„Restaurantul Șarpele Roșu a fost o cârciumioară care a ființat într-o singură încăpere de cam 10×4 metri , pe lângă Piața Gemeni. Așezat, ca orice birt serios , la o răscruce - Str. Eminescu / Str. Galați – a fost ridicat la nivel de reper cultural boem de către clienții săi. Câțiva ani, aici se găseau unii pe alții actori, muzicanți și publiciști care consumau puțin dar trăncăneau mult - despre ale lor și ale altora. Între ei, Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache erau figurile cele mai pitorești și mai cunoscute. Muzicanții care cântau aici pe o estradă de suprafața unei mese, au căpătat notorietate și avânt și datorită acestor clienți. Nelu Ploieșteanu se pare că este singurul care își mai amintește de unde a plecat și poate să spună fără greutate, cui datorează evoluția sa. O vreme Șarpele Roșu a fost un restaurant la care era de bonton să te duci și a fost un element foarte cunoscut pe harta Bucureștilor. Cine căuta o instituție sau o stradă pe aici, dacă i se spunea că e pe lângă Șarpele Roșu, se lămurea imediat. După așezarea lui Gheorghe Dinică la casa lui lângă o nevastă mămoasă și grijulie, crâșma boemă a început să-și piardă strălucirea. Ștefan Iordache venea și el din ce în ce mai rar pentru că se ducea mai mult pe la casa de la Gruiu, iar Nelu Ploieșteanu, de acum foarte cunoscut, având angajamente multe și peste tot, mai cânta aici doar la zile mari”, își amintea, în 2016, universitarul Ion Coja.

„La Chilia-n Port”: pe acordurile acestui vechi cântec românesc, actorii Ștefan Iordache, Gheorghe „Gigi” Dinică și Ștefan Bănică (Senior!), acompaniați de lăutarul Ion Dumitrache cunoscut după pseudonimul artistic Nelu Ploieşteanu, au dăruit Bucureștilor mitul cârciumii de cartier (cu câteva mese la începuturi!) cu alură elitistă, de la intersecţia dintre străzile Galaţi şi Eminescu, cunoscută ca Șarpele Roșu. În 1991, Eugen Alexandru Niculescu, pentru prieteni Dan Niculescu, şi-a dat demisia din CPUN şi s-a hotărât să deschidă o cârciumă. „M-am apucat de politică economică!”, râdea acesta. Avea 42 de ani, şi afacerea sa urma să rămână în memoria colectivă. „Mi-am făcut o cârciumă cum mi-am dorit eu să mă simt într-o cârciumă! Nu m-am băgat la bacșișurile chelnerilor. Le-am zis doar să fie corecți! Prețurile erau mari, nesimțite! Asta pentru că, dacă venea lumea să bea lângă Iordache sau Dinică, trebuia să plătească ei ca să iasă ăia mai ieftin!”

„Dacă, acum un secol, boema Capitalei se aduna la Caru' cu Bere, înainte de război la Capşa, pe timpul comuniştilor la Mărul de Aur, în anii de după 1989 s-a mutat în cârciumioara sa, cu doar nouă mese şi-un taraf, acolo unde mai bine de zece ani s-au îmbătat, au cântat, au rostit replici celebre, au plâns sau au făcut politică o întreagă pleiadă de artişti, scriitori, ziarişti, diplomaţi sau, pur şi simplu, bon-viveurii anilor '90. Pe toţi îi unea un singur lucru: atmosfera”.

Domnu' Dan, „un uriaş de 120 de kile, cu favoriţi şi mustaţă pe oală”, a avut patru neveste, a început trei facultăţi, fără să termine vreuna, „a vrut să fugă din ţară, dar a avut noroc că n-a reuşit”, iar la Revoluţie a furat o basculă cu care a ridicat două baricade în Bucureşti. A avut chiar şi un rol într-un film de legendă: Cel mai iubit dintre pământeni. „Eram, evident, cârciumar şi replica era: «-Ce serveşte domnii?». M-au aplaudat la premieră!”

Dar pentru a pricepe fenomenul petrecut în fosta librărie purtând numele poetului Şt.O. Iosif, de pe strada Galaţi nr. 133, colţ cu Eminescu, e necesar să fie rememorate realităţile timpului: „Muzica românească era de festivaluri, de populară lumea era cam sătulă, manelele încă nu apăruseră, iar restaurantele erau un fel de cantine mai scumpe. Era o nişă la care Dan Niculescu s-a gândit primul: cârciuma tradiţional românească, de cartier, cu taraf ţigănesc, care să cânte muzică lăutărească autentică. Muzică pe care până atunci o auzeai numai dimineaţa, când se servea ciorba de potroace la nuntă”. În plus, Şarpele Roșu a mizat şi pe miştocăreala ce mocnea în români. Astfel, ospătarii aveau cravate roşii de pionieri, iar busturile lui Ceauşescu şi Lenin îţi ţineau companie dacă veneai să te îmbeţi de unul singur: „Când se îmbătau, spărgeau paharele în capu' lu' Lenin. Io le luam cu 5 lei şi le vindeam cu 50!", dezvăluie tainele afacerii sale Dan Niculescu. Pe pereţi, pe lângă nişte tablouri futuriste, erau agăţate drapelele RSR şi PCR, pe uşa de la WC era o plăcuţă pe care scria „Secretar BOB", adică „Secretarul Biroului Organizaţiei de Bază", iar în buda bărbaţilor cineva scrisese pe perete cu pixul o lozincă mobilizatoare din Epoca de Aur: „Să facem totul!".

Multe din poveștile Șarpelui Roșu frizează umorul absurd: „Dinică, după ce se îmbăta, avea o întrebare fixă. Odată, trec pe lângă el şi se răsteşte: «-Eşti idiot?». Nu eram în toane bune şi m-am uitat urât. Nea Gigi se prinde şi o dă cotită: «-Era doar o propunere! ». Domnu' Dan vine mai aproape de prezent: „Am închis cârciuma pe 4 iunie 2001, cu un milion de lei vechi în buzunar. La fel de «bogat» ca atunci când am deschis-o. Am rămas cu un teanc de 25 de centimetri de note de plată neachitate. Dacă n-avea omu' bani, ce să fac, să-l dau afară?", era în dubiu patronul Şarpelui Roşu. Când a deschis localul avea 41 de ani: „Am mers pe stilu' de viaţă ţigănesc: câştig azi - mănânc azi, mâine - are grijă Dumnezeu! Acum trăiesc din pensie şi din indemnizaţia de revoluţionar. După ce a murit mama, n-am mai vrut să ies din casă, am mâncat ca bou', m-am îngrăşat ca porcu' şi m-am îmbolnăvit. Da' cel puţin sunt mai înalt spiritual!”.

Tot în localul lui Nea Dan îşi are originea o notorie cugetare a lui Gheorghe Dinică. Era patru dimineaţa, doar vreo patru mese cu câţiva clienţi şi taraful în pauză de ţigară. Maestrul era cam obosit. „Lucrase” din greu ore în şir. La un moment dat, dă să se scoale. Genunchii îl cam trădau. Se saltă într-un cot şi face un tur de orizont al crâşmei. Era linişte. Cu toţii ne uitam la el. Ce-o să zică? Apoi oftează şi, cu intonaţia sa inconfundabilă, decretează: „O ţară mică, câteva mese!".

„Primii zece ani postrevoluţionari, epicentrul culturii române s-a aflat la Şarpele Roşu! Noi am fost cârciuma cu cea mai mare densitate de creiere şi talente pe metru pătrat”, decreta Dan Niculescu. Localul nu excela nici la capitolul mâncare, nici la vinuri, nici la programul artistic. În meniu erau doar ciorbe şi grătare, mai rar găseai şi o saramură, vinurile erau cele din „comerţul socialist", iar lăutarii erau buni, da' nu te dădeau pe spate. Dar… „un profesor de filosofie, după ce s-a îmbătat o săptămână în fiecare seară, mi-a zis: -M-am prins! Tu vinzi atmosferă!”.

La Şarpele Roşu nu aveai ce căuta înainte de miezul nopţii. „Dacă veneai ziua, te lua plânsu'!”, mărturisea cu multă sinceritate Nea Dan. „Dar, după unu noaptea, era o caterincă generală! Se împrieteneau toţi, cu toţi! O nebunie generală, pe acorduri de vioară şi ţambal...”, se entuziasmează legendarul cârciumar. Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, George Mihăiţă, Şerban Ionescu, Colea Răutu, Radu Beligan cei doi Ştefan Bănică - tatăl şi fiul, Dumitru Rucăreanu, Stelian Nistor, Dorel Vişan, Nicu Constantin, regizorul Nuţu Cărmăzan sunt doar o parte dintre marii noştri actori şi regizori care au ales să se îmbete în cârciuma lui Dan Niculescu.
„Nelu Ploieşteanu, când vedea că pleacă lumea de la masă, sărea pe lăutari: «-Hai, bă, că pleacă ăştia cu banii noştri!»”. Maria Buză, Nunuţa, ţambalagiii Leo Iordache şi Marius Mihalache, violonistul Vasile Năsturică sau basistul Mitiţă sunt o parte dintre cei care au alcătuit, timp de peste un deceniu, Filarmonica Şarpele Roşu: „Îmi plăcea să-i spun «Filaromica», că erau singurii ţigani care veneau la mine. O singură dată au venit unii, au făcut scandal şi au scos săbiile... Am venit cu puşca, am tras în tavan şi au plecat. Găurile nu le-am acoperit nici după ce am renovat, să se ştie!”. Clădirea în care a funcţionat cârciuma e o ruină acum: „A apărut un impostor revendicativ pe care interese obscure l-au făcut proprietar! N-am mai avut bani să investesc în altă locaţie".
Taverna funcţiona pe nişte principii fără legătură cu economia de piaţă: „Taraful nu era plătit, câştiga din ce primea de la clienţi, vinul era în două, maximum trei sortimente şi, de mâncat, în afară de grătare şi, mai rar, câte-o ciorbă, nu găseai decât murături”. Nelu Ploieşteanu retrăieşte acei ani: „Nu mergea bine, ci minunat! Odată, în ’94, am luat 23 de milioane de căciulă, într-o seară şi eram unşpe! Dan Niculescu, patronul Şarpelui, a vrut cârciumă de noapte cu lăutari. Nu mai era niciuna. La nouă seara nu era nimeni. Toţi mâncau în alte părţi şi veneau la noi, la lăutari. După 12 nu mai găseai masă! Singurii ţigani din cârciumă erau lăutarii. A tras cu puşca în tavan când s-a luat unu’ de noi! Da’ nu era cârciumar... A avut noroc”. 

Cântecul de puşcărie grea La Chilia-n port („Bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port, măi / Să văd stufu’ cum se-nalţă, să-l mai tai nu pot, of,of,of...") nu mai răzbate azi dinspre Șarpele Roșu. Printr-o cumplită ironie a destinului, o înregistrare video susține că varianta sa cea mai cunoscută azi nu este cea a trioului Iordache-Dinică-Ploieșteanu, ci aceea cântată, la petrecerile noii nomenklaturi autohtone (deja scindată!) de alte triouri cu nume de rezonanță, chiar și după ce Dan Niculescu a plecat, în septembrie 2016, în lumea cărciumilor eterne.

O fi, n-o fi adevărat în ceea ce priveștii interpreții acestui cover, dar cert este că, o dată cu închiderea Șarpelui Roșu, s-a sfârșit și epoca vechii boeme a Bucureștilor. Protagoniștii ei s-au risipit care-ncotro, iar Ștefan Iordache s-a regrupat, însoțit uneori și de o parte din „curtea” sa mateină de odinioară la Locanta Jariștea a Aurorei Nicolau, zisă și Kera Calița întru proslăvirea trecutului plin de parfumuri grele.

Această Jariștea unde s-a refugiat Iordache în ultimii săi ani fusese inventată, în 1991, de o bibliotecară cu multe idei, care voia o locantă de tip cabaret „fanariot” combinat cu teatru culinar „franco-balcanic”. Față în față cu Bumbești, zahanaua care înnebunise bucureștii pe vremea „mandatarilor”, se afla și o cârciumioară de cartier modestă dar primitoare, condusă până în zorii privatizării post-89 de gestionara Getuța, rămasă în amintirea cartierului pentru fel în care-și târșâia piciorul beteag. Aici, a fost prima Jariște a locului, una deloc spectaculoasă dar având meritul de a fi păstrat, în anii grei ai rațiilor la zahăr și ulei, mirajul unei măsuțe de bodegă cu o farfurie, niște tacâmuri, o halbă sau un pahar pe ea...

„De un sfert de veac și ceva, Jariștea este nu cârciumă, nu birt, nu dugheană de restaorant, ci locantă, seamănul hanului luminat de altădată, unde se țineau petreceri de neuitat, cu clinchet de pahare, zăngănit de argintărie, scăpărări de arcușuri de vioară și ciupituri măiestrite ale strunelor de cimbal. Aici, cocoana cea Bună, Kera Calița, ce stăpânește cu îndărătnicie Casa și tainele ei, a impus regulile etichetei de Belle Époque, cu pălării înfiretate și lornioane bine căutate prin debaralele caselor de licitație de aici și de aiurea, cu mânuși de dantelă ivorie asortate umbreluțelor șăgalnice și cu tabachere de argint embosat, drept legi ale unei conduite neabătute.”

Fiecare piesă de mobilier sau obiect de colecție dinăuntrul Locantei este așezat în ea cu rost, fiind însuflețit de o poveste: dulapul Mitropolitului Filaret, sfeșnicul lui Marghiloman, tablourile de Aman și Iser, tapiseriile cu scene de gen adunate de prin vechile case boierești ale zonei, tipsia Adinei - soţia lui Take Ionescu, rețetarul Zincăi Cantacuzino (găsit în podul casei cumpărate de la soția fratelui lui Mircea Eliade) dar și un orologiu care a aparținut familiei Cantacuzino, colecția personală, trudnic adunată, de bijuterii, genți, pălării şi rochii de epocă, portretul zeflemitorului Iancu Caragiale... Nu întâmplător, aici s-au filmat scene memorabile din Filantropica lui Nae Caranfil și Ticăloșii lui Șerban Marinescu, surprizând, în locul cel mai potrivit, Bizanț după Bizanț ...după Bizanț, și – pentru a continua fabulația în vrie gastronomică - alte mizilicuri domnești, cum ar fi „bibilica umplută, berbecul întreg la proțap, jamboanele românești perfid îmbibate cu arome de salvie și de nucșoară, musacalele și pilafurile Stambulului, brânzeturile din Levant, zaharicalele din cămările ascunse ale vreunui stareț cuprins de dulcile erezii ale sufleurilor franțuzești” - o lume întreagă de demult readusă la viață printr-un mic artificiu de compoziție sau de decor.

Ștefan Iordache, scârbit de tot ce se întâmpla în România de după 1990 („Ne ducem în negură!”), își regăsea aici echilibrul interior în petreceri mult mai potolite decât cele încinse înainte vreme cu Gigi Dinică. Pe patroana Calița o numea cu tandrețe Colega și o dăruia cu piese de rezistență din colecția fabuloasă a familiei soției sale, distinsa doamnă Mihaela Tonitza-Iordache, și ea o obișnuită a locului. Astfel, mobila deosebită din salonul teatrului culinar este dulapul de sofragerie al Doamnei Elena Cuza, oferită de soții Iordache. Marele actor bea însetat vinul bun de Vrancea, lângă carafe punând uneori câte o friptură de carne roșie ca patima neostoită, înecată în sosuri ticluite cu chiperuri și ciușcă iute, stropită cum se cuvine cu o carafă din licoarea rubinie a vinului de soi neaoș, numit în popor și „Poama Fetei Negre”, „Păsărească Neagră” sau „Coada Rândunicii”.. Adesea, patroana poruncea bucătarilor să-i aranjeze Maestrului bucatele meșteșugite chiar pe tablaua veche de argint, grea de peste 3 kilograme, primită tot de la acesta. Iar rețetele Calița i le alegea din exemplarul cărții de bucate a Stolnicului Cantacuzino, de la 1831, cu coperți grele de piele și blazonul răzuit, pe care o găsise în mansarda casei, imediat după ce o cumpărase. Și poate nu o găsise întâmplător!

Pentru cunoscătorii tainelor sorbitului dumnezeiesc din cupe și pocaluri, o seară ,la Jariștea, refăcând cu tainică știință toate aceste tradițiuni culinare poate fi răsplata unui timp privilegiat petrecut în tihnă cu prietenii. Locanta se potrivește pentru orișice chef, zaiafet, bairam, chiolhan, agapă, sindrofie, banchet, soarea, chindie, praznic, ospăț, benchetuială, crăpelniță, refenea, guleai – pentru petreceri de tot felul, cu mesele întinse și butiile pregătite să li se dea cep: „Să mai bem un păhărel,/ Să ne veselim nițel!// Tot să bei, să veselești,/ Chefușorul să-mplinești!”. Cum altfel? Căci rumânul, dimpreună cu toate neamurile Balkaniei alăturea de care a conviețuit printre bărdace, țoiuri, țaluri, ulcele, tablale, tipsii și străchinuțe, a știut dintotdeauna să petreacă, născocind pentru asta câte și mai câte prilejuri, de la Lăsata Secului la onomastica unui fin mai paraponisit ori de la nașterea unui prunc la pomenirea unui strămoș de vază ce va fi lăsat familionului cheagul și bunăstarea. Masa îmbelșugată a venit mereu mână-n mână cu petrecerea și desfătarea, cu ambâțul de a se simți bine și de a-și sătura simțirea pe de-a-ntregul, îndestulându-se împreună cu veselii companioni juruiți sau de ocaziune, căci amiciția de pahar și furculiță, acasă și la locantă, va fi fost pururea prințipul de la care s-a plecat în alcătuirea unei prietenii sincere cu megieșii cumsecade sau oaspeții picați din senin.

Venind în orișice zi a anului, înainte sau după Praznicele Împărătești, la amiază sau pe seară la Jariștea, în tainica inimă a Vechilor Bucuresci, trebuie să fii, însă, totdeauna pregătit nu doar pentru o cuviincioasă îndestulare cu bucate după vechile rețepturi binecuvântate ci și pentru o călătorie de plăcere în istoria povestită de cronicile ascunse de coperțile grele ferecate în argint filigranat de către migăloșii meșteri ai timpurilor trecute. Parcă, încet-încet, lăsându-te cuprins de mreaja amintirilor, te regăsești, aproape pe negândite, într-o pagină plină de rafinamentul d’antan, așa cum – de bună seamă – va fi fost el consemnat de pana obișnuită cu atâtea volute retorice a dumnealui Mișu Văcărescu-Claymoor, martorul celor mai frumoase clipe ale protipendadei sfârșitului de veac XIX, o epocă al cărei bonton desăvârșit stabilimentul de azi reușește să-l reînvie.

Locanta Jariștea, cel mai important teatru-restaurant de la noi și singurul condus de o femeie – Kera Calița, este un loc ce prețuiește istoria, o recompune în detaliu și, conservând tradiția marilor chefs de cuhnie fandosită, precum Nicolas Bodislav sau, mai apoi, Maître Cernaeff, transformă bucătăria – la întâlnirea gastronomiei franțuzești, cea atât de prețuită încă de la ‘48, cu cea levantin-balcanică, înstăpânită în veacuri - într-o artă a spectacolului. Deopotrivă, însă, Teatrul Culinar de aici este întregit de un Teatru de Revistă, ca pe vremea Cărăbuș-ului lui Constantin Tănase, cu numere vii susținute de artiști renumiți, care întăresc aerul interbelic al locului, de la primele apariții, imediat după 1990, ale acordeonistelor de basm Cornelia Catanga și Nunuța Luțescu, până la spectacolele de azi ale Tarafului Crailor de Curtea Veche, întregite de recitalurile maestrului Aurel Pădureanu și ale feluritelor Mierle ale Jariștei. Iar la clarinet, saxofon și saxofon sopran, strălucește capelmaistrul virtuoz al Tarafului, Chiriac Haralamb, strănepotul compozitorului Dimitrie G. Kiriac, șeful societății corale „Carmen” și al corului de la Biserica Sfântul Spiridon-Nou. De asemenea, artistul este și nepotul de frate al colonelului Constantin Chiriac, șeful muzicii militare române de altădată, iar prin soață se înrudește cu dinastia lăutărească a lui Hristache Ciolac, muzicantul de la care însuși Enescu a luat nu mai puțin de 43 de cântece.
Nominalizată adesea și la categoria „Cel mai bun restaurant românesc boieresc din Bucureşti”, Locanta Jariștea a fost distinsă de mai multe ori pentru „Cel mai original spectacol de restaurant din Bucureşti” la Premiile Restocracy, eveniment unic și de tradiție, organizat de criticul de gastronomie și finul connaisseur care este George Butunoiu, prin care se încununează activitatea instituțiilor de fală din domeniul ospitalității.

„Ca Jupâneasă a locului acesta binecuvântat de Pronie, mi-am înțeles datoria de a mă produce eu însămi seară de seară pe scena teatrului de epocă. Voiesc a răspândi – în povești meșteșugite culese din vechi bucoavne – ceva din parfumul florilor din grădinile de altădată ale culturii noastre, dar și istorii aiuritoare de amor ori curiozități și farafastâcuri ce pot face deliciul mosafirilor mei. Am știut dintotdeauna că nu pot ține reprezentație de gală la Jariștea fără un taraf adevărat, care să reînvie marea tradiție a dinastiilor de lăutari de mătase. Lăsați-vă, așadar, prinși de magia unor seri însuflețite de muzichiia desăvîrșită a tarafului Crailor de Curtea Veche și seduși de prestațiile numeroșilor artiști din distribuția varieteului de epocă pe care îl găzduiesc statornic de mai bine de trei decade, purtând muzica în suflet, de la lied la mazurka și de la polcă la șansonetă ori de la tânguirile nostalgice ale romanței bucureștene adevărate la Du-mă acasă, măi tramvai, intonat adesea încetișor la ivirea zorilor...”.

Dincolo de isonurile de tot soiul ce încălzesc sufletele în această citadelă a artei sincere dar și de istorisirile pline de farmec, culese din ceasloavele îngălbenite de trecerea timpului, ale Kerei Calița, Locanta este un spectacol istoric de culoare în sine. Cu nostalgia caselor boierești pricopsite de altădată, precum cea din Lehliu a distinsei Doamne Lichiardopol care i-a înrâurit peste ani stilul de viață, Jupâneasa de la Jariștea și-a dorit dintotdeauna să-și transforme cabaretul culinar într-un museion, în care a strâns făr’ de parcimonie adevărate comori de cultură și simțire. Înveșmântată ea însăși în straie fabuloase, de mătase, catifea și dantelă, cu falduri ample precum stările ei sufletești, Kera Calița pare desprinsă dintr-un tablou de epocă ce prelungește, deloc întâmplător, savoir faire-ul eleganței franțuzești a epocii imperiale a lui Napoleon al III-lea combinată cu tradiția ipolipsisului levantin-fanariot în colbul Bărăganului lui Odobescu, din care se trage și stăpâna Jariștei de azi, numită la naștere Aurora Leventis.

În fapt, când pășești prima oară în Locantă, ai un sentiment ciudat, ești într-un fel cuprins de un fior ca de zaiafet carnavalesc: pare că aceeași imagine se reflectă peste tot în tablouri, în tapiserii, în orfevrăria scumpă. Îți vine să te freci degrabă la ochi, pentru a-ți reveni din uluială și a încerca să pricepi ce se întâmplă. Câte Calițe sunt aici?!? De ce regăsești, parcă, aceeași imagine peste tot, în felurite și mereu cuceritoare înfățișări – când de o impozantă solemnitate, când nespus de jucăușă, când cuceritor de fistichie! Calița împrumută starea de grație a lucrărilor din colecția sa unică, tot așa cum, la rându-i, răspândește asupră-le un aer inefabil greu de înțeles, acel je ne sais quoi care dă viață și însuflețește pânza, mătasea, lemnul, argintul, ivoriul sau bronzul. Pare că toate aceste emoțiuni artistice o au în centrul lor de sensibilitate pe cea care le-a strâns laolaltă, regăsind frânturi aluzive din imaginea sa într-un colț de tablou de epocă, în distribuția personajelor dintr-o tapiserie lyoneză sau flamandă, într-un înscris de pergament din sertarul unei mobile vechi sau în oglinda unei tipsii lustruite temeinic. Calița este peste tot! Cu umori de tot felul: Calița cea veselă într-o alegorie de brocart, Calița cea sobră într-o scenă de gen, Calița cea tunătoare dând apelul revenirii la o ordine neștiută decât de sine…

Ca să poți să te apropii de miezul sufletesc al acestui bric- à-brac fastuos, trebuie mai întâi să o citești pe Calița, dedublată insinuant în toate piesele colecțiilor sale, ca o unică egerie a unui umitor caravanserai, panoramă vivantă de timpuri și mode.
Să luăm la cercetat, bunăoară, tainele nenumăratelor tapiserii atârnate triumfal pe pereții Jariștei. Sunt atâtea teme și, deopotrivă, aluzii pierdute, încât nu le poți cuprinde pe toate dintr-o singură privire: aici o galanterie franțuzească, născută la războiul unui meșter din Lyon, o chef d’oeuvre provenită, poate, din casa elegantei boieroaice și cap luminat al framcmasoneriei feminine Zoe Palade, colo o scenă de vânătoare care va fi aparținut cândva lui Ion Pillat, altundeva un peisaj bucolic la scăldătoare care a străjuit cândva intrarea într-un iatac din castelul vreunui Cantacuzin, pe peretele unui separeu o misterioasă lucrare bisericească orientală lucrată manual cu motive geometrice, în altă parte o lucrare olandeză cu ramă găsită în casa unor oameni cu stare, ce sta să cadă sub asediul istoriei necruțătoare, după cum ceastălaltă a fost târguită de Calița dintr-o marché aux puces în călătoriile sale inițiatice prin vechea Evropă…

De o mare și tulburătoare diversitate sunt și tablourile pictate pe lemn sau pânză de artiști ai penelului din vremuri și locuri amestecate caleidoscopic. Regăsim dimpreună o copie antică după „Ruga de seară” a lui Vermeer și o versiune flamandă a „Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul”, dar și scene galante rustice chezaro-crăiești din veacul XIX, o „Miss România” din 1913 a lui Isakie (unul dintre pictorii favoriți ai Caliței, care se iscălește și în colțul unui tablou înfățișând o bisericuță de altădată), portretul unui berar bavarez de pe la 1700 și ceva dăruit de Vadim Tudor la o descindere a sa la Jariștea, un peisaj moldav inscripționat „1958” al lui Catul Bogdan, un alt peisaj, dar cu temă batavă, datând de dinainte de 1800, un venerabil neguțător sefard închinând un pahar la 1880 și câte altele…

Dintre multele icoane aflate în colecția Casei, se cuvin menționate cea bizantină înfățișându-l pe Sfântul Nicolae, o tulburătoare „Înviere a lui Lazăr” de la întretăierea veacurilor XVII și XVIII, o minunată icoană rusească în ferecătură de aur adusă de la Odessa de urmașa vreunei stirpe de albgardiști, dar și cele două iconițe grecești din secolul XVII, găsite cândva în Hanul cu Tei și a căror patină a costat „cât o nuntă fandosită”, după cum vine o vorbă veche.

Cutreierând brocantele, Kera Calița a târguit și a adus la Jariștea ba o splendidă fructieră ce a aparținut pictorului Eustațiu Stoenescu (cel căsătorit cu Elena Anagnostiade, pentru fratele căreia, Tache, Henrieta Delavrancea Gibory proiectase conacul de la Beharca – Coțofeni), ba niște sfeșnice de școală veche, cu piedestaluri scumpe, ba niște gheridoane ce au aparținut, se spune, marelui explorator Dimitrie Ghica-Comănești (care a cartografiat Cornul Oriental al Africii – Somalia și Abisinia, dând locurilor nume precum Vadul Ghika și Culmea Lahovary), ba un ceainic al nababului Chrissoveloni, primul nostru mare bancher, ba statuetele Afroditei și ale lui Dyonissos, de bronz doré de început de secol XIX. Și câte și mai câte, de nu ți-ar ajunge paginile unei savante enciclopedii pentru a le enumera, într-o splendidă și cotropitoare devălmășie, amintind de opulența naturală, deloc sfidătoare, a unui Grigore Șuțu și a soaței sale, Irina Hagi Moscu, la ale căror baluri nici Riga Ferdinand nu era primit de arnăuții de la intare înzorzonați în livrele strălucitoare dacă nu venea cu caleașca de rigoare.

„...Beau fără măsură. Cel dintâi pahar e pentru sănătatea Domnului Dumnezeu, al doilea în sănătatea Voievodului, al treilea în sănătatea Sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creștini(...), al cincilea pentru pace și de la al șaselea încep cu cei de față, făcând multe închinări și rugăciuni de mântuire, sănătate, drum bun și bun întors, cu împlinirea tuturor dorințelor și așa mai departe. Grăbind așa cu băutura, se ridică în picioare, ținând sus paharul, beau așa fără să se așeze și te prețuiesc mult dacă faci ca dânșii” - uimirea avocatului Pierre Lescalopier, un franțuz ce, călătorind de la Veneția la Constantinople și adăstând în noua cetate de scaun a Valahiei, descoperea obiceiurile pământului, avea să fie consemnată apăsat într-un romanț de voiaj de la 1574 și reluată in extenso, cu o tainică voluptate, de aplicatul și altminteri sobrul cărturar Nicolae Iorga, în prima jumătate a veacului XX, în edițiile tomului său dedicat Istoriei Bucureștilor.

Ce putea să înțeleagă călătorul străin din acest ritual cu valențe păgâne în ciuda pretextului creștinesc reiterat succesiv, chiar obsesiv pentru un om trecut prin lume și lumi însă nefamiliarizat a folosi în mod repetat „fiolele cu gâtul lung, greu de întrebuințat pentru cine nu e obișnuit”? Că vlahii din Țara Românească au o altă perspectivă asupra meselor obișnuite, transformându-le în nesfârșite episoade bahice, sau că, aici, „la Porțile Orientului” (invocate patru secole mai târziu de conaționalul său Poincaré) totul e luat „mult mai ușor”, că Universul este perceput altfel, printr-o grilă scăldată abundent în vin și, eventual, parteneriată cu feluri de mâncare mai degrabă specifice unui festin? Că Biserica e invocată cu spor în orișice locantă, potențând libațiile? Că zaiafetul poate fi o interfață cotidiană a Istoriei, substituind cu lejeritate multe din funcțiunile acesteia? Că doar nu întâmplător la o adunătură de case apărea invariabil și o cârciumă sau un birt unde, veacuri de-a rândul, se va fi păstrat, ca unitate de măsură, contorizabilă în drahme, firfirici sau icusari, „băutul cu burta”!

Locanta bucureșteană, de sine stătătoare sau posibil cerdac al unui han cu parfum de epocă, a fost dintotdeauna o instituție menită să regleze socialul și deopotrivă spiritualul, acesta din urmă, într-un oraș pestriț dar tolerant, sub raport ecumenic nemijlocit. Oricine era binevenit aici, dincolo de modul în care se închina, de graiul pe care-l vorbea sau de modul în care făcea tranziția, spontan sau în timp, de la șalvari și ișlic la jiletcă și joben! Bucureșteanul, nativ sau de adopție, care pășea în acest templu lumesc, era un soi natural de Homo Universalis, constrâns nu doar de vulgarele pofte mărunte ci de o necuprinsă poftă de viață. O poftă întemeietoare de civilizație amestecată, surghiunită în derizoriul arderii etapelor (cum va remarca, școlit în spiritul rigorii nemțești, un Maiorescu), dar rezistentă, bine înrădăcinată în solul atemporal, în fața furtunilor istorice.

…O porție de ciorbă de burtă aburindă, o carafă de vin brumată, un platou de patricieni dolofani, un castron de scordolea de raci, o moviliță de sarmale (fierte, după îndemnul lui Păstorel, de două ori - o dată în borș și încă o dată în Grasă dulce de Cotnari), o tipsie cu plăcinte abia scoase din cuptor și câteva țoiuri de țuică bătrână, învechită zece ani în butoiaș de dud, închinate la urmă pentru o digestie lesnicioasă… și provocările Istoriei puteau fi altfel înfruntate în orașul în care, vorba lui Constantin Bacalbașa – pentru a închide cercul retrospectivei din tomul nostru - nu a constituit niciodată un păcat să înmoi neaoșii mititei direct în paharul de cristal cu cea mai fină licoare din Champagne.

Cu o vorbă pe care Calița, Laura Aurora Nicolau, nu va înceta niciodată s-o repete ademenitor, „la răspântia veacurilor sufletului cel tresăltător, cu o Jariște, noi toți suntem datori”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro