Marius Țeicu este bănățean, născut în 1945 la Reșița dar crescut de la doi ani la Timișoara. Totuși, cariera muzicală l-a purtat mai apoi la București, unde stătea în gazdă la familia unui bun prieten și coleg de scenă, compozitorul Ion Cristinoiu. În apartamentul de alături locuia, însă, o fată frumoasă, Rodica. A fost chiar dragoste la prima vedere, fără ca tinerii să rostească vreun cuvânt...

Binecunoscutul șlagăr „M-am îndrăgostit la prima vedere” are text de Ovidiu Dumitru, dar exact i s-a întâmplat lui Marius Țeicu atunci când a văzut-o pentru prima oară pe viitoarea lui soție, Rodica. „Ea locuia în apartamentul nostru de-acum. Vizavi avea apartament Ion Cristinoiu, la care am venit în vizită. La un moment dat a apărut și Rodica, s-a așezat pe un fotoliu și am rămas uitându-ne unul la altul câteva minute. Când ne-am dezmeticit, nu mai era nimeni în cameră. Așadar, dragoste la prima vedere chiar există. M-am mutat apoi la Cristinoiu în gazdă, însă după o lună mi-a zis soacră-mea că nu mai trebuie să plătesc chiria, pentru că își dădea seama cum stăteau lucrurile, așa că la scurt timp m-am căsătorit cu Rodica și în loc de o lună stau aici de aproape o jumătate de secol”, povestea Țeicu într-un interviu din 2019, acordat lui Răzvan Toma pentru o gazetă timișoreană.

Venind dintr-un oraș cosmopolit, avea el însuși o ascendență complexă: „Ca toți bănățenii care ne respectăm, am mai multe origini: un sfert ceh, un sfert neamț și jumătate român. Pe mama a chemat-o ca fată Langhart, tatăl ei era german din Elveția, iar mama româncă. Iar bunicul patern, în perioada primului război mondial, a cunoscut-o pe bunica la Praga și a adus-o în România. Am niște veri în Cehia, unul dintre ei fiind șef la turnul de zbor de la aeroportul din Praga”.

Înainte de a se lansa pe scena muzicală în anii 60 ca instrumentist al formațiilor Dixie 67 și Modern Group, Marius Țeicu a făcut de toate, având multiple contacte cu partiturile, începând chiar de la vârsta de patru ani: „Chiar dacă aveau alte meserii, ambii mei părinți cântau în corul Filarmonicii din Timișoara, pe-atunci unul semiprofesionist, unde oamenii veneau mai mult de plăcere. Mama era desenatoare tehnică, iar tata inginer. Așa că de la 4 ani mă duceam în fiecare final de săptămână la concertele Filarmonicii de sâmbătă seara și cele de duminică de la matineu. Pe măsură ce creșteam aveam partituri în brațe. Apoi, la școala de muzică am făcut pian, iar la liceul de muzică, oboi. (...)  La liceul de muzică, aveam școală și dimineața, și după-amiaza. Pe lângă cele normale care se predau la toate liceele, mai aveam opt materii muzicale. De aceea am și făcut 12 ani. Pe vremea aceea doar noi și liceele sportive aveam atât, căci restul făceau 11 clase. Chiar și în vacanțe trebuia să studiez”.

A fost și pasionat de sport, în special de fotbal, iar asta a născut și întâmplări hazlii: „Mi-amintesc de o întâmplare mai veselă. Am mers la unul din celebrele cuplaje de pe fostul „23 August”. Aveam ulcer și îmi luasem la mine două sandvișuri ca să nu mă supere stomacul pentru că tocmai se deschisese nișa și un ceai de sunătoare pe care îl pusesem într-o sticlă de whisky. Venisem cu socrul și cumnatul meu, care nu știu cum s-au strecurat prin lumea aia multă, iar eu tot dând bună-ziua celor din jur care mă cunoșteau m-am pierdut de ei, așa că m-am așezat în altă parte, printre străini. Nu era o problemă pentru mine. Și în timp ce mă uitam, mai mâncam din sandviș, mai beam din sticlă. Când aproape am terminat sticla, unul de lângă mine care mă tot fixase până atunci, îmi zice: „domnul Marius, am pierdut tot meciul ăsta tot uitându-mă la dumneavoastră, așteptând să văd când vă cade capul, pentru că mai aveți puțin și terminați whisky-ul”. I-am explicat că e ceai de sunătoare, zadarnic însă, omul nu mă credea. Tipul era mai mic ca mine, așa că după ce am scos dopul la sticlă, i-am luat capul și l-am pus să miroasă. Când a simțit că într-adevăr nu era whisky nu-i venea să creadă. Mi s-ar fi dus zvonul că beau o sticlă de whisky pe meci și mai sunt și rezistent....”.

Cu toate că și-ar fi dorit să calce pe urmele lui Sergiu Celibidache, destinul l-a purtat în alte sfere ale muzicii: „Doream să fiu dirijor. Dar pentru că nu exista la liceu clasă de dirijat, am făcut pian la început, apoi am trecut pe oboi cu care am venit și la Conservator. La examen am fost trei pe loc. Iar după ce am intrat a trebuit să țin ștacheta sus, să iau note mari ca să prind bursă, căci o puteam pierde dacă nu păstram ritmul. În București locuiam la cămin. Într-al doilea an m-am transferat la pedagogie, unde știam că în anul III puteam da concurs pentru dirijat, unde am ocupat unul din cele trei locuri. Astfel că anii III-V i-am făcut la dirijat ca specialitate, atât orchestră, cât și cor. Urma deci să devin dirijor, numai că în anul III intrasem într-o trupă tare, cu Petre Magdin, cu Marcel Dragomir și cu alții, care inițial s-a numit Dixie 67, iar apoi a devenit Modern Grup. Acolo cântam la pian și am avut primele încercări de compoziție, molipsindu-mă cu virusul muzicii. În 1968, când am terminat Conservatorul, ar fi trebuit să merg la Giurgiu, dar Petre Geambașu m-a ajutat să dau un concurs prin care am ajuns profesor corepetitor la clasa reputatei Florica Orăscu, de la Școala Populară de Artă. Iar acolo am avut niște elevi fantastici, Angela Similea, Aura Urziceanu, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Mirabela Dauer, Adrian Romcescu etc.”.

O ultimă mare aventură s-a petrecut pe mări și oceane: „În 1974 mi-am dat demisia de la Școala Populară de Artă, pentru că am plecat pentru șase luni pe un vapor să cânt cu Ion Cristinoiu, Mihai Dumbravă și Ion Prisada. Atunci am văzut cam toată lumea, America Centrală, America de Sud, Africa, Europa, tot ce era Marea Mediterană. În 1973, la București, fusese organizat special un concurs în care au venit vreo 200 de cântăreți și trupe din toate țările socialiste. Promotorii croazierei ne-au ales pe noi dintre toți. Eu am cântat atunci și cu vocea și la instrumente, adică clape și blockflöte. Îl aveam pe Bebe Prisada care era un saxofonist demențial și un flautist virtuoz. Și ceilalți doi la fel, nemaipomeniți. Tineri-tineri, zâmbeam frumos, că toți apărusem la TV și știam ce avem de făcut. Așa că i-am cucerit. Era un vas de croazieră americano-vest-german, mare, de 24.000 de tone. Avea totul lucrat în lemn, cu camere, cu lifturi, cu magazine. Lux. Când l-am văzut prima oară am rămas interziși...”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro