez Cenaclul Flacăra, cum făceau toţi ceilalți. Eu aveam studii în acelaşi timp, iar medicina era lucrul cel mai important pentru mine”.

Chiar dacă succesele muzicale au fost numeroase, medicina a rămas pe primul plan: „Când am terminat facultatea, am fost aleasă direct asistent universitar. Am rămas asistent universitar şi am ajuns la profesorul Voiculescu, la spitalul numărul 9. Era profesorul cel mai bun de neurologie. (...) Am avut şansa, la vremea respectivă, să fiu la o şcoală de medicină cu tradiţii extraordinare, după modelul franţuzesc. Profesorii mei, foarte mulţi, au lucrat chiar la spitalul unde lucrez eu acum în Paris, pentru că, pe vremuri, între cele două războaie, erau schimburi de experienţă între Franţa şi România. Iar atunci, din 1982 până în 1992, cât am stat la spitalul numărul 9, am avut ocazia să lucrez cu studenţi și să decopăr o a doua pasiune. Muzica e prima pasiune, iar a doua pasiune – meseria nu o pun la socoteală, desigur, aceea e mai mult decât o pasiune – este că îmi place să țin cursuri. Darul didactic sigur îl moştenesc de la părinţi, care sunt amândoi cadre didactice, amândoi profesori. Cred că şi asta se moşteneşte. Cum lucrez în genetică, ştiu că tot ce facem, în final, este scris în codul genetic”.

Chiar dacă, de aproape trei decenii, s-a stabilit la Paris, Mihaela se reîntoarce periodic în țară. În 2015, ea lansat cartea autobiografică „Să locuiești într-un cântec de pasăre” și albumul „Caii mei albaștri”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro