După 1878, când Dobrogea este preluată de România independentă, orașul Constanța este primul care adoptă regulamente comunale de supraveghere a prostituției, în 1879 (anumite dispoziții din regulamentul general al orașului) și 1887 – Regulamentul de asistență socială al municipalității (cu nu mai puțin de 65 de articole dedicate fenomenului!).

Îi urmează, în 1890, orașul-port Brăila (cel care a dat cântecul despre „Tanti Elvira”). Pentru încălcarea dispozițiilor acestor regulamente, pedepsele începeau de la o amendă de „7-10 franci” și o încarcerare în arestul poliției de „1-5 zile”. Fetelor le era interzis să-și practice meseria dacă nu aveau 20 de ani împliniți. La Brăila, ele îşi câştigau existenţa în stabilimente cu „bec roşu”, vânzându-se mai ales marinarilor de pe șlepuri, ținând cont că, la un moment dat, orașul lui Jean Bart și Panait Istrati devenise cel mai important port de cereale de pe continent și locul unde se stabilea, practic, bursa europeană a grâului. Ritualul „seducției” era unul destul de previzibil: „După spectacolele de la Regal, Metropol sau Chira Chiralina, marinarii, militarii şi conaşii îşi alegeau fetele şi apoi, pe un pol sau doi, le vizitau în camere. Muncitorii, salahorii portului Brăila, se duceau spre casele cele mai ieftine, unde găseau fete fugite de acasă, dornice să-şi câştige existenţa. Se spune că Strada Roşie din Brăila a primit acest nume de la felinarele care luminau toată noaptea, iar Strada Neagră se numeşte şi acum aşa, fiindcă aici, felinarele se stingeau foarte repede, semn că fetele erau ocupate”.

Poliţia de moravuri s-a înfiinţat la Brăila în anii ’30, pentru a supraveghea casele de toleranţă şi femeile de moravuri uşoare. Aceasta s-a constituit din ordinul chestorului de atunci şi la recomandarea medicului de la Ambulatorul Antiveneric. În 1940, în Brăila, apăreau aproximativ 130 de „femei uşoare”, din care numai 30-40 îşi făceau vizita la medic. Multe dintre ele, însă, fuseseră date dispărute. În acelaşi an, măsura controlului antiveneric s-a luat şi la coafeze, „manichiureze”, chelneriţe, bucătărese şi alte femei prestatoare din industria de servicii.

Doctorul Butărescu identifica atunci profilul practicantelor elor mai vechi meseriil: „Femeile sunt foarte tinere, unele dintre ele minore cu vârste cuprinse între 13 şi 14 ani, de naţionalitate română, maghiară, rusă, germană, poloneză şi israeliană (cele de naţionalitate străină sunt aduse în Brăila pentru a munci ca servitoare, după care sunt abuzate de stăpânii lor, ajungând în cele din urmă să practice în case speciale); educaţia acestor femei este una foarte precară, majoritatea fiind analfabete”. Zecile de hanuri şi hoteluri, bulevardele, străzile din Centrul Vechi erau preferatele celor câtorva sute de amploaiate, câte avea, la un moment dat, Brăila interbelică. Despre frumuseţea Chirei Chiralina sau obiceiurile preferate ale banditului Terente, a auzit toată lumea. Cel mai important oraş-port al României Mari, Brăila a fost vestită şi pentru „damele de companie” care-şi făceau veacul prin Hotelurile Regal sau Bristol. Un mit despre Brăila care a traversat secolele ţine de frumuseţea fetelor din oraşul de la Dunăre. Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind raia (sau kaza) de la 1542 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828-1829, perioadă în care este numit Ibrail.

Tratatul de la Adrianopole (2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, ca toate cetățile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul față de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maximă adâncime a ei. În consecință, Brăila a revenit, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească. Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopole. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care oferă prețurile cele mai bune. De acum încetează definitiv monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul Otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 1829-1848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând din județele limitrofe (Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița), s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu turmele de oi.

După cum se vede, în perioada 1829-1848, ca și mai înainte de altfel, Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată. Pe lângă românii majoritari și reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice tradiționale, au fost și străini de tot felul, din mai toate țările Europei care aveau interese comerciale aici. Treptat, însă, o bună parte a acestora se asimilează, topindu-se în masa autohtonă. Semnificativ este că, pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere, precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene au înființat aici posturi de vice-consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost că, de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie (stil nou) 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuseră patentele lor de la consulul general din Capitală.

Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au înființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini. Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, amenajarea Parcului Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888, s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al secolului XX, au fost introduse tramvaiul și becul electric.

Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După Primul Război Mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării ajungea la 68.310 locuitori. În această perioadă, la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă. Stăpânită de otomani vreme de aproape trei secole, Brăila a continuat să fie un oraş multietnic şi după ce a revenit la ţara mamă. Un recesământ al populaţiei din 1891 arăta că la Brăila doar 64,5% erau români, restul populaţiei fiind reprezentată în proporţie de 9,1% de greci, 3,8% de unguri, 2,1% de bulgari, 1,5% de evrei, 0,9% austrieci, 0,8% turci, 0,8% germani, 0,6% ruşi. Mai erau în oraş şi locuitori de etnie franceză, engleză şi elveţiană, plus macedoneni, albanezi, tătari, ucraineni, croaţi şi romi. Acest amestec de etnii ar fi răspunzător, spun unii, de frumuseţea dintotdeauna a brăilencelor. De altfel, mitul frumuseţii feminine din Brăila a fost întreţinut și de Panait Istrati, în special în ampla sa nuvelă în trei părți „Chira Chiralina”. În Portul Brăilei – Marsilia României de odinioară – sutele de vapoare care acostau la mal în fiecare an găseau de toate, fiindcă gemeau magaziile și silozurile de cereale. Până să-şi termine hamalii treaba, marinarii umpleau cârciumile şi „casele de rendez-vous” de pe Unirii, Cuza sau Strada Neagră, mergând exact în locurile pe care brăilenii, oameni cu frică de Dumnezeu, le ocoleau, ca să nu dea exemplu rău tinerilor.

Numai că grizetele de atunci nici nu se pot compara cu bietele „fetiţe” care tremură de frig acum pe Şoseaua de Centură sau pe Şoseaua dig Brăila-Galaţi. „În special străzile din vecinătatea Portului, erau cunoscute ca având cele mai multe case de toleranţă în perioada interbelică. Nu exista o lege anume, dar fenomenul era tolerat. Autorităţile depuneau eforturi ca să limiteze acest obicei, iar poliţia avea evidenţe stricte cu prostituatele din oraş”, explică şeful Arhivelor Naţionale Brăila, Giani Oltianu. La Arhive, se află singura condică întocmită de poliţiştii de la Moravuri, în anii ʼ30, cu pozele femeilor de moravuri uşoare. „Paşa”, „Sonia”, „Chiva” sau „Rozmănica” – sunt doar câteva din „numele de scenă” folosite de cele care, în anii 1936-1937, bântuiau prin casele de toleranţă. Dacă în 1900 erau circa 100 de prostituate în evidenţele Serviciului Sanitar al Primăriei Brăila, în anii de după Primul Război Mondial puteau fi numărate cu sutele. Cele mai multe dame de consumaţie veneau din Basarabia sau Dobrogea, erau analfabete şi erau folosite de Prefectura Poliţiei ca şi informatoare, spun specialiştii. „Majoritatea nu aveau studii, ceea ce reiese şi din registrul Prefecturii Poliţiei Oraşului Brăila, singurul păstrat în instituţia noastră.

Exista fotografia fiecăreia, date despre familie şi unde anume se află în acel moment. Interesant este faptul că erau trecute şi poreclele, precum şi starea sănătăţii fiecăreia”, a adăugat şeful Arhivelor din oraș. Paraschiva Izatov, de exemplu, de 21 de ani, originară din Vâlcov, Tulcea, de naţionalitate rusă, era cunoscută sub porecla de „Paşa”. La „profesiune”, poliţiştii scriau uneori „liberă”. Pozele erau cât se poate de „comerciale” şi nici prin gând nu-ţi trecea că fata din fotografie practică „cea mai veche meserie din lume” şi mai e şi analfabetă. Alte „dame” veneau din Cetatea Albă, Tighina, Măcin sau Ismail, din Ialomiţa şi Bucureşti. Prea puţine erau brăilence (din Islaz, de exemplu) sau căsătorite. Există la Arhivele Statului din Brăila și o copie după regulamentul de funcţionare a acestor stabilimente, care impunea un set de reguli ce trebuia respectat cu sfinţenie. Astfel, casele de toleranţă puteau fi administrate doar de femei, în fiecare cameră trebuia să i se asigure clientului posibilitatea de a se spăla zonele intime înainte și după consumarea actului, iar fetele erau obligate să facă două vizite pe săptămână la doctor, consemnate într-o „condicuţă” specială. Poliția, Chestura pe atunci, călca periodic pragul matroanelor, număra fetele, le trecea în catastif, iar pe cele fără carnet de sănătate le ducea cu forța la Ambulatorul Antiveneric, le interna cu pază în spital și veghea ca ele să fie tratate. Cele „cu ștaif” se duceau periodic la doctor, își permiteau să plătească 50 de lei consultația și erau considerate „serioase” chiar și de Chestură.

„Eram copil când mama, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea să ocolesc anumite străzi sau case, despre care se ştia că sunt «case de rendez-vous». Ele au fost şi prin anii ʼ50-ʼ60, pe Bulevardul Carol, unde sunt acum blocuri, sau aproape de Regală, unde era atunci o sifonărie. Toată lumea ştia, deşi erau interzise. Au fost şi pe Dorobanţi, la case, sau la Podul Brăiliţei”, povestea prin 2010 și Biţa Dragomir, pensionară de pe Bulevardul Independenţei. Ceea ce a fost în perioada comunistă nu se poate compara, însă, cu „raiul” de acum un veac. La un moment dat, preoţii, susţinuţi de enoriaşi, au început să trimită scrisori de protest către Primărie, ca să interzică cutare sau cutare casă de „moravuri uşoare”, răsărită în mahalaua lor, pe motiv că „strică tineretul”. Proprietarii, însă, mai bine zis „proprietarele”, închiriau câte o casă, apoi o transformau în stabiliment şi nu se prea sinchiseau, câtă vreme plăteau impozite şi mergeau, regulat, cu fetele, la medicul oraşului. „La noi la Brăila,/ La Tanti Elvira,/ Uşor se câştigă lira./ Deschizi buzunarul/ Și dai miarul…/ Femeia muncește,/ Bărbatul plătește.? Aşa-i la noi la Brăila…” Cârciuma „La Tanti Elvira”, deasupra căreia se afla locația intrată în subconștientul colectiv, era chiar în port şi a fost rasă de pe faţa pământului pe vremea comunismului. Fetele matroanei Elvira nu aveau condicuţă, lucrau „la urgenţă”, iar casa devenise un cuib al destrăbălării, unde se ascundeau tâlharii Brăilei.

Strada Roşie sau Strada Neagră se numesc şi acum aşa. Pe Strada Roşie, se spune, erau cele mai urâte femei, motiv pentru care felinarele rămâneau aprinse toată noaptea, iar pe strada Neagră se stingeau repede, „decuseară”, fiindcă femeile erau „grase şi roşii în obraji”. Liniştea nopţii era spartă doar de „chiotele muşteriilor”. Se mai spune că Tanti Elvira primea clienţi dintre cei mai „săraci”, fetele îi serveau fără nicio discriminare, însă aceia care nu plăteau erau pocniţi, la ieşire, cu ţucalul plin, de nu le mai trebuia, altădată, să se zgârcească şi să nu mai scoată banii din buzunar. În 1939, s-a întocmit o listă cu imobile care aveau camere mobilate de închiriat. În iulie 1939, în Brăila, existau 156 de asemenea imobile. În dreptul fiecărei case erau trecute în tabel mențiuni precum: „casă de randevous”,„inchiriază la artiste de varieteu”, „casă cinstită”, „închiriază la femeile de moravuri ușoare”, „casă fără autorizație”. La 23 februarie 1940, Chestura s-a sesizat din oficiu față de un articol apărut în ziarul Ancheta, vizavi de „necesitatea închiderii caselor de toleranță”, ocazie cu care au fost numărate, iarăși, „fetele”, după care s-a emis ordinul: „se va face un tablou cu toate stabilimentele din oraș, se va alunga prostituatele de la hotelurile Petersburg, Carpați, Regal, București, Metropol, toate casele să fie percheziționate, se vor controla localurile lui Budileanu, Popescu, Zainea, Gheorghiță Crețu și Râșnoveanu”.

Urmare acestui ordin, fiecare polițai a raportat situația din zona sa, cam în felul următor: „N-am găsit femei de moravuri ușoare”, „femeile găsite sunt în regulă”, „am găsit pasantej, dar în regulă”, „am controlat, fără rezultat, casele Tita Poiană, Ștefana Petrescu, Maria Fructu, Sura Horn, Aneta Cohu, Maria Drăgoi, dar care plătesc”, „mai vreau doi agenți ca să termin treaba”. În 1940, la Brăila, erau înregistrate oficial aproximativ 130 de „femei ușoare”, dintre care numai 30-40 își făceau cu regularitate vizita la medic. Multe dintre cele recenzate anterior fuseseră însă date dispărute din localitate. În același an, măsura controlului antiveneric s-a luat și la coafeze, „manichiureze”, chelnerițe, bucătărese și „artiste”. Multe dintre hotelurile care serveau drept case de toleranță, între care Regal, situat pe Strada Regală, la numărul 89, aparținând lui Iancu Sulim, au intrat de atunci în supravegherea permanentă a Chesturii. Tot atunci, li s-au actualizat condicile de supraveghere medicală. La 31 aprilie 1941, trupelor germane li s-au recomandat stabilimentele „cinstite”, printr-o corespondență confidențială: „Casa Hepiteș 20 și Cetății 15, în ceea ce privește trupa și gradele inferioare, și, pentru ofițeri, hotelul Carpați și hotelul Regal, unde își exercită meseria 20-25 de femei sănătoase”. Apoi, Poliția s-a plâns că soldații germani îi împiedicau pe agenți să-și facă datoria și să ridice fetele fără condicuța la zi.

În 1942, Biroul Moravuri a întocmit un nou registru cu fete, dar și o evidență cu scrisori și bilețele de la „Luli către gagicul ei Gicu și către plutonierul Ceapă”. În 1942, mai erau 137 de astfel de case cu acte în regulă. Tot atunci, în noiembrie, inspectorul de poliție C. Marinescu a ordonat „internarea în lagărele din Transnistria a proxenetelor evreice și țigance, iar în lagărele din țară a acelora de origina etnică română”, dar nu s-a păstrat niciun document care să ateste și îndeplinirea acestui ordin. În 1944, însă, un informator anunța că a găsit „o femeie care se însoțea cu bărbați, la Trocadero”, iar puțin mai târziu, matroana „Gruia” era bănuită de acte de spionaj și încarcerată. Au fost inventariate asele existente pe lângă biserici, mult prea aproape de lăcașurile de cult, și „avertizate”. Apoi, tot mai multe femei din înalta societate brăileană fuseseră prinse, în contextul evenimentelor legate de război, ca practicând vechea meserie, dar fără a percepe bani. O mărturie, din 16 mai 1944, a Comisarului Ceapă: „Individa Marda se îndeletnicește cu prostituția.... și are sifilis”.

În același an, medicul Ambulatorului Antiveneric nu era de acord cu desființarea caselor, ci cu supravegherea clandestinelor, ba chiar, la nevoie, Brăila era chemată să ia exemplul Clujului, unde, în Centru, existau două case de toleranță „aproape de Universitate, într-o stradă camuflată, exact ca Strada Neagră, aceasta fără ca orașul de cultură să protesteze cumva”. Totuși, era reliefat un procent sumbru: 60% dintre „clandestine” se dovedeau a fi bolnave, adevărate „bombe” dermato-veneriene. La 3 august 1944, o brăileancă mai acătării își declara tarifele: „500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte și dormit cu el”. Asta în condițiile în care salariul mediu al vremii oscila între 200 și 800 de lei! Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii din epocă, avea în jur de 850 de lei pe lună și o pâine de 2,5 kg rație pe zi. La 7 decembrie 1946, un grup de elevi îi mulțumea chestorului șef al Poliției: „Mulțumim că ați distrus Hotelul Regal din Strada Regală, colț cu Plevnei, unde zilnic erau în stradă toate fetele cu rochii scurte (înflorate și până la spate) și cu jartiere roșii și nu puteam trece pe stradă în acel sector din cauza desfrâului. Strângeau în stradă soldați sovietici și români și împiedicau circulația, erau toți beți și turmentați, și ele, de băutură, și cu expresii murdare”. În 1948, încep să se închidă „tripourile organizate” și casele cunoscute de toleranță. Sporadic, câte o femeie prinsă „la urgență”, în Grădina Publică, se alegea cu dosar penal. În 1933, Politia deținea un registru amănunțit cu femeile „de moravuri”. Fetele erau fotografiate în pozițiile care le avantajau, așa încât registrul putea fi utilizat ca și „catalog” pentru clienții cu dare de mână și cu „relațiuni”. Ana, cunoscută și ca „Florescu Aurica”, era născută în comuna Palanca, din județul Cetatea Albă, avea 18 ani și se vindea pe Strada Rahovei, la nr. 169, în felul următor: „Statură mijlocie, păr castaniu, ochi căprui, semne particulare – n-are, naționalitate română, necăsătorită, nu știe carte, stare sanitară – sănătoasă”. Ștefana, zisă „Fani”, de profesiune liberă, era originară din „Tulcia”, lucra pe Strada Unirii nr. 148, fiind „în vârstă de 23 de ani, de statură mică, cu ochi căprui, mari, păr castaniu, neștiutoare de carte, dar sănătoasă”.

Parascovia, zisă „Șerbenco Pașa”, originară din „Thighina”, „activă” pe Strada Unirii, la nr. 118: „21 de ani, statură mijlocie, păr castaniu, ochi verzi, fiica lui Savin – decedat și Agapia – fără a ști unde se găsește, a mai practicat meseria, în Tulcia, sănătoasă”. „Rosmănica”, pe numele ei adevărat „Tăsica”, „originară din Islaj, știutoare de carte, neânscrisă la controlul sanitar”, putea fi găsită la Hotelul Regal. „Sonia”, de naționalitate „ruscă”, era liber profesionistă în imobilul de pe Vadul Olangeriei, nr. 24. Cartea ei de vizită: „25 de ani, păr blond, ochi albaștri, știutoare de carte, sănătoasă”. Aurelia, 29 de ani, era din București și fusese atrasă în Brăila de zona portului. Marinarii care ajungeau aici au cunoscut-o și pe o altă „Pașa”, originară din Ismail, care se aciuase pe Strada Albastră, la nr. 2. Iar „Lenuța” era o femeie divorțată, care la 30 de ani se hotărâse să își vândă farmecele de româncă veritabilă, cu părul castaniu, ondulat sub formă de „sărmăluțe” și ochii albaștri, la o casă de pe Bulevardul Carol, nr. 221. Și lista poate continua cu: „Rudula”, de naționalitate „ruscă”, de pe Strada Albastră, „Chira” – brunetă cu ochii verzi și cu „alunică deasupra nasului, în partea dreaptă”, „Elena”, de pe Bulevardul Carol, nr. 272, „Zacob”, de naționalitate „izrailită”, matroană și lucrătoare, în vârstă de 45 de ani, de pe Strada Unirii, nr. 193.

„Angela” putea fi găsită pe Strada Plevnei, la nr. 318, și recunoscută ușor după „alunica păroasă de pe dosul mânei drepte”. Pe străzi ca Hepiteș, Neagră, Roșie, Albastră, Unirii, Călarași, Carol – unde funcționa Hotelul Carpați, Griviței, Cetății, Ștefan cel Mare, Rosetti, se puteau găsi fete de tot felul: brune, blonde, românce, „rusce”, „izrailite”, „voinice” sau „silfide”. O noapte costa între 50 și 100 de lei, plus mâncarea „decuseară”. O „întâlnire” în Grădina Publică, în boscheți, făcea numai între 10 și 50 de lei, în funcție de mușteriu și de complexitatea prestației. Un consult medical pentru depistarea bolilor venerice ajungea, pentru libere profesioniste, cu deplasarea medicului la stabiliment, 100 de lei, iar pentru „sărmane”, care se duceau la dispensar, 50 de lei sau chiar gratuit, dacă dovedeau că muncesc și pe timpul zilei.

Deși Codul penal din 1936 arunca activitatea în afara legii, cei implicați fiind, după caz, amendați substanțial sau condamnați la pedepse privative de libertate, în realitate lucrurile se desfășurau în continuare conform unei politici a duplicității, asta și pentru că, între altele, multe fete erau și informatoare ale Siguranței. Se putea însă întâmpla și pe dos, între grizete fiind identificate și spioane, majoritatea fiind plasate de serviciul de spionaj sovietic și fiind specializate în special în tragerea de limbă a ofițerilor. Actorul veteran Anghel Deac a prins acele vremuri „de poveste”. Scrie și relatează fără prejudecăți despre timpurile de atunci, cu un zâmbet de copil prins la furat cireșe: „Aveam 14, 15 ani. Acolo mi-am început viața de bărbat. La «Chira Chiralina», acolo unde era «Tanti Elvira» din câte îmi amintesc. Ce vremuri! Tiiii! Plecam cu băieții de la școală. Prima oară am dat un pol /20 de lei/, parcă. Mi-o amintesc perfect și acum pe femeia aceea. Era «tanti» pentru mine, o femeie rotofee, blondă, cu părul cârlionțat. Noi, băieții, ăștia mai tineri, intram pe rând la ea și apoi povesteam, rușinați, ce-am pățit. Obișnuiam să mergem aproape zilnic, după ce se încheiau cursurile la liceu. Nu era nicio problemă.

Erau multe, foarte multe locații pe vremea aceea, pe Strada Neagră chiar erau din poartă în poartă. Când se stingeau felinarele, însemna că nu mai sunt fete disponibile. Nu ne păsa de boli, nu știam noi de boli. Băteam ușor în geamul femeii și, dacă era liberă, «tanti» ne pohtea la ea. Erau case de toleranță peste tot, pe Strada Carol, pe Galați, erau case cu câte trei-patru fete. Pe Strada Neagră veneau mulți marinari, dar și la «Chira Chiralina». Acolo se încingeau chefuri, se țineau spectacole de varieteu, iar, după program, artistele își făceau de cap. Pe Carol era o casă foarte ieftină. Știu că era 15 lei o «urgență». Se făceau reduceri pentru elevi! Și-n sălile de dans, de la «Hagi», «Sima» erau fete dintr-acestea. Iarăși, la «Trocadero» era frumos, era cafenea cu salon de dans și erau și camere mobilate, cu prostituate.

Seara târziu, după ce mușteriii își satisfăceau poftele, se auzeau chiote de bucurie sau de groază. Clienții care nu plăteau erau așteptați la ieșire de matroană cu «țucalul» și împroșcați cu mizerie. Se știa că mușteriii care nu plătesc ies în viteză, dar matroana stătea întotdeauna de veghe la ușă cu «țucalul» plin. Așa, unul dintre localuri se numea «La țucaluʼ zburător». Ce vremuri, ce vremuri!!! Eu n-am prins-o pe «Tanti Elvira», unii ziceau că patronează «Chira Chiralina», alții că s-a mutat pe Strada Militari, în Port, pe la «Lira». A fost una dintre primele matroane din Brăila, prin anii ʼ20 cred. Vremuri, nu jucărie, taică!”. …„ La noi la Brăila,/ La tanti Elvira,/ Se vinde amor cu chila,/ Mai dau eu o sută,/ Mai lași tu o sută/ Și treaba e ca și făcută…”

Mai multe povești interesante în volumul Tanti Elvira & Cie. Cele mai originale personaje din istoria unor orașe aparent liniștite, din colecția Istorii secrete, apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro