- Comentator de cărți, ep. 2 *–

În Deltă, se spune mai degrabă „nu fluiera în barcă” (fiindcă riști s-o chemi pe „Vidma ciortâi”!), decât „nu fluiera în biserică”!

„...Cine a fost cândva îndrăgostit, precum Aliman, de Lostrița lui Voiculescu, va fi cu siguranță atras de întâlnirea – în proza inspirată a Natașei Alina Culea – cu o altă știmă a apelor, de această dată naiada fiind seducătoarea Rusalka din mitologia slavo-română a Deltei Dunării, pe care prozatoarea o relocalizează într-un cadru temporal contemporan. Microuniversul acvatic, încărcat de magie și emoție, este, în fapt, oglinda răsturnată a celui terestru, iar jocul acestor planuri simbolice te atrage în mrejele lui ireversibil. Nici nu știi ce se ascunde în unduirea molatecă a unui vălureț și cât de înșelător poate fi un ochi de apă aparent liniștit... oricând reveria poate lăsa loc tragicului și, poate, chiar tu ești cel ales pentru o întâlnire unică în care vei descoperi că abisul te contemplă cu o senzuală lăcomie!”

…De obicei, când un prieten – mai vechi sau mai nou – mă roagă să îi scriu un text pentru coperta a IV-a cărții sale, accept, dar cu o mare strângere de inimă. Chiar dacă sunt un critic literar „în retragere” (sau „în rezervă” – niciodată nu am priceput exact care este sensul acestor sintagme militărești!), mi-am păstrat multe dintre reflexele profesionale de altădată. Și, dacă nu îmi place cartea, mă pot manifesta ca atare, în mare existând două posibilități: a) să scriu ceva convențional, eludând efectiv cartea și lăsând deliberat ca mecanismul retoric să macine ușor seducător în gol sau b) să strecor o ironie cruntă, deghizată în falduri amicale.

Desigur, există și varianta a treia, în care, dacă am „timp, chef și dispoziție” (cum zicea cineva), cartea se deschide exact acolo unde trebuie și, citind paginile cheie, pot extrage ceva semnificativ și, poate, pertinent. („Poate”? Mă alint cu o inutilă figură a modestiei – „sigur” pertinent…)
Vine, însă, apoi, implacabil, momentul adevărului, când trebuie să scriu o cronică. Acum, ce fac? Primul pas este, desigur, să citesc volumul în cauză. Și să nu mă las influențat de chestiuni subiective. Pe cât posibil!!! Evident, dacă îmi place cartea, nu mai îmi iau niciun fel de precauții și mă desfășor „ca în vremurile bune”. (Cred că s-a văzut că Lia Mora a lui Dumitru Ungureanu, dincolo de micile ezitări stilistice ale autorului, chiar mi-a plăcut! …Episodul 1 din serialul „Comentator de cărți”.)

Pe Natașa Alina Culea am cunoscut-o pe un platou de televiziune. Inițial, nu știam că este și prozatoare, romancieră. Dar am aflat când mi-a oferit o nouă apariție editorială a ei. Cartea a stat câteva luni pe biroul meu, neștiind ce să fac cu ea. Apoi, mi s-a cerut, de către editor, un text de coperta IV, cel cu care, de altfel, se și deschide cronica de față. La cronică în sine s-a ajuns atunci când, ca un făcut, au început să se adune mai multe romane primite de la prieteni. (Săptămâna viitoare, sper să recenzez și În căutarea nefericirii de Ioana Drăgan, apoi o remarcabilă traducere a Marianei Ștefănescu din Pavić.)

Așadar - povestea. A fost odată, nu foarte demult, când pe plauri nu cădeau resturi de drone și doar urletele șacalilor tulburau liniștea ancestrală a Deltei. Însă lumea lor a Rusaliilor, a fluturilor care trăiesc doar o zi, a ispitirilor rusalcelor ce se cer îmbunate de oameni, a cununiilor arhetipale cu Moartea, este eternă. Tulburătoare în simplitatea ei ascunzând complexitatea unei neștiute bogății simbolice. Și nu doar pentru Alexandru, bucureșteanul care aici (re)devine Sașa. Sașa Necredinciosul, cu o vădită inapetență pentru supranatural. Un personaj a cărui integrare din mers în universul mitic originar se petrece deloc feeric. Poate că trebuie să urce „o scară spre un turn în flăcări”, pentru ca după aceea să se cufunde în apa Dunării ca într-o groapă de potențial teribil de tentantă deși atât de greu de înțeles…

O femeie te poate înșela cu un singur zâmbet dar ca să te vindeci de asta ai nevoie de un spațiu de recluziune, curativ sau, dimpotrivă, și mai înnebunitor. Alexandru/Sașa a trecut prin asta și-și caută un refugiu securizant după ce a trăit experiența minciunii, chiar dacă „nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși”. Dar o nimfă controversată a bestiarului deltaic? Ea poate duce minciuna la rang de mistificare inițiatică necesară? Se poate spune, la limită, că protagonistul nu este o victimă a Vâlvei Apelor, ci, aflat în căutarea propriei identități și mereu intersectându-se cu Știma/Vidma/Lamia, el chiar are nevoie de această arătare, care nu are deloc aspect de sirenă, ci de creatură oarecum monstruoasă, înspăimântătoare („dintre buzele deschise, vineții, ies dinți mici și ascuțiți, ca de știucă” etc.). De altfel, poveștile Deltei evocate aici nu au nimic idilic, ci tragic înspre grotesc, scena nunții imposibile dintre un rus lipovean deloc întâmplător numit Aleksandr și o Lizaveta descendentă din „haholi” (cazaci zaporojeni) aducând cu o secvență violentă din Kill Bill. (Ceea ce, iată, se întâmplă, printr-un nedorit raccourci istoric și azi, nu departe de spațiul din carte!)

Întâlnirea mereu reiterată cu Rusalka este, în fapt, cea a lui Alexandru din povestea contemporană cu propria sa himeră, într-un scenariu al unui avatar care reface povestea nefericită de iubire – de demult - cu Liza(veta) cea pângărită de „spahii” și metamorfozată într-o răzbunătoare Ființă a Apelor, gata oricând să stârnească acea ceață primordială din care se nasc, în tandem, iubirea și ura, respectiv Logosul din care se ițeste Cartea …căci Alexandru/Sașa este scriitor în devenire. Iar acesta nu este neapărat un semn fast, câtă vreme Rusalka îl înnebunise efectiv pe poetul Grișa, a cărui casă a tenebrelor Sașa o vizitează la un moment dat și al cărui destin tinde să-l repete iremediabil.
Finalul romanului consacră intrarea și evoluția scriitorului într-un univers fantastic paralel la „realitatea” cotidiană. Alexandru/Sașa reușește să se dedubleze: pe de o parte, își materializează obsesia tutelară, înrobitoare, sub forma unei cărți, pe de altă parte, concomitent, se pierde în acea negură dintâi, dimpreună cu Liza, Rusalka lui, care-l căutase amarnic prin vremuri (luându-și din plin tainul de ofrande umane) pentru a reface perechea primară.

Chiar și cu unele neclarități stilistice, surclasându-și unele referințe culturale explicitate destul de didactic, Rusalka ar putea constitui punctul de plecare al unui bun scenariu de film. Liza ar merita asta.

*Natașa Alina Culea – Rusalka. Femeia din adâncuri, Editura Neverland, București, 2023.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro