„Întâlnirea mea cu Petru Dumitriu a fost ciudată. Oricât mi s-ar fi spus până atunci că sunt frumoasă, că arăt bine, mi-a trebuit în 1945 un imens curaj să-l accept lângă mine pe acest splendid bărbat, care avea cu 24 de ani mai puțin decât mine...” Henriette Yvonne Stahl (1 septembrie 1900, Saint Avald, Lorena, Franța – 25 mai 1984, București) a fost o scriitoare și traducătoare cândva faimoasă, sora sociologului H.H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl. A avut parteneri de viață celebri, primul fiind poetul Ion Vinea. Ultima ei mare iubire - nefericită - a fost romancierul Petru Dumitriu (autorul trilogiei „Cronică de familie” dar și al infamului roman „Drum fără pulbere”, care glorifica Canalul Dunăre-Marea Neagră), mult mai tânăr ca ea...

Blanche Bœuve, mama ei, venise la București pentru a preda franceza într-un internat condus de Irma Stahl, mama lui Henri Stahl. Tânăra era cu trei ani mai mare decât Henri și avea un fiu dintr-o relație anterioară, pe Gaston Joseph Bœuve (care a devenit avocat, a publicat sub pseudonimul Şerban Voinea și a făcut o carieră de succes în diplomaţie, fiind ambasador al României la Berna).  Blanche și Henri s-au îndrăgostit, dar relația lor a provocat un scandal pentru că mama lui Henri, baroneasa Stahl, a considerat situația intolerabilă. Când Blanche Bœuve a rămas însărcinată, baroneasa a concediat-o, iar tânăra a fost nevoită să se întoarcă în Franța, la Saint-Avold, unde a născut-o pe Henriette. Medicii o decretaseră la naștere „non viable", pe fondul stressului mamei, care trecuse anterior prin mari probleme financiare și depășind o depresie profundă. Despărțirea impusă de Irma Stahl la făcut pe Henri că se amenințe mama dacă nu îl lasă să reia relația, se sinucide. Astfel Blanche Bœuve se întoarce la București cu Henriette și fiul său cel mare. Cei doi s-au căsătorit în 1901, iar Henriette a primit cetățenia română. Tatăl său, Henri Stahl, care a debutat cu o schiță în Moftul Român,a fost autorul unei celebre metode de stenografie și stenograf șef al Parlamentului, prietenul de o viață al istoricului Nicolae Iorga.

Henriette va face liceul în particular, începe școala la vârsta de 9 ani din cauza sănătății ei șubrede. În anul 1918 este trimisă de părinți să locuiască la țară, în familia ordonanței, care-i salvase viața tatălui ei pe front, Iordache Dumitru. Soția acestuia este prototipul eroinei romanului „Voica". Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti între anii 1922 şi 1925, unde studiază actoria. Debutează în literatură cu poeme în proză, publicate în revista Flacăra, în 1931. Urmează "Conservatorul de Artă Dramatică" din București, între anii 1922 - 1925, unde studiază actoria la clasa actorului Ion Livescu. În 1931 îl cunoaște pe poetul Ion Vinea (pseudonimul lui Ion Eugen Iovanache, 1895-1964), alături de care va rămâne 14 ani. Pentru că era extrem de gelos, Vinea o ține pe Henriette aproape complet izolata de societate, în casa lor din Brașov. Cei doi-au despărțit după încheierea conflagrației, dar au rămas prieteni până la sfârșitul vieții.

În 1945, îl întâlnește pe prozatorul Petru Dumitriu. Yvonne se indragosteste de tanarul de 21 de ani și în scurt timp il introduce in protipendada literar artistica a Bucurestiului și îi faciliteaza castigarea primului premiu literar in 1945. Un mare oportunist, acesta se mută la ea acasă, în 1946 (inițial lângă Cișmigiu, ulterior pe Bulevardul Pake Protopopescu nr. 89).Petru Dumitriu se muta in casa fostei doamne Vinea, chiar daca Ion Vinea era și el nelipsit din casa. Intre cei trei se leaga o relatie taxata in epoca drept promiscua. Ion Vinea se foloseste de relatiile sale si reuseste sa-I obtina lui Petru Dumitriu mai multe functii de conducere in diferite redactii bucurestene. Dumitriu, un necunoscut atunci cand se reintorsese in Bucuresti, devine un adevarat nabab. Se imbraca in costume scumpe, vestele sale argintii devin de notorietate in Bucuresti, serveste masa numai la restaurante de lux, foloseste numai automobile occidentale. Devenise un mare răsfășat al regimului după ce acceptase să scrie opere de propagandă pe care avea să le regrete amarnic mai târziu...

Legătura lui Dumitriu cu Henriette Yvonne Stahl va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenței mari de vârstă (24 de ani). În 1954 are loc un episod interesant: căsătoria celor doi, urmată aproape imediat - la numai o săptămână - de divorț. Explicația a fost dorința de a-i asigura scriitoarei un venit decent și statutul de relativă protecție la bătrânețe, ca fostă soție a unui nomenclaturist. Întrebat de ce, totuși, și-a părăsit binefăcătoarea, Petru Dumitriu a răspuns cinic: „Aveam chef de carne mai tânără!”.

Unele dintre romanele ei, tipărite între cele două războaie mondiale, au fost primite elogios de Garabet Ibrăileanu și de Mihail Sadoveanu, mai ales că debutul cu romanul "Voica", se va produce în paginile revistei Viața Românești (1924). Romanul obține Premiul Societății Scriitorilor Români, în același an. A scris și literatură în limba franceză, iar o parte dintre romanele ei au fost publicate în Franța, în traducere proprie.A tradus din limba engleză, integral, ciclul de romane Forsyte Saga de John Galsworthy, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Gora de Rabindratanath Tagore, din limba franceză, Genji Monogatari de Murasaki Shikibu, Misterele Parisului de Eugene Sue, Laurențiu magnificul de Marcel Brion, Drămuitorul de suflete de André Maurois etc.

Petru Dumitriu (8 mai 1924, Baziaș, județul Caraș – 6 aprilie 2002, Metz, Franța) a fost un scriitor român. A scris numeroase romane, nuvele, dar și piese de teatru, eseuri și articole de critică literară. În anii 1950 a făcut parte din elitele regimului comunist și era un scriitor de succes. La începutul anilor 1960 a emigrat totuși în Occident, unde a continuat să scrie, în timp ce operele lui erau interzise în România. 

Tatăl lui Petru Dumitriu, Petre Dumitriu, era român, fiul unui dulgher originar din Vădastra, județul Olt. A devenit ofițer al armatei române, ajungând până la gradul de colonel. Mama scriitorului, născută Theresa von Debretzy, descindea dintr-o familie scăpătată din mica nobilime maghiară din Secuime, de la Sfântu Gheorghe. Tatăl ei era maistru în construcții. Fiica lui a beneficiat de o educație foarte bună, cunoscând franceza și germana pe lângă limba ei maternă, maghiara. Tânără adultă fiind, a devenit moașă. L-a cunoscut și l-a îngrijit pe Petre Dumitriu rănit în campania din 1919 a armatei române împotriva Republicii Sovietice Ungaria. Petre Dumitriu era căpitan de grăniceri când s-au căsătorit și s-au stabilit la Orșova, unde ofițerul avea o casă și aparținea de garnizoana locală. La început s-au înțeles în franceză, apoi Theresa a învățat foarte bine românește. Ea a primit ca zestre o mică vie la Baziaș, pe frontiera cu Serbia, unde și-au construit o casă. Acolo s-a născut, în 1924, viitorul scriitor, dar a fost botezat, în religia ortodoxă, abia în 1931.

Căpitanul a fost transferat pentru scurt timp la Turtucaia, în Cadrilater. Familia era acolo în 1926, când s-a născut sora lui Petru Dumitriu, Lila. Mai târziu, scriitorul va evoca acea perioadă în partea a 11-a, intitulată Salata, din al doilea volum al romanului său fluviu Cronică de familie (1955-1957). Părinții săi figurează acolo cu numele lor reale. Lucian Pintilie va urma fidel acea parte din roman pentru a scrie scenariul filmului O vară de neuitat (1994), păstrând și el numele părinților lui Petru Dumitriu.

Petru a fost crescut în primii ani de Henriette Vicenzia Bielussici din Orșova, elvețiancă prin naștere, franțuzoaică după mamă. Între 1931 și 1935, viitorul scriitor a urmat școala primară și un an de liceu la Orșova. În 1935, tatăl lui a fost mutat de la grăniceri la infanterie, în garnizoana Târgu Jiu, ca sancțiune pentru faptul că a refuzat să ordone împușcarea unor țărani sârbi care lucrau în grădina lui de la Baziaș, și care erau bănuiți de acțiuni ilegale. În partea de roman „Salata,” este vorba de niște țărani bulgari ținuți ostatici, pe care căpitanul Dumitriu refuză să-i execute fără ordin scris. De aceea este sancționat numai cu transfer.

Petru Dumitriu a absolvit liceul la Târgu-Jiu. Ca elev a obținut premiul I pe țară la olimpiada de limba română. După bacalaureat și-a început studiile superioare la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde i-a fost profesor și Nae Ionescu. După anul I, le-a continuat la Universitatea din München, cu o bursă „Humboldt”. Acolo, unul din profesorii lui a fost Kurt Huber, condamnat la moarte și executat în 1943 pentru acte de rezistență împotriva regimului nazist. După actul de la 23 august 1944 și-a întrerupt studiile și s-a întors în țară. Debutase deja în literatură în 1943, cu proza scurtă Nocturnă la München, despre prima iubire, publicată în Revista Fundațiilor Regale, și a început o carieră de jurnalist la ziarul Fapta al lui Mircea Damian.

În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu prestigios, în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl, i-a conferit Premiul de debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului, întitulată Argonautica sau fabuloasa aventură. Henriette Yvonne Stahl a devenit amanta și mentorul lui literar, deși era cu 24 de ani mai în vârstă decât el. Primul volum al lui Dumitriu, Euridice. Opt proze, a apărut în 1947.

În 1948, autoritățile comuniste l-au arestat pe tatăl său, din cauza calității sale de fost ofițer, în timp ce mama lui nu avea niciun venit, iar sora lui era exclusă de la studii. Împins de ambiția de a deveni cineva, ca și pentru a-și ajuta familia, Petru Dumitriu a căutat favorurile regimului. Tatăl lui a fost eliberat în 1949 și, în același an, scriitorul a devenit redactor la revista Flacăra, iar în 1950, membru al Uniunii Scriitorilor. În 1951 s-a remarcat cu romanul Drum fără pulbere, în 1953 cu nuvela Bijuterii de familie, iar în 1954 cu romanul Pasărea furtunii.

A ocupat funcții importante. În 1953 a devenit redactorul șef al revistei Viața românească. A fost și membru al consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, și director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, cea mai importantă din țară, între 1955 și 1959. Era un favorit al regimului, făcând parte, de exemplu, dintre partenerii de tenis ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul de fapt al țării, și ai lui Ion Gheorghe Maurer, ministrul afacerilor externe în acea vreme. A primit de mai multe ori Premiul de Stat al Republicii Populare Române, cel mai important din epocă, avea dreptul de a călători și în Occident, iar veniturile sale erau de patru ori mai mari decât cele ale unui muncitor.

Scriitorul s-a căsătorit abia în 1955 cu Henriette Yvonne Stahl, a cărei situație era dificilă din cauza originii sale. Această căsătorie a fost numai un ajutor prietenesc din partea lui Dumitriu, pentru ca scriitoarea să fie măcar fosta soție a unui cadru important al regimului, de aceea au divorțat numai după o săptămână. În același an, Dumitriu s-a căsătorit cu Irina Medrea, fiica lui Florian Medrea, primul comandant al Gărzii Naționale de la Alba Iulia și fosta soție a istoricului Nicolae Fotino, o mare frumusețe a anilor ’50, și i s-a născut primul copil, o fată - Irene. După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1953), începuse o perioadă de foarte relativă liberalizare a regimului, ceea ce a făcut posibil ca Dumitriu să poată publica opera sa cea mai vastă (2000 de pagini) și mai importantă, romanul „Cronică de familie”, în trei volume (1955-1957). Acesta a avut un succes răsunător, fiind tradus și publicat și în Franța.

Însă, după înfrângerea Revoluției ungare din 1956 și retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, regimul a devenit din nou mai opresiv. Petru Dumitriu a început să fie criticat în presă sub diverse pretexte ideologice. Securitatea a început să se intereseze de el. În 1959 și-a pierdut postul de director de editură și a ajuns membru al Consiliului Superior al Editurilor de pe lângă Ministerul Învățământului și Culturii, o funcție neremunerată. Era cu atât mai prost văzut de către putere, cu cât lucra la „Colecție de biografii, autobiografii și memorii contemporane”, o continuare a „Cronicii de familie” având ca personaje și personalități comuniste, din care publica deja fragmente în reviste. Manuscrisul avea 1800 de pagini și ajungea cronologic până în 1954, dar apariția cărții a fost interzisă.

În 1960, scriitorul a putut călători împreună cu soția în Germania de Est, și au trecut în Berlinul de Vest, ducând cu ei notele „Colecției...”. Părinții și sora lui, sora tatălui său, cumnata lui și Henriette Yvonne Stahl au fost arestați, iar fetița lui de câteva luni, lăsată la fosta doică a soției sale, a fost plasată într-un orfelinat. Părinții lui vor rămâne închiși timp de un an. Petru Dumitriu a cerut azil politic în Franța, dar nu l-a primit, căci, din cauză că fusese un om al regimului comunist, unii intelectuali români emigrați, precum Monica Lovinescu și Mircea Eliade au intervenit în acest sens. S-a stabilit în Germania, la Frankfurt pe Main, devenind cetățean german, și a lucrat la o editură, dar a început să publice în Franța. Își scria operele mai întâi în română, apoi le traducea el însuși în franceză. Prima sa operă scrisă în emigrație a fost „Rendez-vous au jugement dernier” (Ne întâlnim la judecata de apoi), apărută în 1961, în care se inspira, între altele, din evenimentele care au dus la emigrarea sa. În același an s-a născut a doua fiică a lui. În 1962 a publicat romanul Incognito, pe baza notelor Colecției..., care a avut o primire favorabilă. Atunci i s-a oferit cetățenia franceză, dar a refuzat-o. După câțiva ani a luat totuși și această cetățenie.

Ion Vinea fusese arestat încă din 1959 fiindcă mijlocise cumpărarea de către fugar a 210 „cocoșei” de aur. Deși era bolnavă, la opt luni după plecarea lui Petru Dumitriu, și Henriette Yvonne Stahl a fost arestată timp de un an și patruzeci de zile și interogată pentru a spune tot ce știa despre intențiile scriitorului. Ea a fost acuzată de complicitate la infracțiunea de trădare de patrie și omisiunea denunțării acestei trădări. În perioada de detenție a fost obligată să spună că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (Drum fără pulbere, Cronică de familie și Pasărea furtunii), în încercareaputerii de a-i discredita opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette a cedat, astfel că sub numele ei aveau să apară în revista Glasul Patriei mai multe articole de demascare a fostuuil soț. În cele din urmă a fost eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani. După ce și familia lui Dumitriu a fost eliberată, tatăl și sora lui au primit domiciliu forțat. Cumnata lui a cerut să fie tutoarea nepoatei sale, dar în zadar.

În 1964, scriitorului i-a apărut scrierea autobiografică „L’Extrême Occident”, în care își exprima decepția cauzată de Occident și sentimentul de dezrădăcinare. Și-a pierdut slujba la editură, ceea ce a contribuit la adâncirea crizei psihice de care suferea. În același an, cumnata lui a fost lăsată să-i aducă fiica mai mare, după ce el a cerut aceasta într-o scrisoare deschisă publicată sw ziarul Le Monde, și după ce Ion Gheorghe Maurer, devenit prim ministru, a făcut o vizită oficială la Paris. Maurer a fost supus unor maru presiuni pentru a rezolva problema copilului-ostatic. În acea perioadă, scriitorul își întreținea familia mai ales datorită unor contracte temporare în domeniul publicității.

În 1970, Dumitriu a suferit o nouă criză, o depresie cauzată de sentimentul dezrădăcinării și al eșecului, cărțile sale neavând o audiență mulțumitoare, și nu a mai publicat până în 1978. Începând cu 1971, Ernst Teves, un prieten german cunoscut încă din liceu, a fost cel care i-a asigurat o rentă lunară până la sfârșitul vieții scriitorului. Acesta s-a întors către religia ortodoxă ca să-și rezolve problemele psihice, și a început să scrie lucrări în acest spirit, de exemplu Au Dieu inconnu (Lui Dumnezeu cel necunoscut) (1978).

În 1980 a încercat să se întoarcă în România cu anumite condiții, precum asigurarea libertății de creație și posibilitatea de a călători în străinătate, dar cererea i-a fost refuzată. În 1981 s-a convertit la catolicism. În același an s-a stabilit la Bonn, unde a primit o slujbă la Ministerul Poștelor, munca lui constând în a rezuma acte normative destinate angajaților poștelor. A continuat să publice eseuri cu subiect religios, primind în 1982 Premiul scriitorilor credincioși, pentru „Zéro ou le point de départ” (Zero sau punctul plecării), dar scrierile lui nu aveau succes de public.

În 1986, soția l-a părăsit, iar fiicele lui, adulte, trăiau deja departe de el. În 1988, a renunțat la toate bunurile lui materiale, inclusiv biblioteca, și a închiriat o cameră în apropierea Bonnului, la Bad Godesberg. În acea perioadă a cunoscut-o pe Françoise Mohr, cu 20 de ani mai tânără decât el, profesoară de filosofie la Metz, în Franța. Între ei a început o relație de dragoste și, în 1989, Petru Dumitriu s-a mutat la ea.

Scriitorul s-a întors în România numai în 1996, invitat de președintele de atunci, Ion Iliescu. Cu câteva excepții, mediul cultural românesc l-a primit cu răceală. Ion Iliescu l-a numit ambasador itinerant al culturii române, cu indemnizația corespunzătoare, dar, președintele nemaifiind reales în acel an, acest titlu i-a fost retras. Nu și-a reprimit cetățenia română...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro