În 1883, Marele Maestru în exercițiu al Marii Loji Naționale, Constantin Moroiu, își inițiază cele două fiice în Loja Steaua Sudului, la Orientul Mangalia. Este începutul masoneriei „de adopție” în România.

În anul 1922, următorul Mare Maestru al Marii Lojii Naționale a României, colonelul Ioan T. Ulic, acordă autonomie totală Lojilor Feminine de adopție și fondează la 1 Martie 1922, Marea Lojă Feminină de Adopție Independentă. Initiațiva a fost o premieră mondială, consemnată în istoria Masoneriei ca fiind prima Mare Lojă Feminină Autonomă din Lume.

Datorită înființării acestei prime Mari Loje feminine, femeile au avut mai multe privilegii în România decât în restul Europei, ele primind încă în 1927 dreptul de vot la alegerile locale, spre deosebire de cele din Spania în 1931 și Franța în 1945.

Femei de excepție ale societății și culturii românești au fost membre ale Marii Loji Feminine: Martha Bibescu, Agepsina Macri Eftimiu, Bucura Dumbravă, Zoe Pallade, Smaranda Colonel Maltopol, Claudia Milian-Minulescu, Mariana Huch, Elena Roza Prager (ultima Mare Maestră), Georgeta Davidescu (ultima Venerabilă a Lojii Steaua Orientului din București și membră a Capitolului Steaua Dunării). În 1944, în momentul instaurării noului regim, Marea Lojă Feminină intră în adormire împreună cu celelalte Mari Loji românești, iar multe dintre membrele ei luând drumul exilului.

Cea mai importantă figură a masoneriei feminine din România rămâne Martha Bibescu (28 ianuarie 1886, București - 28 noiembrie 1973, Paris), care a fost romancieră, poetă, om politic și memorialistă. A fost fiica lui Ion Lahovary (ambasador al României la Paris și ministru de Externe) și al Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția Prințului George Valentin Bibescu, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, cunoscută astăzi sub numele de Marea Lojă Naţională Unită din România. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda (Emma) Mavrocordat, era descendentă a familiei domnitorului Constantin Mavrocordat (fondatorul celei de-a doua Loji din România), iar tatăl ei, Ion N. Lahovary (francmason), a fost ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului României. A fost educată la o mânăstire din Belgia, dar în spirit românesc. În 1905, se căsătoreşte cu Prinţul George Valentin Bibescu, devenind rudă cu Ana-Elisabeta Brâncoveanu, Ana contesă de Noailles (altă iniţiată în Masonerie) și Elena Văcărescu (una din fondatorii Societăţii Naţiunilor), înrudindu-se şi cu Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte (alt francmason). În 1916, când România intră în Primul Război Mondial alături de Antantă, Martha preia conducerea unui spital pentru răniţi în Bucureşti şi a jucat rolul informatorului secret pentru guvernul român aflat în exil la Iaşi. Graţie relaţiei puternice de prietenie dintre Antoine Bibescu (cumnatul ei) şi Marcel Proust, Martha a avut nenumărate ocazii de a-l cunoaşte mai bine pe prozatorul francez. După 1945, părăseşte România definitiv şi pleacă în Anglia, apoi în Franța, iar în 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în locul Contesei Ana de Noailles. A trecut la Orientul Etern pe 28 noiembrie 1973 la Paris, exilată de opresiunea comunistă şi departe de Palatul Mogoşoaia, locul ei preferat.

Martha Bibescu a fost o reprezentantă foarte specială a Masoneriei române: descendentă a celor care au fondat Masoneria română, soţia Marelui Maestru al Marii Loji etc. Ea este descendenta lui Constantin Mavrocordat, fondatorul Lojii Moldova din Iaşi, în anul 1735. Palatul Marthei a găzduit Masoneria română în perioada în care a fost declarată ilegală în România şi ea a fost cea care a primit la Palatul Mogoşoaia numeroasele delegaţii masonice internaţionale, inclusiv pe cea din Washington, condusă de Suveranul Mare Comandor John Henry Cowles.

Prințesa de la Mogoșoaia a fost – după cum scrie și Maria Capelos – „o femeie excepțională într-o lume a bărbaților”. Martha Bibescu a jucat un rol de necontestat în cultura europeană a vremii ei. Frumoasă, inteligentă, bogată, talentată, curajoasă și nonconformistă, ea nu a pregetat nicio clipă să-și apere cu tărie convingerile și valorile în care credea. Cea despre care Prințul Wilhelm al Germaniei credea că este „cea mai frumoasă și inteligentă femeie din România“ a fost o personalitate distinctă a aristocrației românești a secolului XX, făcând parte, prin naștere, din familiile Mavrocordat și Lahovary, iar prin alianță din familia Bibeștilor. Familii care, neuitând vreodată să amintească de originea românească, au contribuit la deschiderea porților unor prestigioase instituții culturale din Occident pentru alți români.

Prin căsătoria, în 1905, cu Prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui Gheorghe Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit Prințesa Martha Bibescu. Frumuseţea Marthei, aflată la vremea adolescenţei, l-a vrăjit de timpuriu pe Prinţul George Valentin Bibescu. La doar 14 ani Martha s-a logodit cu Prinţul Bibescu care avea 16 ani. Căsătoria s-a făcut cu dispensă de la Vatican, Martha fiind catolică. „A da o virgină pe mâna unui bărbat este ca şi când ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuţe“, a fost concluzia pe care avea să o tragă Prinţesa, la vremea memoriilor, despre căsătoria din adolescenţă. Deşi devenită prinţesă în acte, viaţa de care a avut parte Martha Bibescu alături de soţ nu a fost deloc una de prinţesă. A devenit mamă la doar 17 ani, dând naştere unei fetiţe, Valentina. Medicii i-au recomandat repaos conjugal doi ani, după naşterea la vârsta adolescenţei. Soțul ei s-a consolat într-un lung şir de infidelităţi care au alimentat bârfele epocii. Despre soţul infidel, căruia i-a rămas alături toată viaţa, Martha scria: „A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.“ Iar despre căsătorie, concluzia de mai târziu a frumoasei scriitoare a fost: „Nu merită să cauţi fericirea în căsătorie, sigur nu o vei găsi”.

O căsătorie care în scurt timp și-a dovedit netemeinicia, fiecare dintre ei, atât Martha, cât și George Bibescu, căutând fericirea în afara ei. La scurt timp începe să se vorbească despre o relație a Marthei chiar cu vărul soțului, Emanuel Bibescu, un bărbat inteligent, cel care i l-a prezentat ulterior pe Marcel Proust. Emanuel ar fi respins-o pe Prinţesă, îndemnând-o să-şi vadă de viaţa de familie şi să respecte statutul de nevastă. Experienţa primei iubiri extraconjugale neîmplinite a fost una dureroasă pentru frumoasa Prinţesă care, aşa cum avea să noteze mai târziu în jurnale, a înţeles că e mai bine să se facă iubită, decât să caute în permanenţă un bărbat care să îi merite dragostea...

O relație pătimașă și furtunoasă se înfiripă între Martha și Charles-Louis de Beauvau-Craon, unul dintre cei mai căutați burlaci din Franța. A început o relaţie furtunoasă de iubire cu amantul francez care a ajuns să o ameninţe cu sinuciderea şi i-a cerut să divorţeze de Bibescu. Mama lui Charles Louis a intervenit între cei doi amorezi şi a făcut tot posibilul să-i despartă. Charles Louis a acceptat până la urmă o logodnă aranjată de mama sa, însă gândul i-a rămas la Martha. Cei doi s-au despărţit şi s-au împăcat de mai multe ori. Indecisă între insistenţele amantului, care îi cere o viaţă împreună, şi insistenţele soacrei care o imploră să nu-şi părăsească soţul, Martha s-a retras o vreme la o mânăstire din Alger. Nu a divorţat, deși între Martha și soțul ei are loc la un moment dat o încercare de a divorța care nu se finalizează, dar în urma căreia Prințul Bibescu îi dăruiește Palatul Mogoșoaia, loc iubit de Prințesă, ce va deveni un important spațiu de întâlnire cu personalități marcante din epocă. Deşi de-a lungul căsniciei lor, fiecare şi-a căutat fericirea separat, se spune că Martha Bibescu l-ar fi iubit pe Prinţ. I-a rămas alături soţului bolnav în ultimele momente ale vieţii. Se spune chiar că l-ar fi smuls din braţele amantelor pentru a-l îngriji personal...

Aventurile au continuat întreaga viață pentru fiecare dintre cei doi soți, care au avut o căsătorie „deschisă”, în panoplia de iubiți ai Marthei, se spune, aflându-se Prințul Wilhelm al Germaniei, Regele Ferdinand al României și Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei. Martha Bibescu, măritată la 14 ani şi devenită mamă la 17 ani, l-a vrăjit pe Prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, în 1909. Se spune că prinţul german i-a scris lui George Bibescu pentru a îi cere permisiunea să corespondeze cu soţia sa, numind-o „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Adoraţia Prinţului a fost încurajată de Martha care, nota flatată în jurnal „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”.

Legătura amoroasă care, se pare, a marcat-o cel mai puternic pe Martha a fost cea cu atașatul militar al Marii Britanii la București, colonelul Cristopher Birdwood Thomson. S-au cunoscut chiar înainte de declanșarea Primului Război Mondial, la un concert susținut la Cotroceni. A fost o atracție reciprocă de la prima întâlnire, ce s-a concretizat apoi într-o dragoste pătimașă. În 1916, când ofițerul englez primește misiunea de a arunca în aer sondele de petrol de pe Valea Prahovei, pentru ca acestea să nu cadă în mâinile armatei germane, Thomson participă la operațiune alături chiar de George Valentin Bibescu, ducând cu bine misiunea la capăt. Martha Bibescu, care rămâne în București pe perioada ocupației germane pentru a îngriji răniți, se va revedea cu colonelul Thomson la sfârșitul războiului. Se vor reîntâlni în 1920, în timpul tratativelor de pace de la Versailles, și vor constata că flacăra pasiunii este aceeași. Amorul lor s-a consumat cu întreruperi până la moartea acestuia, în 1930, într-un zbor de încercare la Karachi, pe când era ministru al Aviației în guvernul laburist de la Londra.

Despre Martha Bibescu s-au scris și s-au spus multe. Ea a fost inclusiv acuzată de spionaj. Se credea că acest colonel britanic, iubitul ei, a inițiat-o în activitatea de spionaj, de care a fost acuzată în această perioadă. În memoriile sale, Martha îl aminteşte pe colonelul britanic drept „bărbatul care i-a oferit iubirea vindecătoare”, după un lung şir de dezamăgiri afective. De la relaţia cu maiorul britanic i s-au tras prinţesei acuzaţiile de spionaj. I s-a spus „Mata Hari“ de România şi s-a speculat că ar fi făcut în vremea războiului un joc dublu, pentru nemţi şi pentru englezi.

Povestea activității Marthei Bibescu în timpul ocupației germane a României în timpul Primului Război Mondial este una foarte încurcată și destul de controversată, scrie și istoricul Dan Falcan. Reîntoarsă în România, Martha se retrage la Mogoșoaia, primind diplomaţi străini sau oameni politici români, neuitând însă să întrețină o asiduă corespondență cu Kronprinzul Wilhelm, aflat cu statul său major la Verdun. Acesta, supraestimând influența Marthei asupra decidenţilor politici de la București, o conjură să facă tot posibilul pentru ca România să nu intre în conflict de partea Antantei: „Faceți tot ce puteți pentru a menține țara în afara războiului, faceți-o! Nu știți ce înseamnă războiul”. Dar Martha simte ce poate însemna un război, așa încât își ia fiica pentru a o pune la adăpost în Elveția. Apoi, o nouă escală la Paris, unde află de la unchiul ei, Alexandru Lahovary, ministrul României în capitala franceză, că a primit confirmarea declarației de război pe care țara noastră o va face împotriva Austro-Ungariei. Pleacă de urgență spre țară, prin Anglia, Norvegia, Suedia și Rusia, calea continentală fiindu-i acum interzisă ca şi cetățean al unui stat inamic. La Londra ia dejunul cu Sir John French, fost comandant-șef al trupelor britanice de pe Frontul de vest, care îi spune cu o sumbră premoniție: „Cred că România a intrat prea devreme în război”. La Sankt-Petersburg, după o întâlnire cu membrii familiei imperiale ruse, e rândul Marthei să facă o profeție ce se va dovedi tragică: „Oameni încântători pe care nu o să-i mai văd niciodată”. Ajunsă acasă, Thomson îi confirmă cele mai negre presimțiri în legătură cu soarta României, cel puțin pe termen scurt: „Mă simt ca un asasin plătit”, îi declară acesta. Martha însă se avântă în vâltoarea războiului cu inconştiența de care era capabilă uneori. Preia conducerea Spitalului 118, fondat de Regina Maria, muncind fără preget pentru ajutorarea răniților și alinarea ultimelor clipe ale muribunzilor. Face parte, alături de Alida Coandă (soția generalului Constantin Coandă, viitor prim-ministru), și Emil Petrescu, primarul Capitalei, din Comitetul de ajutorare al răniților, care avea drept scop strângerea de lenjerie și haine pentru cei răniți. Dar soarta campaniei din 1916 era deja decisă. Confruntată cu dublul atac germano-austro-ungar din Transilvania și bulgaro-german de peste Dunăre, România se prăbușește.

Familia regală, guvernul, parlamentul, armata se pregătesc să părăsească Bucureștii, plecând în refugiu la Iași. Martha decide să rămână. O decizie controversată care îi va aduce multe critici, ale căror ecouri nu s-au stins nici astăzi. Martha rămâne la Bucureşti și, formal, Martha are scuza că primise însărcinarea din partea Reginei Maria de a se ocupa de proaspătul mormânt al fiului ei, Prințul Mircea, răpus de febră tifoidă la doar trei ani. Din memoriile Reginei însă nu reiese așa ceva, ba dimpotrivă: „Întrevederea noastră a fost dureroasă. Eram amândouă foarte triste; eu eram totuși mai optimistă, în ciuda suferinței mele. Martha era furioasă în patul acoperit cu o cuvertură veche de brocart roșu, înconjurată de icoane și de obiecte vechi aranjate cu o artă rafinată, părul ei frumos și abundent era risipit pe pernă și ochii ei mari erau implorători și îndurerați. Da, în aceea zi, era foarte frumoasă Martha cea fascinantă. Martha va rămâne acasă, chiar dacă va trebui să se evacueze Bucureștiul. Regina însă nu poate fi făcută prizonieră”. Concluziile acestei ultime întâlniri, înainte de a pleca in bejenie, la Iași, par însă să fi fost influențate de faptul că Regelui Ferdinand îi cam sclipeau ochii după Martha, iar Regina Maria nu putea accepta așa ceva: „Martha dorește, în numele dragostei pentru literatură, să exploateze toate împrejurările, fie chiar și cea a unei ocupații germane... Sunt sigură că Martha se va descurca și se va distra, iar prietenia ei cu Prințul Moștenitor al Germaniei va fi exploatată prin toate mijloacele”.

Ceea ce i s-a reproșat cel mai mult Marthei a fost însă faptul că, întreținând relații cordiale cu oficialii germani și austrieci de la București, a beneficiat de un regim de favoare, concretizat în internarea (o formă de arest mai puţin severă) chiar la Mogoșoaia, unde, de fapt, locuia și, mai ales, faptul că a putut pleca nestingherită în Elveția câteva luni mai târziu. Este cert că Martha Bibescu a beneficiat de înalta protecție a Prințului Moștenitor al Germaniei, precum și a lui Ottokar von Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, dar cine nu și-ar fi folosit relațiile în împrejurările acelea atât de grele? Din nefericire, pentru Martha, impresia pentru posteritate e sintetizata în sentinţa, aproape oficială, pe care Regina Maria o emite, pe 23 noiembrie 1918, în Jurnalul de Război pe care l-a ţinut timp de doi ani, între 1916-1918: „Am primit un bilețel de la Martha, i-am răspuns. Încă nu ne-am văzut; din păcate, ea nu s-a numărat printe cei care s-au comportat cum le cerea datoria”. Această imagine a Marthei, de „colaboraționistă”, își va găsi reflectarea externă în campania de denigrare promovată de Elena Văcărescu la Paris, campanie căreia Prințesa Bibescu îi va găsi cu greu antidotul. Oricum, pentru Martha a fost o bună lecție, deoarece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial va evita cu grijă orice contact cu oficialitățile celui de-Al III-lea Reich, aflate la București.

Martha se găsea la Saint Moritz când, pe 27 august 1917, primește o telegramă devastatoare de la Antoine Bibescu: „Am pierdut totul. Emanuel a murit ieri”. Prima mare iubire a Marthei, bărbatul frumos care o fermecase între Odessa și Ispahan, în urmă cu zece ani, vărul și confidentul ei, se spânzurase cu cordonul de la o perdea în apartamentul său din Londra, de pe Grosvenor Road, 114. Pe măsuța din încăperea în care își pusese capăt zilelor se afla testamentul lui Emanuel, în care își ruga fratele să cumpere o brățară de diamante pentru logodnica lui Antoine, Elisabeth Asquith, fiica fostului premierului britanic, Herbert Henry Asquith (1908-1916). Emanuel Bibescu făcuse în 1914 o călătorie în Japonia, voiaj din care se întorsese profund schimbat, atât fizic, cât și moral. Începuse să fie afectat de o paralizie a feței, pe care încerca să o ascundă cu ajutorul unei eșarfe. Refuză, în starea în care se află, să-l vadă pe Marcel Proust și încearcă prima oară să se sinucidă în decembrie 1914, aruncându-se de pe vapor, în canalul Mânecii. E salvat la timp de echipaj, declarându-i Marthei două luni mai târziu: „Aș vrea să știi și să fii sigură că înainte de a mă arunca în mare am făcut semnul crucii”.

După recluziunea de la Mânăstirea Bois-Cerf, de lângă Lausanne, Prințesa Bibescu se reîntoarce în România în toamna anului 1918, exact la timp pentru a asista la reintrarea țării în război, la triumful Aliaților și la prăbușirea Puterilor Centrale. În plan personal asta însemna victoria celor ce o contestau și înfrângerea a ceea ce i se reproșa, fără prea multe dovezi, că susținuse până atunci. Kronprinzul este nevoit să se refugieze în Olanda, alături de tatăl sau, Împăratul Wilhelm al II-lea, Czernin își pierde nu doar funcția de ministru de Externe, dar și toată averea, confiscate de către noul guvern austriac. În România, Martha își petrece timpul între castelul de la Posada, care încă nu fusese reconstruit după incendiu, și palatul de la Mogoșoaia care, nici el, nu este restaurat definitiv. Reîntoarsă la Paris, frecventează asiduu casa lui Anatole France, unde îl întâlnește pe celebrul anarhist Rappoport, mare apărător al minorităților de orice fel. Dornic de a o pune la punct pe aceasta infatuată prințesă, Rappoport o descoase: „Sunteți pentru drepturile minorităţilor?”. Martha răspunde afirmativ și, în fața uluielii anarhistului, continuă: „Cum vreți să fiu împotriva drepturilor minorităţilor? Sunt o aristocrată, deci o minoritară”.

La întoarcerea în România, „aristocrata” Martha se trezește într-o dramoletă burgheză de toată frumusețea: Prințul George Bibescu, soțul ei, se afișează peste tot cu noua sa cucerire, care răspunde la ridicolul nume Gongu. Amorezat până peste cap, George declară peste tot, referindu-se la Martha: „Să consimtă la divorț dacă mă iubește”. Evident, fără a-l iubi, Martha n-are de gând să renunțe la titlul de prințesă și la o avere însemnată în favoarea unei femei de cea mai joasă speță. Iar Gongu, pentru a se consola că nu a devenit prințesă, își comandă un somptuos trusou de la Paris, plătit fireşte de culantul George Bibescu. Prilej pentru nefericita Martha să comenteze sarcastic: „De fapt, e nevoie de un trusou pentru una căreia i-au fost atât de des ridicate fustele”. Cât despre soțul ei, acesta, la fel de iresponsabil ca în urmă cu 20 de ani, îi declară destul de nepoliticos: „Ce să fac, o iubesc. De altminteri, știi la ce mă refer, ai trecut și tu prin asta”.

Martha are 34 de ani, este încă frumoasă, celebră, dar mariajul ei e ca și inexistent, iar relaţiile cu Thomson și cu Kronprinzul aflat în exil s-au destrămat. Frumosul ei Beauvau se căsătorise pe 27 martie 1920 cu o italiancă, Maria Gregorini, așa încât, în lipsă de altcineva, Martha cedează impetuozității Regelui Spaniei, Alfons al XIII-lea (1886-1931), care, cazat la Hotelul Ritz, din Londra, năvălește peste ea întrebând-o fără echivoc: „Vrei să fii a mea, chiar acum?”. Martha capitulează, cu gândul probabil la sordida aventură a soțului ei, apoi relatează episodul, destul de pudic, într-o singură frază: „Întreaga zi petrecută fără să mă gândesc. Apoi, gândul”. Va continua sporadic relația cu Regele Spaniei, până la detronarea lui din 1931. Până atunci, își omoară timpul, ca invitată a unui bancher extrem de bogat, Philip Sassoon, unde îl cunoaște pe Winston Churchill, cu care va rămâne într-o relație de frumoasă prietenie până la moartea acestuia, în 1965.

În chiar preziua lansării cărții sale celebre Izvor, țara sălciilor, la Paris, Martha ia masa de prânz în compania unui prieten de-al vărului său, Kerguezec. E vorba de senatorul de Correze, Henry de Jouvenel, un bărbat frumos și cuceritor, cu o proastă reputație de afemeiat și vânător de zestre. Căsătorit prima oară cu Claire-Sarah, fiica marelui afacerist și ziarist Alfred Boas (intens implicat în campania pro-Dreyfuss), are un fiu cu aceasta, pe Bertrand de Jouvenel (1903-1987), viitor economist, om de presă și politician, simpatizant în anii ’30 al mișcărilor fasciste și promotor al alianței cu Hitler. Jouvenel divorțează de Claire și devine amantul Isabellei de Comminges, cu care un al doilea fiu, pe Renaud (1907-1982 ), om de litere și el, foarte apropiat de comuniști, prieten cu Jean-Paule Sartre, Elsa Triolet (soția lui Louis Aragon), Bertholt Brecht etc. Stalinist feroce, Renaud îl va înfiera în presa franceză pe Tito, la începutul anilor ’50. Corpul său va fi găsit după mai multe săptămâni pe o plajă din Cannes, în 1982 – circumstanțele morții nu au fost niciodată elucidate. Al doilea mariaj al lui Henry de Jouvenel îi aduce ca soție pe Colette (1873-1954), celebra scriitoare franceză, nominalizată chiar pentru Premiul Nobel în 1948.. Martha e deja bogată și celebră, Jouvenel, nu e încă nici bogat, nici celebru, dar e un cuceritor înnăscut. Jouvenel este şi primul bărbat căruia Martha îi făgăduiește că va divorța de George, renunţând astfel la titlu și venituri, dar mai întâi va trebui să-și căsătorească fiica, pe Valentina...

Ultimii ani din viaţă ai fascinantei Martha Bibescu n-au fost lipsiţi de bârfe amoroase. Cea mai discutată relaţie a fost cea pe care Prinţesa din România se pare că ar fi avut-o cu generalul Charles de Gaulle. Preşedintele francez este cel care i-a scris Marthei Bibescu: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei“. Charles de Gaulle a fost ultimul mare prieten al Marthei Bibescu, alături de care Prinţesa a participat la reuniuni oficiale de la Palatul Élysée. În 1963, Prinţesa a devenit consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească. La moartea lui de Gaulle, Prinţesa a notat în jurnal: „Mă doare. Umbra gigantică sub care îmi plăcea atât de mult să mă adăpostesc nu mai există“. La rândul său, Martha Bibescu s-a stins din viaţă la 87 de ani, în 1973. Prinţesa încă mai lucra la cartea „Nimfa Europei“, o lucrare în care trecuse în revistă marile personalităţi pe care le cunoscuse de-a lungul vieţii. A cerut să i se scrie pe mormântul din cimitirul Père Lachaise din Paris „Marthe Bibesco, ecrivain français“...

Mai multe astfel de istorii tulburătoare în volumul Conducătorii secreți ai României moderne. Societăți oculte și grupuri de interese din Colecția Esoterica, apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro