...Vi-l mai amintiți pe acest actor cu o voce caldă, care cânta atât de frumos? ...Despre Fory Etterle s-au făcut multe speculații, în special legate de originea lui, atribuindu-i-se tot felul de ascendențe, însă adevărul e că actorul avea strămoși în... Țara Cantoanelor. S-a intersectat pe platou cu Orson Welles la filmările „Bătăliei pentru Roma”, când tânărului Sergiu Nicolaescu i s-a oferit o insulă în  Caraibe(!).

Cristofor Etterle, cunoscut și sub numele de Fory Etterle (24 mai 1908, Ploiești – 16 septembrie 1983, București) a fost un actor român de origine elvețiană.„Am debutat în viaţă la Ploieşti, în 1907, în gară, unde bunicul meu era şef de gară şi inspector C.F.R. La ora 1 p.m., pe când în gară intra un personal. Slab simbol. Poate că dacă ar fi fost accelerat, drumul de până acum ar fi fost mai rapid şi aş fi ajuns mai departe. Aş vrea să dau personalului, destinului meu, viteză de accelerat. Numai acceleratele trec graniţa şi deschid orizonturi mai largi.” „A oscilat, în perioada adolescenței, între pasiunea pentru muzică (a luat lecţii de pian, vioară şi chitară), pasiunea pentru teatru (era nelipsit de la toate spectacolele) şi pasiunea pentru mare, pentru că dorea să devină ofiţer de marină.A absolvit, în 1929, Conservatorul de Artă Dramatică din București, fiind elevul Luciei Sturdza-Bulandra, dar a urmat în paralel și Facultatea de Drept. A avut o remarcabilă și îndelungată activitate teatrală (Teatrul Municipal/Bulandra). Pe ecran a interpretat numeroase roluri de compoziție. Avea o voce frumoasă, călduroasă și cânta deseori în public sau pe platourile televiziunii, acompaniindu-se la chitară. A fost căsătorit cu Veronica Vasiliu, apoi cu balerina Marie-Jeanne Livezeanu.

La 21 de ani juca rolul lui „Moș Ștefan”. Tânără speranță în perioada interbelică, Fory a acordat un interviu ziarului Rampa în 1937: “Domnul Etterle este, în felul său, un recordman. Este, printre actorii tineri, deţinătorul celor mai multe roluri de bătrâni, interpretate într-o carieră artistică de mai puțin de un deceniu. Într-adevăr, Cristofor Etterle nu joacă teatru decât de nouă ani de zile”. „Jucând în serie numai bătrâni, eram întrebat de înrudirea cu bătrânul actor Etterle. Abia însurat, două rude din provincie ale nevestei voiau să cunoască pe bărbatul ei şi au venit la teatru. Au deschis programul şi au aşteptat. La apariţia mea, nu le venea să creadă şi auzind alături “Uite-l pe Etterle”, s-au uitat una la alta exclamând: “Săraca fată, de ce l-o fi luat?”.

A fost coleg de generaţie cu Lucia Demetrius, Mihai Popescu, Emil Botta şi Tanţi Cocea. A fondat împreună cu sora acesteia din urmă, Dina Cocea, „Teatrul Nostru" în 1941, în subsolurile sălii „Comedia". Printre altele, în cadrul acestei companii s-a jucat, în 1945, drama socială „Canalia", în distribuţie fiind Jules Cazaban, Lia Şahighian, George Calboreanu, Gheorghe Storin, Mărioara Voiculescu şi Lucia Sturdza Bulandra. Compania a cunoscut doar puţini ani de glorie, pentru că a dat faliment  odată cu instaurarea noului regim comunist, în 1948, după declanşarea naţionalizării, inclusiv a companiilor de teatru.

Fory Etterle a interpretat partituri de mare dificultate, remarcându-se, în teatru, încă din 1956 prin rolul lui Richard al II-lea. A fost pasionat de teatrul radiofonic aflat atunci la începuturi. Primul demers în acest sens a fost la 15 februarie 1946 odată cu spectacolul „Acolo unde este crucea", de Eugene O'Neill. Cu Beata Fredanov, Emil Botta, Alexandru Demetriad şi George Manu în distribuţie, spectacolul era regizat de Marietta Sadova. Două săptămâni mai târziu, ascultătorii puteau auzi pe calea undelor piesa „Racheta spre Lună" de Clifford Odets, cu Clody Berthola, Radu Beligan, Mihai Popescu şi Fory Etterle, tot în regia Mariettei Sadova.

Celebrul cuplu din epocă Stroe şi Vasilache a avut ca bază de plecare recomandarea pe care Vasilache a avut-o de la Fory Etterle.Colegul Stroe ne reaminteste : “La un moment dat este nevoie de un pianist care să acompanieze din culise câteva acorduri. Fory Etterle a adus un băiat care s-a recomandat V. Bazil. Apoi am aflat că de fapt se numea Vasilache, dar își luase nume de scenă Bazil. El mai mult ne distra pe noi, actorii, în pauzele spectacolului, îl admiram cum imită din colțul gurii: saxofonul, trompeta, banjoul și alte instrumente. Eram fermecați cu toții. A doua zi Nora (Stroe se căsătorise cu Nora Piacentini) l-a invitat la noi acasă pe Regală, era mândră că tocmai își cumpărase un pian. Aici s-a născut cuplul „Stroe și Vasilache”. Era în 1931-1932. “. 

A apărut și în aproape 50 de filme, de la „Viața învinge” (1950) și „Desfășurarea” (1954) la „O lebădă iarna” (1983), inclusiv în coproducții internaționale, precum „Bătălia pentru Roma” (1968), regizat de Robert Siodmak, Sergiu Nicolaescu fiind regizor secund. Filmul, cu Laurence Harvey, Orson Welles și Sylva Koscina în rolurile principale, se bazează pe romanul „Ein Kampf um Rom” scris de Felix Dahn în 1876 și descrie lupta ostrogoților pentru Italia de la moartea regelui Teodoric cel Mare până în 552 AD când sunt alungați din peninsulă. Filmul este plin de intrigi de palat și bătălii monumentale între goți, bizantini și romani. Pe lângă marile vedete internaționale, și actorii români au avut roluri importante: Florin Piersic (Witichis), Emanoil Petruţ (Teja), Ion Dichiseanu (Furius), Mircea Anghelescu (Aligern), Adela Mărculescu (Aspa) sau Fory Etterle (Aerobindus).

În volumul său de memorii, Nicolaescu afirma că actorii străini au chemat într-o zi producătorul și au solicitat schimbarea regizorului american (care avea pe atunci 68 de ani), ambii regizori fiind de față. Regizorul român (care avea 38 de ani) s-a solidarizat însă cu colegul său mai în vârstă, afirmând următoarele: „Nu voi accepta niciodată să schimb un regizor de 68 de ani... (m-am uitat către el) voi filma în continuare dacă e nevoie și singur, dar în final iscălim împreună...”. Siodmak l-a invitat a doua zi la hotel pe colegul său român, vrând să-i ofere cadou o insulă cu plantații de cafea din Marea Caraibilor. Nicolaescu a refuzat însă această ofertă.

Tot în volumul său de memorii, Nicolaescu afirmă că Orson Welles s-a încurcat într-una din zile în text și a dat vina pe coroană, spunând că i se pare prea grea și aruncând-o cu furie pe jos. Regizorul a întrerupt filmările, promițându-i actorului că va aduce o altă coroană mai ușoară, dar nu a făcut-o. Totuși, Welles a învățat textul până a doua zi și nu a mai spus nimic de coroană, deși și-a dat seama că era aceeași pe care o purtase în ziua precedentă. Din cauza faptului că figuranții nu înțelegeau discursurile rostite în limba engleză, regizorul român a trebuit să coordoneze în afară de mișcarea celor două camere (una îl prezenta pe Cethegus în gros-plan, iar cea de-a doua era întoarsă spre mulțime) și mișcările figuranților, fiind nevoit să întrerupă discursul rostit de Lawrence Harvey.

prezenţa unui superstar de talia lui Orson Welles în România a atras atenţia tuturor. „Vă daţi seama ce a însemnat pentru mine, băiatul de cartier, să debutez în cinematografie tocmai într-o asemenea companie selectă. Din câte ştiu, numai diurna lui Orson Welles era de 18.000 de lei. Nici nu vreau să mă gândesc ce contract a avut! Fuma numai trabucuri de 100 de dolari bucata. Avea un om care umbla în permanenţă după el cu o superbă cutie de abanos, plină cu trabucuri! Nici nu vă imaginaţi ce «lupte» se dădeau în echipă pentru a pune mâna pe un chiştoc de la Welles“, şi-a reamintit cascadorul Adrian Ştefănescu, care a interpretat un rolişor de gardă bizantină, care i-a dat ocazia să fie mai mereu în preajma legendarului actor.

Şi Ion Dichiseanu, interpretul prinţului corsican Furius, îşi aminteşte cu plăcere de întâlnirea cu Orson Welles. „Într-o zi, nu trebuia să filmez de la prima oră, dar eram deja îmbrăcat şi aşteptam. Orson Welles era în aceeaşi situaţie, având lângă el vreo trei asistenţi: unul îi ţinea textul, altul îi aducea paharul cu whisky, iar al treilea îi făcea vânt cu un evantai imens. Atunci am pus la cale o mică regie, ca să vadă Orson Welles că şi actorul român are un statut la fel de demn. Îi spun unei garderobiere: «Ţine-mi şi mie scenariul, ca să fiu în ton», după care am trimis un cascador să-mi cumpere şi mie o sticlă de whisky de la bufet. Tot aşa, am observat că străinii primeau pachete de mâncare frumos ambalate, am ţinut să am şi eu unul, deşi venisem cu mâncarea de acasă!“, a povestit  actorul român, care fusese remarcat de Robert Siodmak la Festivalul Internaţional de Film de la Cork, în 1964, când filmul „Tudor“ a obţinut „Statueta de Argint“.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro