Ștefan Iordache a fost unul dintre cei mai buni actori ai României din ultima jumătate de secol, excelând deopotrivă în teatru și în film, dar, până să ajungă la aceste performanțe, a avut un traseu biografic destul de neobișnuit. Copil sărac din Rahova, a avut amici pitorești într-un mediu rău famat, iubea enorm pisicile, a vrut - și nu a reușit - să se facă medic, a intrat ultimul pe listă la IATC și a fost respins vehement de tatăl primei iubite din cauza originii sociale...

Ștefan Iordache (3 februarie 1941, Calafat, Dolj – 14 septembrie 2008, Viena) a jucat în teatrul românesc vreme de aproape 50 de ani, interpretând roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea, Maestrul / Yeshua sau Barrymore. La începuturi, a alcătuit un cuplu fabulos pe scena Teatrului Nottara, alături de Emil Hossu, apoi a realizat roluri antologice la Teatrul Mic. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune și a jucat în numeroase filme, fiind, de pildă, personajul principal din pelicule antologice ca „Glissando” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Copilăria și adolescența și le-a petrecut în spații umile, însă a fost fericit într-o lume pitorească, în grădina bunicilor din sudul Olteniei sau la periferiile Bucureștiului. Tatăl lui era croitor și familia avea venituri mici. Era deja actor, făcea o navetă istvitoare la Constanța și, o dată, frânt de oboseală, i-au fost furați pantofii în tren, așa că a fost nevoit să străbată desculț jumătate de București până a ajuns acasă. Câțiva dintre amicii din copilărie au ajuns figuri ale lumii interlope!

Printre sutele de oameni prezenţi, într-o zi miercuri din vara lui 2008, în cimitirul din Gruiu, la înmormântarea lui Ștefan Iorda­che, s-a aflat şi un personaj aparte. Nu era celebru, nu avea treabă cu actoria, dar străjuia cu capul plecat aleea pe ca­re a fost purtat sicriul cu trupul marelui artist. Se prezenta simplu: „Sunt Vică, un prieten din copilăria lui Fane, din Rahova". El a povestit, pentru Libertatea, câteva amintiri legate de uriaşul artist, cel căruia amicii din cartier îi spuneau „Cocoş".

„Octavian Cla­­­vaş mă cheamă, dar lumea îmi zice Vică. Am copi­lărit cu Fane, în Rahova. Chiar mă uitam, dar n-am mai văzut pe ni­meni din cartier pe-aici. Ce băiat, ce om, domnule! Taică-său era cro­itor, iar mai­că-sa… o frumuseţe. Când a venit o­da­tă pe la şcoală, la «52», cum îi zi­cea, am ră­mas cu gura căscată de frumoasă ce era. Ei veniseră din Ca­la­fat. Stă­­­teau pe lângă pia­ţa Rahova, pe Ca­po­ral Ili­na, aşa îi zice străzii”, povestea bărbatul.

„Păi, când a apărut, io era să-l bat, că şi el era tare-n gură. Băiat finuţ, dar te făcea din vorbe. Și i-am zis: «Mă, ai venit a­cum din Calafat şi te crezi şmecher, aici, în cartieru’ lu’ Mafoamea /bandit celebru al vre­mii, ce „stăpânea” cu ban­­da lui zona cartierului Ra­hova/?» Da’ ne-am îm­pri­etenit re­pe­de, că a­vea un suflet de aur. Mie îmi zicea şi «Broască», iar lui îi zi­ceam «Cocoş», că-şi ţi­nea pă­rul, aşa, cu crea­s­tă, cum se purta în vremea aia.(...) El visa să ajungă doc­tor, de-aia ne-am şi mirat când am văzut că a ajuns mare barosan printre actori. După ce a jucat în «Stră­i­nul» /pri­mul film în care a jucat Ștefan Iordache, apărut în 1964/, ne-a făcut cinste la toţi băieţii. Erau sticlele de un kil de ţui­că, pâlcuri-pâlcuri, pe me­se. Păi, luase vreo 20.000 de lei pentru filmul ăla, bani grozavi la vremea aia, eu aşa ştiu.”

Dintre iubirile din tinereţe ale actorului, Vică îşi aducea aminte de pasiunea lui Ștefan Iordache pentru partenera din primul său film. „Eeee! Pe vremea aia, a fost tare în­dră­gostit de actriţa aia, cum o cheamă? Irina Pe­tres­cu, aşa! Că jucase cu ea. Noi, go­lanii, nu prea o gă­seam cine ştie ce ma­re frumuseţe, dar lui îi plăcea, că avea car­te, stil, era mai altfel decât gagicile pe care le ştiam noi”. Însă tatăl acesteia, un medic renumit și foarte snob, i-a retezat-o brutal: „Crezi că am înnebunit? Cum eu, un ditamai medicul, să-mi dau fata după un golan, băiat de croitor?!?”.

Îndrumat de tatăl lui, se pregătise și el să devină medic. Actorul povestea, în cartea „Regele-scamator. Ştefan Iordache“, scrisă de Ludmila Patlanjoglu, momentul examenului: „ La anatomie, pregătisem foarte bine scheletul, organele interne şi circulaţia. Mi-a căzut urechea. Ce să scriu eu despre zgârciul ăla care creşte pe capul omului? Mă uitam pe pereţi, se uitau la mine toţi clasicii marxism-lenininsmului, din tablouri. Am fost notat cu 0.45“.

A ajuns contabil. Se pricepea la ştiinţele exacte, aşa că tatăl lui, care, în vremea aceea, era preşedintele Cooperativei de croitorie „Sporul“, l-a angajat să calculeze salarii. A inventat chiar o grilă ingenioasă care înlocuia un sistem greoi de calcul. Acolo, ajunge, la propunerea lui Costin Dodu – pe atunci actor la Teatrul Armatei – să facă parte din brigada artistică de agitaţie a cooperativei. Iată-l, aşadar, pe Ştefan Iordache, în primul lui rol de actor amator, într-o piesă pamflet. Îl juca pe Moise, vicepreşedintele cooperativei. Nu făcea decât să intre în scenă cu o căciulă pe ochi, să spună două vorbe, iar bătrânii croitori râdeau de el de se prăpădeau. Costin Dudu a fost primul care i-a spus tânărului că are talent şi l-a îndrumat să dea la teatru.

În jurnalul din tinereţe, Ştefan Iordache îşi notase, după ce mersese la IATC să-şi facă vizita medicală pentru examenul la Medicină: „Azi am fost la o facultate unde n-aş dori să calc în viaţa mea. Am întâlnit nişte oameni de care n-aş vrea să fiu înconjurat“. Nu-şi imagina că, peste un an, va reveni să convingă o comise exigentă că e potrivit în acel loc.„Mă prezentasem îngrijit îmbrăcat: o haină scurtă, de-a lui tata; o cămaşă cu guler mare, pantaloni strâmţi, şosete «sing-sing», cu dunguliţe verticale, pantofi cu talpă groasă de cauciuc făcută din anvelopă. Eram înalt deşirat, cu o creastă de cocoş, «à la Elvis Presley» – tunsoarea modernă de atunci. Arătam foarte bine, după părerea mea. E drept, n-ar fi stricat să am şi-o cravată“, îşi amintea actorul care avea să se găsească ultimul pe lista celor admişi.
Restul e istorie...

„Atenţie! Această proprietate e patrulată şi păzită de pisici”. Avertisment plin de umor, pe care Ștefan Iordache îl aducea la cunoştinţa oricui trecea prin faţa gardului casei sale, un tărâm al pisicilor. (Târziu, împreună cu soția lui, Mihaela, teatrolog renumit și nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza, a cumpărat și renovat o căsuță modestă la Gruiu,m pe care a transformat în Paradisul lui secret. „Am cârpit-o cu mâinile mele!”) De fapt, pisicile l-au ales, in­trându-i în via­ţă cu naturaleţea unor prie­teni vechi. Chichirichi, un mo­tan alb, cu pete aurii, i-a fost cel mai drag. „A fost primul pisic pe care mi l-a adus tata într-o pungă de plastic”, mărturisea artistul într-un interviu. Iubirea pentru aceste suflețele nu l-a părăsit niciodată, în preajma lui trăind, până în ul­tima clipă a vieţii, alte trei pisici: Machelele, singura de rasă, Ti­mofte şi Căs­cărache, do­uă mai­daneze. „Lui Ma­che­lele i-am zis Puţă la în­ceput, deşi este o pisi­că al­bastră de Rusia, care mi-a sărit în braţe în urmă cu un an şi ju­mătate. Ti­mof­te, cam gitan, este un văr­gat gri de ze­ce ani, iar Căs­cărache, ne­gru ca tăciunele, are şapte ani”, declara artistul în a­ce­laşi interviu.

Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria la Calafat, la bunicii din partea mamei dar a venit cu părinții în Capitală la o vârstă fragedă și și-a petrecut copilăria în continuare în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală a fost bun la matematică și științele exacte. Studiile teatrale nu au fost deloc prima lui alegere. A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative meșteșugărești. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A avut o carieră artistică fabuloasă, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.

...Toată viaţa lui, lăutarul Nelu Ploieşteanu i s-a adresat prietenului său Ştefan Iordache cu „Domnul Ştefan“. N-a putut altfel. Asta deşi actorul l-a rugat, la repetate şpriţuri, să lase baltă politeţea şi i-a mărturisit că îl simţea „ca pe un frate“. Nelu Ploieşteanu a cunoscut o altă latură decât cea de actor a regretatului artist: pe aceea de boem, de iubitor de muzică de suflet, de om „de viaţă“. Dincolo de Ştefan Iordache de pe scenă sau marele ecran, era magnificul„Domnul Ştefan“ de la Şarpele Roşu și, mai apoi, de la Locanta Jariștea a Kerei Calița, unde, în fiecare vară, avea și întâlniri de taină cu o admiratoare pătimașă, care bătea drumul tocmai din Germania pentru a-și revedea amicul din tinerețe. Acolo, în Bucureștii Vechi, Jupâneasa se mândrește și acum cu o piesă unică de mobilier, un scrin al Elenei Cuza, primit în dar de la actor.

Ştefan Iordache venea la „Şarpe“ măcar o dată pe săptămână. Iar când se apuca de cântat, greu îi mai lua cineva microfonul din mână. Stătea la o masă lângă scenă şi bea încet, legumit, din pahar. Nu se îmbăta niciodată, spunea lăutarul. La „Şarpe“ se bea, e adevărat, dar nimeni nu a fost văzut sub masă. „El a venit pentru prima dată cu Stelian Nistor, prin ’92“, povesteşte lăutarul. „Filma la «Cel mai iubit dintre pământeni» atunci. S-a aşezat la masă şi a zis: «Cântă!». Vreau să zic că a stat până la 3 dimineaţa atunci. L-am simţit eu că îi place mult. Şi a început să tot vină“. Apoi, ceva ca-n filme s-a întâmplat. Scena din pelicula „Cel mai iubit dintre pământeni“, în care apare şi Nelu Ploieşteanu cântându-i lui Victor Petrini „de supărare“, a fost filmată la „Şarpele Roşu“. După ea, Ştefan Iordache l-a chemat mereu la filmări pe Nelu Ploieşteanu. „Eu cred că scena a fost una care nu era prevăzută în scenariu. Că a fost băgată aşa, din oficiu. Dar a rămas acolo filmat cum cheamă lăutarii, printre care eram şi eu, şi-mi spune «La Chilia-n port…». Şi dă paharul pe gât“, povesteşte lăutarul.  Nelu Ploieşteanu considera, pe bună dreptate, că actorul a căpătat pasiunea pentru muzica lăutărească în Rahova, cartierul tinereţii sale. Cântecul preferat al lui era „Lume, lume“. Când o cânta Ploieşteanu, „Domnul Ştefan“ se minuna mereu de câtă profunzime găsea în versuri. Îl chema la masă şi-i spunea: „«Auzi, Nelu, mulţi ascultă cântecul ăsta, dar niciodată nu înţeleg ce înseamnă «Lume, soră lume/Când s-o lăsa sec de pâine/Şi păhăruţul de mine/Poate-atunci m-oi sătura». Când s-o lăsa sec de pâine… Ăsta e un vers-capodoperă! Când s-o lăsa sec de pâine? Păi, niciodată! Că de viaţă şi de pâine nu te saturi niciodată». Aşa era el!“, spunea Nelu Ploieşteanu, care migrase și el la Jariștea, dimpreună cu actorul.

Ștefan Iordache nu era omul care să vină, să joace şi să plece. „Venea pe la două şi jumătate, citea ziarele, îi făceam ceai de muşeţel şi sunătoare cu lămâie, apoi de la patru la cinci repeta. Cobora apoi în sală, cu o oră mai devreme“, poveste Flori Stănoi, cabiniera actorului de la Teatrul Mic. „ Şi mai avea el un obicei: făcea pasienţe înainte de spectacol, să ştie cum are să-i iasă jocul în seara aceea. Înainte de ultimul spectacol, pe la sfârşitul lui mai, actorul era mai trist decât de obicei. Renunţase de o vreme la pasienţe.Îmi spunea: «Slăbesc din zi în zi». Şi-i spuneam: «Nu-i nimic, o să mergeţi acasă, la Gruiu, şi-o să vă odihniţi…»“, îşi amintea doamna Flori. Şi în aşteptarea lui, a trimis la curăţătorie costumul din „Alex şi Morris“, să fie ca nou pentru spectacolele următoare.

Alături i-a fost, timp de 38 de ani, aceeaşi femeie: teatrologul Mihaela Tonitza, nepoata celebrului pictor. În anii ’60, când primea cele dintâi roluri, criticul George Banu le-a făcut cunoştinţă celor doi. „Soţia teoretizează teatrul, eu fac teatrul. De amândoi este nevoie. Mihaela mă răsfaţă şi are grijă de mine. Ea este îngerul meu păzitor. A fost şansa vieţii mele să o am lângă mine“, mărturisea actorul într-un interviu acordat Evenimentului Zilei, în 2005. Împreună cu soţia sa, Ştefan Iordache a cununat peste 20 de cupluri, în încercarea de a-şi alina cel mai mare regret al său: „Am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum îmi dau seama ca aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Rolurile au fost copiii mei“, spunea Iordache, care îşi alesese şi un „copil de suflet“, pe actorul Marius Stănescu.

Viaţa de familie se derula lent între două puncte: apartamentul din Bucureşti şi oaza de linişte din comuna Gruiu, de lângă Snagov. Prima bucată de pământ în afara oraşului şi-a cumpărat-o în 1982, cu banii luaţi de la filmul „Glissando“. După Revoluţie, livada s-a mărit şi a apărut şi o casă cu verandă. „Şi-a făcut tot timpul de lucru în curte şi avea tot felul de iniţiative inginereşti. Avea un tractor mic, o maşină de tuns iarba, o drujbă, ferăstraie. Era foarte inventiv“, își amintea Sebastian Papaiani, vecinul de la Gruiu şi fratele de cruce al lui Iordache. Prin anii ’60, într-o cârciumă, cei doi s-au zgâriat cu o furculiţă, au făcut legământ, apoi „ne-am pupat şi ne-am îmbătat“. În zilele cu soare, maestrul ieşea pe verandă. „Citea afară, pe un scaun, şi bea cafea. Îi dădea o stare de linişte şi bucurie“, îşi amintea „Bică” Papaiani.

În ultima parte a vieţii, pe Ştefan Iordache îl obseda o întâmplare. Într-o primăvară, a văzut un domn în Piaţa Amzei din Bucureşti, care stătea în faţa unei vitrine cu mezeluri. Era un domn elegant, pe la 60 de ani, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cravată, părul ordonat, ras proaspăt, şi cu o privire care venea de foarte departe. Cum l-a ivit, aşa l-a pierdut în furnicarul de oameni cu sacoşe şi pungi care se pregăteau de Paşte. O vreme l-a uitat. L-a zărit din nou iarna, în dreptul aceleiaşi vitrine din Amzei. Purta un palton elegant şi nimic pe cap. „Fascinat de ochii săi, nu mă uitasem niciodată la picioarele lui“, îşi amintea actorul. A privit în jos. Lângă pantofii bine lustruiţi, era o pălărie în care zăceau, şifonaţi, câţiva lei. Alături, un mic carton pe care scria „un fost artist“. Nu-l cunoştea şi nici nu l-a întrebat cine e, de ce face ce face, doar s-a aplecat să-i lase şi el mărunţiş. Doar că din acea zi, de când i-a văzut pălăria pe jos, fără să ştie de ce, se ruga cu spaimă: „Doamne, cât sunt sănătos şi în putere, ţine-mi pălăria pe cap“.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro