Considerat cel mai popular domnitor din istoria românilor, Ștefan cel Mare, care a stat în scaunul de la Suceava o perioadă record de 47 de ani (1457-1504), timp în care a purtat zeci de bătălii (un total de 42, din care nu a pierdut decât cinci, deși, în general, avea la dispoziție armate mult mai mici decât cele ale dușmanilor săi), a reușit să reconfigureze Moldova în chip de mică putere regională, de care imperiile învecinate trebuiau neapărat să țină seamă.

Fără doar și poate, Ștefan, cel mai de seamă reprezentant al Dinastiei Mușatinilor, este un mare erou al istoriei naționale, după 1990 el fiind inclusiv sanctificat de către Biserica Ortodoxă Română pentru contribuția sa la dezvoltarea culturii, în special din perspectivă religioasă, domnitorul fiind un important ctitor de lăcașuri sacre (în număr de cel puțin 36), biserici și mânăstiri, multe dăinuind și astăzi. În egală măsură, însă, voievodul a fost și un om care și-a trăit din plin, cu o rară intensitate, viața, fără a neglija în vreun fel latura umană a existenței. Însă voievodul trebuie judecat în contextul epocii sale, când concepția generală despre moravuri era cu totul alta decât cea de acum.

Ceea ce noi putem considera niște excese uluitoare, cel puțin comparativ față de alte biografii voievodale medievale, nu mai surclasează chiar așa de tare limitele firescului, în Principatele Dunărene sau aiurea, în Europa și în lumea. Pentru aceasta, stau, de pildă, dovadă numeroasele sale odrasle, rezultate de pe urma căsătoriilor sale, dar și copiii apăruți de pe urma legăturilor de mai scurtă sau lungă durată cu feluritele sale țiitoare sau ibovnice. Extraordinarul Petru Rareș este un astfel de caz, el fiind, ca și Mihai Viteazul peste un secol, rodul pasiunii făcute de domnitor pentru o femeie din afara boierimii, o negustoreasă pe care o vizita periodic. Dar chiar și soțiile legiuite puteau avea un trecut adulterin înaintea de a fi trecute prin biserică de către Ștefan. Cazul cel mai interesant este cel al ultimei legături maritale a mușatinului, Maria Voichița, mai tânără cu un sfert de veac decât nestăpânitul voievod, care, înainte de a-i deveni nevastă, i-a fost, începând cu frageda vârstă de 16 ani, amantă lui Ștefan, pe atunci însurat oficial cu principesa bizantină Maria Comnena, zisă și „Maria de Mangop” după posesiunile ei din Crimeea.

Cariera sentimentală a lui Ștefan acoperă o paradigmă feminină impresionantă, pe care vechii cronicari, ca și istoricii moderni de altfel, au parcurs-o și comentat-o cu fervoare, asta deși istoriografia oficială din diferite epoci - în special din cea comunistă - au încercat s-o minimalizeze programatic, scoțând în evidență mai mult faptele de arme ale pătimașului domnitor și încercând să ignore isprăvile sale amoroase, asemănătoare ca proporții cu cele altor voievozi români, precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul, cu toții seducători veritabili, „infractori sentimentali” seriali cu multe secole înainte ca termenul să fi fost inventat. Dar faptele sunt fapte și, chiar dacă unora li se pot părea blasfemii, inclusiv marii istorici, precum Iorga, Xenopol, Hasdeu sau, mai aproape de noi, Giurescu, le-au evocat, adesea cu lux de amănunte picante.

Prestigioasa publicație Magazin Istoric, prin ediția sa din ianuarie 2006, trece în revistă majoritatea copiilor lui Ștefan cel Mare, fie ei rezultați din cele patru (sau doar trei?) căsătorii ale sale - cele cu Maruşca (cu care s-ar fi însurat în 1457, deși unii istorici contestă asta, considerând-o tot un soi de țiitoare informală), Evdochia de Kiev (1463), Maria de Mangop (1472) şi Maria Voichiţa (1478), fie ei din flori, bastarzi făcuți cu ibovnicele sale, dintre care cele mai cunoscute au fost Călţuna din Brăila (femeie căsătorită şi de moravuri uşoare) şi Maria din Hârlău, o pescăriţă bogată, care-i va da naștere viitorului voievod Petru Rareș. (Restul aventurilor, despre care se spune că au fost cu sutele, nu pot fi probate, decât în mică măsură, de documente scrise.) Din căsătorii, domnul a avut cel puţin zece copii, dintre care trei fete. Astăzi pot părea numeroşi, dar pentru acea vreme era un număr cât se poate de obişnuit. Războaiele şi epidemiile reprezentau riscuri ce puteau fi învinse doar prin asigurarea unui număr mare de urmaşi. Alexandru („Alexăndrel”) a fost primul fiu al lui Ştefan cel Mare, copil conceput cu Maruşca.

A doua (sau prima, după alte izvoare) dintre soţii, Evdochia de Kiev, i-a dăruit trei copii (Elena, Iliaş şi Bogdan) - care au murit cu toţii în timpul vieţii tatălui lor. Maria de Mangop (sau „Maria Asanina Paleologhina” în slavona veche) nu i-a oferit niciun fiu, motiv pentru care, după unele surse, a și divorţat de ea (precedentele soţii au decedat, fapt care a fost susținut, de alte surse, și în cazul principesei bizantine). Cu cea de-a patra soţie, Maria Voichiţa, fata lui Radu cel Frumos, inițial ostatecă a lui Ștefan(!), acesta a avut patru copii: Bogdan al III-lea (succesorul autorizat al tronului), Bogdan Vlad, Ana şi Maria Chiajna. Cu fiecare dintre ibovnicele faimoase a avut câte un fiu: Alexăndrel, Mircea, pretendent al scaunului valah de la Târgoviște, şi, respectiv, viitorul domnitor Petru Rareş. Trebuie, însă, făcută o observație elementară, pe care, de obicei, istoricii o consideră de la sine înțeleasă.

În cazul unui domnitor, în special al unuia din epoca medieval, „adesea căsătoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianţă matrimonială reprezentând, în primul rând, o chestiune politică. Căsătoriile lui Ştefan Vodă, realizate cu multă înţelepciune, schiţează grăitor aspiraţiile sale politice. Dacă vorbim despre sentimentul iubirii, aşa cum era înţeles el în veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit câmp de cercetare, în principiu, relaţiile nelegitime oferă materialul de care avem nevoie. Nu întâmplător, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, în limba română s-a găsit romantica sintagmă: <>. De obicei, asemenea fii erau frumoşi, înzestraţi şi iubiţi. Trebuie să arătăm că în epocă, termenul de <> avea înţelesul de băiat născut în afara căsătoriei, cei legitimi fiind numiţi <> sau <>.

Pentru bastarzi se folosea uneori şi cuvântul „baistruc”. Cunoscuta formulă de <> arăta o descendenţă autentică, pe linie masculină, însă nu neapărat şi pe cea feminină, după cum <<sânge domnesc>> exprima o descendenţă domnească doar pe linie maternă. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea <> puteau revendica tronul ţării şi duce mai departe coroana părintelui lor. Asta deși țiitoarele domnilor Moldovei, deşi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns să ocupe o poziţie cvasi-oficială la Curtea domnească, precum în cazul favoritelor regale de la Curtea Franţei”. Viața personală a soțiilor domnitorilor nu era neapărat foarte fericită. Adesea, ele erau obligate să suporte existența la Curte a „țiitoarelor”, care îi dăruiau voievodului copii, potențiali moștenitori ai tronului și competitori direcți, uneori foarte agresivi, ai fiilor legitimi, care nu întotdeauna se calificau din oficiu la coroană. Pentru Ștefan, căsătoria în sine, precum cea cu Evdochia de Kiev sau cea cu Maria de Mangop, putea echivala, ca în cazul tuturor domnitorilor din acea vreme, cu semnarea unui tratat internațional sau încheierea unei alianțe politico-militare. Partea de iubire propriu-zisă putea veni cu timpul, mai târziu sau chiar niciodată.

De aceea, relațiile extraconjugale erau, cel mai adesea, adevăratele legături de suflet, iar copiii rezultați puteau fi și cei mai iubiți din familia „lărgită”. Și vărul bun al lui Ștefan, domnitorul muntean Vlad Țepeș, în ciuda căsătoriilor oficiale încheiate strategic (ultima chiar cu o soră sau verișoară a lui Matei Corvin), tot pe săsoaica blondă Katharina a iubit-o enorm, iar aceasta i-a dăruit cinci copilași. La fel, Mihai Viteazul s-a însurat cu Doamna Stanca pentru a putea pătrunde în sânul marii boierimi muntene, dar de iubit cu foc le-a iubit pe surorile Zamfira și Velica Norocea (cu care nu a avut copii) sau pe Tudorița din Târgșor (cu care a avut o fată, Marula, care, peste ani, se va judeca în fața Sfatului Domnesc cu fiica legitimă, Florica, pentru moștenirea tatălui lor). Relațiile din afara căsătoriei putea fi, în aceste condiții, la fel de importantă precum căsătoria legală. Totuși, o asemenea legătură a unui domn nu putea fi oficializată printr-o căsătorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri.

Ștefan cel Mare, fiind „fiu din flori”, al unui tată care ar fi fost, la rândul său, „copil din flori”, era de presupus să fi dus pe culmi această tradiţie de familie, excelând şi aici, ca în tot ce făcea. Comparat însă cu alţi domni, precum bunicul său, Alexandru cel Bun, cu fiul său, Bogdan al III-lea, sau cu Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, Ştefan cel Mare a avut performanţe modeste în acest domeniu, „dând dovadă de o relativă cumpătare”. Se pot analiza, pe rând, legăturile sentimentale atribuite de diverşi istorici lui Ştefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea în ce măsură faima sa de „mare iubăreţ” este susţinută de argumente concrete. „Nu este sigur că Alexandru, cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost fiul unei ţiitoare, identitatea mamei sale rămânând discutabilă. Toată dezbaterea se baza pe faptul că în pomelnicul Mânăstirii Bistriţa figurează o <<Maruşca, mama lui Alexandru>>, necunoscută ca soţie a voievodului.

Este singura sursă care vorbeşte despre ea. Au urmat speculaţiile istoricilor. Dacă Maruşca a fost doar o legătură nerecunoscută de Biserică, e greu de crezut că numele său ar fi fost admis în pomelnic; la fel, dacă nu făcea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce căuta în acest gen de document. Unii istorici au presupus că a existat o căsătorie oficială a lui Ştefan înainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi născut doi fii: Alexandru şi Ilie, deşi viitorul domn avea o vârstă prea fragedă la acea vreme. Pe de altă parte, Maruşca nu este numită nicăieri <<Doamnă>>. Se ştie că, în primii şase ani de domnie, Ştefan nu a fost căsătorit. Sunt însă indicii că acest Alexandru putea fi, mai curând, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintâi doamnă a lui Ştefan, cu care se însurase în 1463. Prima menţiune documentară a <> datează din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibilă o naştere legitimă. La 1466, în urma unei danii către Muntele Athos, Ştefan ceruse ca pomelnicul Mânăstirii Zografu să amintească <<şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena>>” (Magazin istoric, nr. 2/1974) Totuși, aceasta nu este singura dilemă legată de căsătoriile, amantlâcurile și copiii naturali ai lui Ștefan cel Mare.

Alte situații din viața sa sentimental-erotică dau naștere unor interpretări și mai dificile din perspectivă istorică dar și morală. Iată de pildă: „Poate o soţie legitimă a unui Domn să dea naştere unui fiu nelegitim?”. Provocarea a fost lansată de Nicolae Iorga, care semnala o anumită nepotrivire cronologică, ajungând la concluzia că Maria-Voichiţa l-ar fi născut pe Bogdan cu câţiva ani înainte de a deveni Doamnă, pe vremea când Maria de Mangop mai era încă în viaţă. Cu alte cuvinte, înainte de a-i fi soție legitimă, cu pirostriile puse oficial de preoți, tânăra domniţă munteancă, Maria-Voichiţa, i-ar fi fost ţiitoare lui Ştefan cel Mare, iar Bogdan, „rodul şoldurilor lui Ştefan Vodă”, i s-ar fi născut ca bastard, abia căsătoria survenită ulterior transformându-l în urmaş legitim! S-a crezut, multă vreme, că - asemenea unui Henric al VIII-lea - Ștefan ar fi dizgrațiat-o pe Maria, principesa bizantină, pentru că nu ar fi fost în stare să-i dăruiască urmași, în special de spiță bărbătească, atât de necesari pentru asigurarea liniei de succesiune. Însă, în realitate, se pare că Doamna Maria de Mangop ar fi avut doi fii, Ilie şi Bogdan; primul s-a stins foarte curând, iar Bogdan a murit în 1479, după cum arată inscripţia pietrei sale de mormânt de la Putna. În acelaşi an, 1479, la 16 iunie, doamna Maria-Voichiţa l-a născut pe Bogdan-Vlad.

Până la urmă, în ciuda feluritelor speculații, documentele şi cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ştefan Vodă pretendenți la domnie sau chiar urcați în scaunul de la Suceava și lăsând urme pregnante în paginile de istorie se poate afirma, în mod cert, că s-a născut în afara căsătoriei, iar acesta este unul pe deplin vrednic de faima tatălui său, el fiind energicul Petru Rareş. Mama sa era o Maria, devenită apoi soţia unui Rareş, târgoveţ din Hârlău. După o veche tradiţie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stăpâni de pe la 1448 ai lacului Brateş, de lângă Galaţi (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu peşte, în care fusese implicat Petru Rareş, înainte de a urca pe tron, aceasta fiind, de altfel, și sursa principală de venit a familiei mamei sale (tot așa cum Tudora, mama lui Mihai Viteazul, se întreținea din vânzarea de rachiu într-o cârciumă din miticul Târg de Floci din Bărăgan, pe malul Dunării).

E drept, după urcarea pe tron, fără să-și renege originea, Petru Rareș avea să o pună într-o politicoasă paranteză, insistând pe filiația paternă, de soi nobil. Cronica muntenească a lui Radu Popescu relatează şi ea că „la moartea lui Ştefăniţă Vodă, vrând boierii să pună domn care să fie din sămânţă domnească, au ieşit unul de au auzit din gura mitropolitului ce să pristăvise mai înainte, că Pătru Măjarul de la Hârlău iaste fecior lui Ştefan Vodă, care iaste făcut din muierea unui târgoveţ den Hârlău, ce l-au chemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de Domn, l-au ridicat cu toţii Domn”. Dimitrie Cantemir comenta la rându-i că Petru Rareş, sau Majă, era fiul lui Ştefan cel Mare, „dar dintr-o căsătorie nelegitimă, din a cărui alegere se vede limpede cu câtă sfinţenie respectau boierii de altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnilor lor. Într-adevăr, nimeni nu ştia ce era cu naşterea acestui Petru, fie că părintele său se ruşina că avea un copil dintr-o însoţire vinovată, fie că nu vroia să dea prilej la dezbinări care s-ar fi iscat dintr-asta după moartea lui, iar Petru însuşi, neştiutor de originea sa nobilă, ajunsese într-atâta sărăcie, încât era nevoit să-şi ţină zilele dintr-o îndeletnicire cu totul de rând, negoţul de peşte (care la moldoveni se numeşte măjerie şi i-au şi dat mai târziu acestuia numele de Majă).

Dar în vreme ce toată lumea era încredinţată că, prin moartea lui Ştefan al VI-lea, vestitul neam al Drăgoşeştilor se stinsese, şi după ce boierii se adunaseră spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arătă un hrisov (sau uric) al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat aşa de tare, încât, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor şi l-au chemat de la negoţul cu peşte la tron […]”. Interesantă coincidenţa între prenumele şi ocupaţia acestui bastard şi patronul său spiritual, Apostolul Petru, supranumit „Pescarul” (după cum remarcă și revista Magazin Istoric, citată pe internet). Ca și în cazul celor doi fii ai lui Ștefan pe care îi chema Bogdan, în afară de Petru Rareş, a mai existat un fiu al lui Ştefan Vodă purtător al acestui prenume, Petraşco – zis „de la Putna”. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale.

Este menţionat în documente pentru prima dată în 1471, la patru ani după moartea Evdochiei de Kiev şi înaintea căsătoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, că acest Petraşco era rodul unei ţiitoare, din perioada de văduvie a lui Ştefan Vodă, dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, numele său figurând pe o piatră de mormânt de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969). Lista legăturilor extraconjugale ale voievodului este, însă, una cu mult mai cuprinzătoare. A rămas vestită în acest sens și corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu boierii brăileni, din 1481, în care este amintită o anume Călţuna, pe al cărei fiu, Mircea, pretendent la tronul muntean, Ştefan îl numea „feciorul Domniei Mele”. Scurta scrisoare a boierilor brăileni poate fi redată integral, pentru pata de culoare și lămuririle implicite pe care le aduce: „De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi Românii îţi scriem ţie, Ştefan Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta Domn în locul tău, şi pe mă-sa iea-o şi o ţine, să-ţi fie Doamnă, curn au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni; ci tu ţineţi-o să-ţi fie Doamnă.

Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă Domnul nostru Basarab Voievod, până ce vă vom pierde capetele”. Există, însă, și alte cazuri spectaculoase, cu posibile și căutate consecințe dinastice, în care au fost implicați alți descendenți direcți ai prolificului voievod moldovean. De această dată, nu mai este vorba despre o dilemă bastard versus legitim, ci despre doi… nepoţi ai lui Ştefan Vodă, care au pretins ei înşişi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de Nicolae Iorga în 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat în Polonia, pe numele său Ioan (sau „Iani”), care se intitula „Rege al Moldovei”. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problemă au căzut de acord că acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Ştefan cel Mare, urmaș direct al lui Alexandru, fiul Maruşcăi, cea despre care tot nu este clar ce i-a fost lui Ștefan, nevastă sau țiitoare privilegiată, asimilabilă titlului de Doamnă în absența unei eventuale contracandidate. Când vine vorba, însă, de posibilele fiice din flori ale lui Ștefan cel Mare, controversele se pot amplifica exponențial, fiindcă, în mod firesc, „dacă fiii naturali ai domnilor pot lăsa urme mai vizibile în cronici şi documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice născute din diverse ţiitoare sunt mai greu de identificat.

Când vorbim despre o asemenea fiică, gândul ne duce spre Oana cea bălaie, <<Băbătia>> din drama Apus de Soare a lui Delavrancea. Personajul era însă o simplă ficţiune a autorului, nefiind atestată de sursele istorice. Dumitru Almaş a construit un roman în jurul acestui personaj, intitulat chiar Oana (Editura Militară, 1986). Constantin Gane menţionează în treacăt o posibilă fiică a lui Ştefan, măritată cu nobilul polonez Sambuszko, fără a arăta însă pe ce se întemeiază. Probabil că este vorba despre acea Marie, fiica necunoscută semnalată în 1870 de învățatul Bogdan Petriceicu Hasdeu. Această Marie era însă o fiică legitimă, din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria-Voichiţa. Se admite astăzi ca foarte posibilă căsătoria Mariei cu Teodor (Bogdan) Vişnevieţchi, reprezentant al dinastiei domnitoare din Lituania, a Gedimynilor. Încă din veacul al XVI-lea circula tradiţia potrivit căreia Petru Rareş a avut o soră din care se trage Dimitrie Vişnevieţchi, organizatorul căzăcimii zaporojene. Acesta nu era însă fiul lui Teodor Vişnevieţchi, aşa cum credea Iorga.

La 1563, Dimitrie Vişnevieţchi s-a manifestat ca pretendent la tronul Moldovei şi tocmai de aceea se înfăţişa ca descendent din Ştefan cel Mare”. Istoricul Constantin Rezachevici a arătat cât de fragil era, până la urmă, suportul unei asemenea pretenţii, prin care Dimitrie putea fi socotit, în epocă, un fel de văr prin alianţă al lui Iliaş Rareş: „Magdalena Bereslav, o soră a ultimei soţii a lui Petru Rareş (Ecaterina Brancovici), îi era mamă vitregă lui Dimitrie Vişnevieţchi, fiind a doua soţie a tatălui său. La propriu, nici o picătură din sângele lui Ştefan Vodă nu curgea prin venele acestui aventurier”. Paradoxul suprem, nu foarte comentat de către istorici, este, totuși, altul: însuși marele voievod era copil din flori. Și încă, un copil din flori al altui copil din flori: „Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora” (conform marelui istoric Constantin Giurescu). Practic, Ștefan era la a doua generație de fii „nelegitimi”, iar Petru Rareș la cea de a treia, ceea ce arată încă o dată - dacă mai era cumva nevoie! - fragilitatea aplicării unor criterii morale „moderne” unor stări de fapte din secolul al XV-lea(!). Și în privința celor trei neveste „certe” ale domnitorului există o mulțime de întrebări și nelămuriri. Așadar, Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori.

Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul Petre P. Panaitescu – „toate trei soțiile lui fiind principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangop, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească”. Cununia cu Evdochia de Kiev a avut loc la Suceava, la 5 iulie 1463, în fața înaltelor fețe bisericești ale Moldovei și ale curții domnești. Ștefan avea atunci cam 25 de ani, iar mireasa era o tânără blondă, se pare foarte frumoasă, aproape o copilă, având în jur de 15-16 ani (data nașterii ei nefiind cunoscută cu precizie). „Evdochia era rusoaică sau lituaniancă rusificată. După nume era ortodoxă. Bunicul său Vladimir, mare cneaz de Kiev, era descendentul marilor duci ai Lituaniei, din care s-a tras de altfel și familia regală a Poloniei. El a fost primul din familie care s-a creștinat (în secolul al XIV-lea lituanienii erau încă păgâni), sub numele bizantin Vasile. Cneazul Vladimir a avut patru urmași, dintre care doar tatăl Evdochiei, Alexandru, sau Olelko, s-a afirmat în luptele politice dintre unchii săi. Acesta l-a sprijinit pe vărul sau, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello, care i-a confirmat calitatea de mare cneaz de Kiev.”

Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad, născut în 1466, și Petru, născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava, fosta Mitropolie a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare. Din nefericire, și destinul Elenei, fiica Evdochiei de Kiev și a lui Stefan cel Mare, a fost unul tragic. „În 1479, Ștefan a început tratativele pentru o căsătorie dinastică între fiica lui și cneazul Moscovei, Ivan Ivanovici. El s-a adresat cumnatei sale Teodosia, sora răposatei doamne Evdochia, care era rudă cu familia princiară moscovită. Logodna celor doi s-a făcut la Suceava în 1482, prin procură, reprezentantul cneazului fiind boierul Andrei Pleșceev. După aceasta, Elena a plecat spre Moscova cu un alai somptuos, trecând prin Polonia. Nu avea să-și mai vadă niciodată tatăl și locurile natale.

La Moscova, prințesa moldavă a fost primită de mama marelui cneaz și găzduită la Mânăstirea Voznezenskaia, unde a rămas până la celebrarea cununiei, săvârșită la 6 ianuarie 1483. În toamna anului următor, Elena a născut un fiu, botezat Dimitrie. Se întrevedeau zile fericite pentru fiica lui Ștefan cel Mare, numai că, la șapte ani de la căsătorie, soțul ei moare, fie de podagră, fie otrăvit de un medic evreu venețian, care-l îngrijea. Din acel moment, viața Elenei a devenit un coșmar. A doua soție a socrului său Ivan al III- lea, Sofia Paleologa, descendentă a ultimilor împărați bizantini, nu vedea cu ochi buni atenția pe care marele cneaz o acorda nurorii și nepotului său. Mai mult, dorea ca Elena și Dimitrie să cadă în dizgrație, iar fiul ei Vasile să devină moștenitor al tronului. A organizat un complot, pe care însă Ivan al III- lea l-a inabusit. Dimitrie a fost proclamat mare cneaz al Vladimirului, al Moscovei și al Novgorodului. După trei ani, totuși, marele cneaz, influențat până la urmă de soția sa, Sofia, și-a îndepărtat nora și nepotul și i-a închis într-o temniță, desemnându-l moștenitor al tronului pe fiul Sofiei, Vasile. După cinci ani de burlăcie, compensată, se pare, de felurite aventuri amoroase, la 14 septembrie 1472, Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „Domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească.

A doua soție a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial. Ultimele două dinastii ale Imperiului Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin) au fost Comnenii și Paleologii. Comnenii au mai domnit o perioadă în ultima posesiune bizantină rămasă în Europa după căderea Constantinopolului în 1453, Trapezuntul. Când, în 1461, a căzut și Trapezuntul sub stăpânirea otomană, Comnenii s-au refugiat în Crimeea, unde hanul tătarilor le-a dat în stăpânire Mangopul, un mic stat cocoțat pe o stâncă și un castel la malul Mării Negre (echivalentul local al Principatului Monaco). „La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni și i-au ucis pe frații ei, Isac și Alexandru. Ștefan cel Mare mai pierdea un aliat.” Pe de altă parte, a survenit în familie o dramă conjugală. La mijloc, ca de obicei, se afla o femeie. De fapt, nici măcar o femeie, o fetișcană aproape impuberă, un soi de Lolita avant la lettre! „După expediția din 1471 în Țara Românească, Ștefan le luase prizoniere la curtea de la Suceava pe soția lui Radu cel Frumos, numită Despina (era, după câte se pare, fiică de despot sârb) și pe fiica acestuia, Maria Voichița. Se pare că tânăra domniță moștenise frumusețea tatălui ei, lucru de altfel vizibil și în portretele din frescele bisericilor, cât pot fi ele de fidele, pictate mai târziu, când era deja Doamna Țării și mama moștenitorului tronului. Crescând, apoi, Voichița la curtea de la Suceava, Ștefan s-a îndrăgostit de ea, deși era un copil de 13-14 ani și el un bărbat în puterea vârstei, de peste 30 de ani, chiar apropiat de 35, dacă socotim că se născuse, după toate probabilitățile, înainte de 1440.”

Mai mult decât atât, deloc sfioasă, Maria Voichiţa îl încurajează, după cum arată Xenopol, făcând ochi dulci mult mai vârstnicului voievod, chiar dacă îl ştia căsătorit şi în condiţiile în care însăși Doamna Țării îi purta de grijă: „Aici se vede că farmecul fiicei lui Radu prinse în laţ simţirile lui Ştefan, care începu a umbla după ea”, scria A.D. Xenopol în Istoria Românilor din Dacia Traiană, volumul II. Tatăl Voichiței, fostul favorit al Sultanului, Radu cel Frumos, intrase în conflict cu Ştefan cel Mare, care dorea un alt voievod în Țara Românească, unul care să nu fie închinat turcilor. Voievodul agreat de Ştefan era Laiotă Basarab, tot din neamul Basarabilor ca şi Radu cel Frumos. În al doilea război cu Ştefan, Radu cel Frumos este alungat, iar familia sa cade prizonieră în mâinile domnitorului moldovean. Mai precis acest eveniment are loc la 24 noiembrie 1473, în urma unui raid asupra Târgoviştei. În acea perioadă, deja de ceva vreme, Ștefan și Maria de Mangop, deși mai erau căsătoriți, se înstrăinaseră simțitor. Ștefan nu mai era deloc interesat de Maria, nici ca femeie, nici ca mijlocitoare de alianțe politice, atât Bizanțul cât și „coloniile” sale din proximitatea hanatului tătăresc fiind îngenuncheate de necruțătorii osmânlâi.

Doamna Maria, descendentă a ultimilor împărați bizantini, moare în 1477, în Postul Crăciunului, în condiții necunoscute, după cinci ani de căsnicie. Ea a avut cu Ștefan doi băieți gemeni. Iliaș moare în același an în care s-a născut, 1473, iar Bogdan i-a supravieuit mamei sale doi ani. S-a stins și el din viață în 1479, la vârsta de șase ani. Amândoi băieții se află înmormântați în biserica Mânăstirii Putna. Fie că Ștefan a ținut un doliu cuviincios după Maria de Mangop, fie că Maria Voichița era prea tânără, căsătoria cu fiica lui Radu cel Frumos nu a avut loc decât în 1480, după o parte dintre cronicari. Oricum, între miri era o diferență de peste 20 de ani, iar Ștefan, fiind văr primar cu Vlad Țepeș, fratele vitreg și, în consecință, unchiul Mariei Voichița, soția sa ultimă îi era și un fel de nepoată. Această din urmă căsătorie a durat 24 de ani, până la moartea lui Ștefan, în 1504. Cu Maria Voichița, Ștefan cel Mare a avut un fiu, pe Bogdan Vlad, devenit moștenitorul tronului după moartea lui Alexandru, în 1496, și doua fete, Ana și Maria-Chiajna. Asociat la domnie încă din anul 1497, Bogdan a devenit efectiv Domn la moartea tatălui său, în 1504. Sora sa Ana moare în 1499 și este îngropată la Mânăstirea Bistrița. Cealaltă soră, Maria, zisă Chiajna, s-a căsătorit cu ducele polonez Teodor Wiesnowiecki și a murit în 1518, fiind îngropată la Mânăstirea Putna. Maria Voichita s-a stins din viață în 1511, în timpul domniei fiului ei, Bogdan al III-lea.

Mormântul ei se află la Putna, alături de cel al lui Ștefan cel Mare, împodobit ca și acesta de o frumoasă piatră sculptată. În toate tablourile votive, Maria Voichița apare alături de sotul sau, urmată de copii și, câteodată, de rebelul său nepot, Ștefăniță Vodă. Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș. Maria era căsătorită cu un bogat negustor de pește, „poreclit Rareș, adică acela cu părul rar. Acest nume nu aparținea, de fapt, viitorului voievod, ci soțului mamei sale și este, foarte probabil, o poreclă”. Nu se stie exact când s-a născut Petru Rareș, dar, având în vedere că, în momentul în care a luat pentru prima oară domnia, în 1527, era deja un bărbat în jur de 40 de ani, se poate presupune că a venit pe lume în intervalul 1487 – 1490. Interesant este că, de fapt, în acea vreme, Ștefan cel Mare părea că trăiește o minunată poveste de dragoste cu marea iubire a vieții lui, Maria Voichița, o femeie încă foarte tânără, având cel mult vreo 25 de ani. Se pare că, totuși, lui Ștefan cel Mare nu i-a tihnit niciodată monotonia conjugală, iar structura lui poligamă funciară cerea întotdeauna variație erotică… Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este foarte clar stabilită, a fost, după unele surse, viitorul domnitor Ștefan Lăcustă, pe care, însă, cei mai mulți istorici îl consideră nepotul lui Ștefan cel Mare, după fiul său cel mare, Alexandru, căsătorit cu Margareta Drágffy, fiica Voievodului Transilvaniei Bartolomeu Drágffy de Beltiug. Cel mai iubit fiu al lui Ștefan cel Mare pare să fie cel dintâi născut al lui, Alexandru, alintat Alexăndrel, cel mai probabil tot un copil din flori. Alexăndrel era „odorul cel mai drag al voievodului, pe care îl purtase peste tot cu el. Originea lui Alexăndrel este oarecum disputată.

O parte a medieviştilor cred că acesta era un bastard făcut cu o oarecare Maruşca, înainte de căsătoria voievodului cu Evdochia de Kiev în 1463. De altfel, acest lucru este arătat şi de pomelnicul de la Bistriţa, unde este scris despre <<Maruşca mama lui Alexandru>>. Bănuiala că a fost copil din flori este accentuată şi de faptul că nu este consemnată oficial o soţie a voievodului Ştefan cu numele Maruşca şi nici nu se vorbeşte până la căsătoria cu Evdochia de Kiev de vreo nuntă domnească. Maruşca se presupune că a fost o iubire din tinereţe a voievodului, din care a rezultat fiul său Alexandru, cel pe care până la moartea tânărului principe l-a ţinut mai mereu prin preajma sa. Istoricul Ioan Ursu a contestat această origine a lui Alexăndrel, spunând că, de fapt, a fost fiul lui Ştefan cu Evdochia de Kiev. Istoricul român se bazează şi pe prima menţiune a acestui fiu, după 1464, în actele oficiale. Totodată, într-o danie către mânăstirea Zografu de la Muntele Athos, Ştefan cerea să fie pomenit el şi <>. Cu toate acestea, originea lui Alexăndrel rămâne disputată, mai ales că nu este cunoscut nici locul, dar nici data naşterii. Se ştie însă cu siguranţă că a participat alături de tatăl său în luptele de la Pârâul Alb, dar şi la Râmnic ,aşa cum arată pisania din 8 iulie 1481: <<Io, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod şi cu preaiubitul său fiu Alexandru, a dat luptă la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr Domnul Ţării Româneşti>>.

Totodată, şi alte documente arată afecţiunea domnitorului faţă de fiul său, dar şi prestigiul pe care îl avea Alexăndrel în faţa principalilor vecini. De două ori a fost cerut în suita unor suverani sau principi. În 1471, Vladislav, fiul regelui Cazimir al Poloniei, a fost ales rege al Boemiei; alcătuindu-i suita cu care urma să plece la Praga pentru încoronare, Cazimir s-a adresat şi lui Ştefan cel Mare, vasalul său, cu rugămintea de a îngădui trimiterea lui Alexandru cu 1000 de cavaleri moldoveni, scria reputatul medievist Ştefan Gorovei, un specialist al epocii ştefaniene, în lucrarea sa Muşatinii. Ştefan l-a refuzat elegant pe Cazimir. Nu a avut însă de ales şi, în momentul în care s-a decis să plătească tribut turcilor, a trebuit să-şi trimită fiul la Istanbul ca ostatec formal al bunei înţelegeri. Acest lucru este susţinut de Nicolae Iorga sau A.D. Xenopol, dar contestat totuşi de istoricii moderni. Se mai ştie, de asemenea, că Alexăndrel a fost căsătorit cu Margareta, fiica voievodului Transilvaniei Bartholomeu Dragffy, şi că a murit în 1496 în timpul unei bătălii. Acest fiu oficial sau din flori al voievodului Ştefan cel Mare a fost deosebit de războinic după cum arată Ştefan Gorovei, descoperind o serie de documente care-l arată în campanii militare, trimis de tatăl său fie contra ungurilor, fie contra polonilor. Totodată, a primit şi titlul de voievod, având Curtea la Bacău”. (www.adevarul.ro)

Mai multe detalii în volumele Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Iliaș Rareș și alți domnitori moldoveni... care n-au iertat nimic din Colecția Iubiri și intrigi la Palat și Ștefan cel Mare și Sfânt din Colecția Sfinți, Duhovnici și Mărturisitori Români, ambele apărute la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro