Amza Pellea (7 aprilie 1931, Băilești, Dolj – 12 decembrie 1983, București, România) a fost, pe lângă roluri istorice și dramatice memorabile, creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile sale pentru comedie „în stil oltenesc”. Totodată, a interpretat unele figuri reprezentative din istoria României, precum Decebal sau Mihai Viteazul.

Amza Pellea s-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, iar tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai importanți ai scenei românești postbelice. A fost și profesor la IATC. 

În teatru, Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vlădica Ilarion din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horatio din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

Amza Pellea Jr. a apărut pe o scenă prima oară chiar în clasa I, la şcoala primară din Băileşti, care, pe atunci, era un sat mare, agricol. Interpreta rolul lupului din „Scufiţa Roşie“ şi chiar el îşi alesese acest rol, pentru că, „fiind timid, puteam să apar mascat“. Înaintea studiilor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, viitorul actor a urmat şi o şcoală electrotehnică, obţinând specializarea ,,specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“ (!). În context, chiar și întâlnirea sa cu teatrul a fost absolut întâmplătoare. Lucra la uzina electrică din Craiova, când a descoperit un afiş care anunţa ultima zi a probelor eliminatorii pentru examenul de la IATC, secţia cinematografie. S-a prezentat din curiozitate, ca să se intereseze despre soarta unei prietene care dăduse examen la secţia actorie. Ajuns la IATC, Amza Pellea voia la clasa de regie, dar comisia l-a repartizat la actorie.

Peronajul de legendă „Nea Mărin” era olteanul mucalit din Băileşti, cu pălăria ponosită în creştetul capului, care-şi începea monoloagele exclamând: „Mă, fraţilor...“. Şi în faţă căruia toți românii se prăpădeau de râs, mai ales atunci când apărea în programele de Revelion ale Televiziunii Române. Încă de pe băncile liceului - pe atunci „Nicolae Bălcescu“, azi „Carol I“ din Craiova-, actorul venit din Băileşti obişnuia să spună colegilor din clasă poante de la el din sat. A câştigat apoi simpatia şi celor de la facultate, cu ticurile verbale şi cu întâmplările „ca la olteni“. Nu se gândise niciodată să creeze un personaj până când unul dintre colegii de cămin care lucra la radio i-a propus să spună monoloagele la microfon. „Eu m-am dus cu inima îndoita, ca sa fiu sincer. Mă gândeam că ele au efect într-un cadru restrâns. M-am dus, ei au primit nişte scrisori, şi aşa au început apoi emisiunile la televizor“, povestea Amza Pellea într-un interviu din 1981, pentru emisiunea „La sfârşit de săptămână“.

Încet-încet, au luat naştere şi celelalte personaje, Veta şi Mărin, care, spunea actorul, au fost inspirate din familia sa: „Ăsta e un omagiu adus unui unchi de-al meu dispărut pe front, pe care-l chema Mărin şi care era foarte vesel, un tip cu foarte mult haz, iar pe nevastă-sa o chema Veta“. Iar felul în care îşi spunea monoloagele, dincolo de limbajul familiar, Amza Pellea îl explica, în aceeaşi notă umoristică, prin faptul că „oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Aşa am găsit ticurile verbale ale lui Mărin“.

De la trecătorii care îl strigau pe stradă „Uite-l pe Amza Pellea!“ la cei mai mulţi care îl arătau, familiar, „Uite-l pe Nea Mărin!“ a fost un simplu pas. Oana Pellea, fiica actorului, povestea, într-un interviu din emisiunea TV „Profesioniştii“ a Eugeniei Vodă cum, de cele mai multe ori, nici nu putea să meargă cu tatăl ei pe bulevard: „El pleca cu cămaşa albă de-acasă şi se întorcea cu ea neagră. Pentru că oamenii voiau să-l îmbrăţişeze, să-l atingă. Cred că asta înseamnă să fii vedetă“.

Sergiu Nicolaescu, regizorul care îl distribuise inspirat pe Amza Pellea în filmul său, „Mihai Viteazul“ (deși, inițial, voise să joace el însuși rolul principal dar se lovise de opoziția lui... Ceaușescu!), privea cu ochi sceptici ideea unui film de comedie. „«Ce-ai zice să facem un film cu nea Mărin?», îmi zicea Amza. „Ştiu şi eu, n-am mai facut comedie până acum...“ Dar i-am promis ca-i fac un film. Nu era nicio idee, nu era niciun scenariu, dar Amza l-a născocit pe nea Mărin. Şi, pentru prima dată, mi-a fost frică. Cum să fac o comedie, când nu făcusem până atunci decât filme istorice?“, povestea Sergiu Nicolaescu într-un interviu. Iar filmul, filmat în doar 32 de zile, a avut încasări mai mari decât „Mihai Viteazul“ şi peste 20 de milioane de spectatori.

„Eram mărişor, încercam să dau la Teatru. Eu am dat la Teatru după ce m-am sculat dintr-o boală, o boală grea – era să mor atunci, pe la 22-23 de ani. La olteni, în cazuri din astea, se pun în mişcare toate mecanismele de familie, unchi, veri… Aşa am ajuns la Amza, el era directorul Teatrului Naţional din Craiova, unde şi juca foarte mult. Am ajuns, în sfârşit, la el, într-o pauză de spectacol, iar ai mei, toate rudele din Băileşti, m-au împins la el înăuntru, în cabină, zicând: «– Uite, Amzulică, ăsta e nepotul nostru, vrea să se facă actor!». Amza s-a uitat pătrunzător la mine şi mi-a zis: «-Cin’ te ţine, mă? Te ţin eu să nu te faci actor?»”, povestea Marcel Iureș într-un interviu antologic din revista Tabu.

Draga Olteanu-Matei a avut o relație specială cu actorul: „Eu cu Amza am fost colegi din anul I de facultate, din 1951. Împreună am luat examenul de admitere. De atunci am ramas ca fraţii. El avea patru surori, iar eu eram a cincea! Am fost şi la Băileşti şi acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Chiar dacă nu aveam acelaşi cerc de cunoştinţe, prietenia noastra a fost sinceră şi adancă. Când mai greşeam ceva într-o piesă, la o repetiţie sau mă încurcam îmi zicea: „fă, năroado!“. Era un fel al lui de-a mă alinta. O glumă care-mi facea mare plăcere!“

Rodica Mandache puncta, la rândul său: „Cred că nu era un om simplu, dar ne făcea să credem asta. L-am cunoscut că pe un om fermecător şi plin de gingăşie şi blândeţe. De câte ori ne-am întâlnit în actorie, era calm şi relaxat. Era o simbioză între omul obişnuit şi eroul. Îmi aduc aminte de acea poveste cum a fost uitat pe «câmpul de bătaie» în costumul lui Mihai Viteazul. Ziua de filmare fusese lungă şi grea. Că mai uiţi pe câte cineva, se mai întâmplă, dar chiar pe Mihai Viteazul? Nu s-a supărat pe nimeni, ba chiar a izbucnit în râs şi înţelegând ca un artist absurdul întâmplării, a pornit şontâc, şontâc la şosea, la ia-mă nene!“.

„Am lucrat mult împreuna cu Amza, şi în film, şi în teatru. Avea o chestie extraordinară: era foarte cald, deveneai foarte repede prieten cu el, avea haz. Chiar dacă pe urmă lua o mină de ţărăn sanatos. Am fost cu mai mulţi colegi într-un turneu la Moscova - era şi Irina Petrescu. Acolo ne-au primit cei mai mari actori de la Moscova. Noi ne descurcam toţi ruseşte sau franţuzeşte. S-a terminat petrecerea la hotel cu şampanie, cu veselie, iar Amza i-a spus regizorului Mihalcov: «Hai să ne facem fraţi de cruce». Şi cum credeţi că s-au făcut fraţi de cruce? Şi-au tăiat cravatele şi au luat fiecare câte-o bucăţică din cravata celuilalt! A fost foarte amuzant”, relata Stela Popescu.

Stela Popescu adăuga: „Altă dată, eram la Corabia, cu teatrul. Şi cei de-acolo ne-au întrebat ce mâncam. Iar el a zis: «Peşte. Un borş de peşte!». A cerut şi ardei iuţi. Şi l-am văzut că ia un şerveţel. A tocat pe şerveţel vreo cinci ardei iuţi, pe care i-a turnat deasupra ciorbei. S-a facut ciorba verde deasupra. I se scurgeau lacrimile în barbă de plăcere, dar şi de usturime, şi inghiţea cu o poftă nebună. Am ras atunci de ne-am prăpădit. Mânca şi plângea, mânca şi plângea!“...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro