„Taragotul nu este nici clarinet, nici saxofon, nici oboi și nici trompetă, ci este din toate acestea câte ceva și încă ceva pe deasupra.”...România a pierdut cu câțiva ani în urmă un mare artist, cel mai mare vrăjitor al taragotului!... Dumitru Fărcaș (12 mai 1938, Groși, Maramureș – 7 august 2018, Cluj-Napoca) s-a născut într-o familie cu tradiție muzicală; bunicul, tatăl și cei doi frați mai mari au cântat la fluier și la alte instrumente. Dumitru se familiarizează cu instrumentul și se înscrie la liceul de muzică în 1956. Din 1962 până în 1967 urmează cursurile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în cadrul Facultății de Interpretare, la clasa de oboi. Are în comun cu Maria Tănase și Gheorghe Zamfir o mare performanță obținută mai târziu în Franța. Iar instrumentul lui are o poveste ca de roman polițist!

Fărcaș i-a ascultat în înregistrări difuzate la radio pe taragotiștii Luță Ioviță, Ion Murgu Bănățeanu, Iosif Milu etc. După absolvirea academiei de muzică, învață autodidact taragotul, împrumutând unele tehnici din cele specifice oboiului. Dumitru Fărcaș și-a început cariera profesională în anul 1960, când s-a angajat ca instrumentist la Ansamblul „Maramureșul” din Baia Mare. Doi ani mai tîrziu era distins cu Premiul I la Festivalul mondial al Tineretului și Studenților, de la Helsinki. În 1962, a preluat Ansamblul „Mărțișorul” al Casei de cultură a studenților din Cluj-Napoca, împreună cu care a obținut numeroase premii naționale și internaționale. Face parte dintre cei trei mari artiști români, alături de Maria Tănase și Gheorghe Zamfir, care au fost distinși în 1972 cu Discul de aur „Charles Cros” al Academiei de Muzică din Franța. Vreme de trei decenii, taragotul lui s-a auzit pe genericul emisiunii „Tezaur Folcloric” realizată de Marioara Murărescu.

„În 1978 terminasem studiile universitare și fusesem repartizat ca biolog la Fabrica de medicamente „Terapia” din Cluj, oraș în care și azi locuiește Dumitru Fărcaș. L-am contactat și a acceptat să-mi dea un interviu pentru Radio Iași, orașul în care nu fusese și nu concertase niciodată. Prima sa soție, Aurica, o frumoasă blondă cu ochi albaștri, era și ea biolog, la Laboratorul de analize medicale al unui spital de copii din Cluj, de pe str. Moților, iar fiica sa, Andreea, era elevă la școala primară și studia și muzica”, rememora, în 2015, Vania Atudorei pentru o publicație a românilor din Canada.

„Am rămas orfan de tată când aveam 8 ani, mama rămânând singură să crească trei băieți: eu, Vasile și Simion. Tata cânta la clarinet, iar oamenii din sat spuneau că, după ce termina de interpretat, clarinetul său mai continua să cânte singur. În timpul școlii, iubeam muzica și am decis să fac muzică. Am crescut cu cântecul și jocul popular, care în Maramureș este la el acasă. Am început să cânt la fluier. Apoi am plecat la Cluj, mai întâi la Liceul de muzică de acolo, în 1956, apoi la Conservator și am studiat oboiul, dar nu am renunțat la taragot. Oboiul, intrument simfonic, și-a făcut loc însă și în folclorul românesc, iar cel mai mare oboist a fost Pavel Tornea. Și eu am înregistrat piese folclorice la oboi, sună frumos. Dar taragotul are o sonoritate unică. Cred că cel mai bine l-au caracterizat nemții, deoarece în ziarele din Bonn, după un concert pe care l-am dat la marea sală „Beethoven Halle”, de 6.000 de locuri, ei, care nu sunt deloc generoși în complimente, au scris: „Taragotul nu este nici clarinet, nici saxofon, nici oboi și nici trompetă, ci este din toate acestea câte ceva și încă ceva pe deasupra. Și ce păcat că Beethoven nu a avut șansa să cunoască acest instrument, căci în locul celebrului solo de corn din Simfonia Pastorală ar fi folosit fără îndoială un solo de taragot…”.

Pe 7 august 1962, marea doamnă a cîntecului popular românesc i-a trimis o scrisoare foarte emoționantă. Inegalabila Maria Tănase nu știa că mai avea numai zece luni de trăit dar avea planuri mari: „Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata Fărcaș, ești un mare artist, dar atât de tânăr față de mine /Maria Tănase avea 49 de ani, Dumitru Fărcaș 25/, că nu-mi dau seama dacă -Doamne ferește!- nu faci și dumneata parte dintre aceia care, înainte să umble, își iau boii lui Dumnezeu în cap. Aș vrea să-ți fac o propunere care ar fi generatoare de isprăvi mari. Aceste isprăvi constau și în glorie și în bani – lucru care, din păcate, nu se îngăduie să le dăm deoparte. Eu am discutat cu mine, artist și om, și am mai discutat cu cineva care, prin posibilitățile care le are, ne poate asigura și banii și gloria – dar dumneata ai fi gata să te arunci în vîrtejul cel mai mare alături de mine artistul, ca să realizăm o drăcie gigantică? Se nasc atât de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele și să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari câștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se ajută între ei…”.

Marcel Cellier, organist, muzicolog și producător de emisiuni radio în Franța, Belgia, Germania și Elveția, cel care l-a lansat pe plan internațional pe Gheorghe Zamfir, i-a produs un disc antologic: „M-a dus într-o biserică și mi-a spus: „Hai, cântă!” Și el a început să mă acompanieze la orgă. A ieșit ceva dumnezeiesc…. Pe acel disc sunt 9 piese, una mai frumoasă ca alta, fiind înregistrări cu orga făcute într-o biserică din Elveția, inițial pe magnetofonul cel mai performant tehnic la acea oră, marca Nagra, inventat de inginerul elvețian de origine poloneză Stefan Kudelski. (...) Cellier era pasionat de muzica din țările Europei de Est, pe care el a făcut-o cunoscută în Vestul Europei. El nu a fost doar în România, ci și în Bulgaria, Ungaria, Albania etc. De altfel, el l-a descoperit, lansat și consacrat la nivel internațional pe Gheorghe Zamfir, editîndu-i primul disc în 1969, „Les flûtes roumaines”. Zamfir e mai tânăr ca mine cu trei ani, el este născut în 1941, dar suntem colegi și prieteni și am făcut concerte împreună. Imprimările le-am făcut cu taragotul meu original Stowasser, cea mai bună marcă din lume, la care țin ca la ochii din cap și care este făcut din lemn de trandafir și abanos. Are aproape 100 de ani și l-am cumpărat de la un bătrân din Sighetul Marmației. Multe instrumente, ca și vioara de exemplu, sunt ca unele vinuri: cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai bune ca performanță și sonoritate”.

Instrumentul respectiv are o poveste de roman polițist. Dumitru Fărcaș cânta la el din 1961, dar, în 2014, chiar înaintea unui concert aniversar Gheorghe Zamfir, taragotul lui Fărcaș a fost furat, împreună cu un acordeon, dintr-un microbuz parcat în fața Ateneului Român. Artistul a făcut atunci un apel disperat, atenționându-i pe hoți că este vorba despre un instrument unic, foarte valoros, echivalentul unei viori Stradivarius, care, tocmai de aceea, nu poate fi vândut cu ușurință în târg. Mesajul lui Fărcaș a ajuns unde trebuia, iar taragotul a fost recuperat câteva zile mai târziu, de pe o bancă dintr-un parc din zona Basarab. Hoții nu-i cunoșteau valoarea (7.000 de euro), așa că l-au vândut unui bărbat pentru numai 100 de leI!!!... În 1971, acelaşi taragot a dispărut din Braşov. Atunci, Fărcaș l-a recuperat după trei zile, de la un instrumentist din Bucureşti, pe care - culmea - îl şi cunoştea şi care cumpărase instrumentul muzical fără să ştie al cui este şi că fusese furat. În 1982, prețiosul instrument poreclit „Bătrânul”, a fost furat din nou. „„ Ceaușescu a dat dispoziție să fie închise granițele până nu se găsește ”taragotul lui Fărcas” (și-a fost găsit în două zile și înmânat lui tata în a treia zi)”, a relatat Andreea Fărcaș, fiica celui mai mare taragotist al lumii.

Dumitru Fărcaş a fost foarte discret cu viaţa personală, însă a povestit în urmă cu mai mulţi ani cum şi-a convins cea de-a doua soţie să părăsească America pentru România. Prima sa soţie, Aurica, era biolog la laboratorul de analize medicale al spitalului de copii din Cluj. Cei doi au împreună o fiică, Andreea.  Pe Elena, cea de-a doua soţie, Dumitru Fărcaş a convins-o să se mute cu el în Cluj-Napoca, renunţând la viaţa din America după 13 ani. Cei doi au rămas împreună din 1994 şi până în momentul dispariției sale.

„Sunt, cred, printre puţinii români care au făcut întregirea familiei aducând din America, nu ducându-se în America. Eu mi-am luat nevastă care a stat 13 ani în Statele Unite ale Americii, cetăţean american de origine română. I-am spus: «Domnişoară, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo lângă Chios, şi este şi un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fă bine şi vino şi vezi-o, iar dacă o să-ţi placă, rămâi». Şi aşa s-a întîmplat. A venit, i-a plăcut şi a rămas aici. Am admirat ţări frumoase ca Elveţia, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Ştiu că oriunde mă duc, aici e al meu tot. Ori în ce grădina intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e fiinţa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă eşti într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai eşti al tău!“, mărturisea Dumitru Fărcaş într-un interviu acordat în 2011 pentru Ziarulfaclia.ro.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro