Pare incredibil, dar Mircea Diaconu a recunoscut asta: el și George Mihăiță erau cei mai slabi studenți din an la IATC și nimeni voia să lucreze cu ei!!! Băiat sărac de la țară, a ajuns în teatru dintr-o întâmplare, iar înainte de examenul de admitere a trebuit să se spele pe cap cu... săpun de rufe. Un debut de carieră absolut inedit...

Mircea Diaconu s-a născut în comuna Vlădeşti Muscel, din judeţul Argeş, pe 24 decembrie 1949. Deși erau 100 de candidați pe loc, a fost admis din prima la IATC „I.L.Caragiale" din Bucureşti, în 1967. A debutat în 1970 la Teatrul „Bulandra" din Bucureşti cu „Harfa de iarbă" de Truman Capote În 1971, a debutat în cinematografie cu „Nunta de piatră", în regia lui Dan Piţa În 1972, a fost angajat de Liviu Ciulei la „Bulandra" unde a rămas până în 1982 când a devenit actor la „Nottara". Are la activ 15 filme printre care: Actorul şi sălbaticii, Mere roşii, Buletin de Bucureşti, Asfalt tango, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Filantropica. Este căsătorit cu actriţa Diana Lupescu şi au doi copii: Ana şi Victor.

Într-un interviu din 2010 pentru Adevărul.ro, Mircea Diaconu relata detalii inedite despre relația sa inițială cu scena, una absolut neconvențională: „Am intrat pe ultimul rând, împreună cu George Mihăiţă, datorită notei de la proba de română scris, un 8, pentru că la celelalte probe practice luasem 6.Şi Mihăiţă era la fel de prost ca mine. Şi în primul am am avut amândoi cele mai proaste note din facultate. Eram sub restricţia de a fi daţi afară în anul următor. (...) A fost foarte rău la început. În anul doi nu lucra nimeni cu mine, nu mă distribuiau în micile scenuţe de clasă, de examen. Trebuia să-mi dau şi eu examenul cu ceva la sfârşitul anului doi şi proba era monolog. N-aveam roluri, eram foarte liber şi între timp în facultate venise profesorul David Esrig, care era profesor la regie de teatru, anul egal cu mine. Şi pentru că eram foarte liber, colegii mei de la regie, când voiau să facă un exerciţiu cu actori, mă luau de pe culoar sau îmi ziceau “Mă, hai la noi la clasă ca să fac un exerciţiu cu tine, cu profesorul de faţă”. Orele se ţineau târziu,că domnul David Esrig lucra şi venea seara pe la 10, stăteam până la 12 noaptea şi lucrau cu mine. Şi practic David Esrig mă cunoştea din anul doi şi lucra cu mine, iată ce şasnă fantastică aveam. Şi în anul trei s-a întâmplat acelaşi lucru, dar nu a mai fost el, a fost Radu Penciulescu, un mare regizor, şi eu eram omul lor. Practic eu am făcut egal, actorie şi regie. În sensul de a sta cu fundul pe scaun la cursul respectiv. Şi în anul doi, când să dau monologul m-am dus la facultate la bibliotecă să caut şi eu ceva să învăţ, că nu eram inclus în ce pregătea clasa. Şi nişte băieţi din anul trei care mă ştiau din cămin şi ţineau la mine şi ştiau şi povestea şi necazurile mele mi-au arătat un monolog de-al lui Trigeu, Pacea de Aristofan. Ceea ce însemna Trigeu zboară cu Pegasus peste cetate şi Pegasus mănâncă mult şi face caca pe cetate. Şi-am învăţat şi au lucrat cu mine cei din anul trei”.

Din prima zi de studenție, s-a simțit efectiv umilit: „A început şcoala şi profesoara Sanda Manu ne-a urcat pe toţi, pe rând, pe scenă. Şi mi-a zis: "Ia un scaun din culise şi stai jos". Proiector pe mine. M-am aşezat. "Ha, ha, ha, ha.." toată sala. "Mă, băiatule, a zis profesoara, aşa se stă pe scaun?". Şi din clipa aceea n-am mai ştiut nimic. Pentru că nu mi-am pus niciodată problema: cum să stai pe scaun? Mult mai târziu am înţeles într-un fel te-aşezi când eşti vesel, într-un fel când ai câştigat la Loto, într-un fel când te-a părăsit nevasta, nu există un fel universal de a te aşeza pe scaun. Ridicolul din clipa aceea a continuat un an şi ceva. Când făceam orice, râdeau de mine. Mă ţineam şi eu după ei şi îi enerva asta şi mergeau mai repede ca să scape de mine, că eu nu ştiam, în Bucureşti, unde e sala, unde e cantina”...

Ce a urmat, însă, este incredibil. A fost și director de teatru (la „Nottara”), ministru al Culturii, senator, ba chiar și candidat la președinție. dar, mai presus de toate (...și de multele controverse în care a fost implicat), pur și simplu, Mircea Diaconu a devenit unul dintre cei mai mari actori contemporani.  Probabil, capodopera lui rămâne rolul din „Filantropica”, filmul din 2002, regizat de Nae Caranfil după propriul scenariu. Rolurile principale sunt interpretate de Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă și Florin Zamfirescu. Acest film a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2003. La începutul filmului se află următorul intertitlu: „A fost odată un oraș în care locuitorii se împărțeau în prinți și cerșetori. Între aceste două lumi nu existau decât câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc”.

Criticul Tudor Caranfil nu a notat acest film (deoarece era tatăl regizorului) și a făcut următorul comentariu: „În Bucureștiul secolului XXI, a ieși în oraș, sâmbăta, la brațul unei femei frumoase, a devenit o investiție financiară riscantă. Un modest profesor de liceu nu și-ar putea-o permite! Îndrăgostit până peste cap de o mică sirenă cu veleități de manechin, Ovidiu cade în capcana întinsă de „textierul” oficial al cerșetorimii bucureștene, devenind actorul ideal al unui adevărat experiment de psihologie colectivă”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro