La începutul veacului al XIX-lea, Moldova avea parte de multe femei frumoase, care suceau mințile bărbaților de viță nobilă și-i aduceau în stare de orice faptă necugetată. Aceștia erau gata să dezlănțuie oricând prăpădul pentru a putea fi alături de domnița care le răpise inima, chiar dacă pentru asta trebuia să calce apăsat peste legile țării și ale bisericii.

Una dintre aceste teribile „femmes fatales” a fost dumneaei Maria Ghica, cea socotită de toți cei din epocă drept o frumuseţe „strălucită” și despre ea Gheorghe Sion scria că „toate graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor: totul, figură, talie, spirit erau în perfecţiune la dânsa, se putea zice că reprezintă idealul frumuseţii perfecte”. Poetul Alexandru Beldiman, „cel mai distins tânăr de atuncea”, găsise în ea „obiectul adorațiunii și inspirațiunii sale”, însă Maria a renunţat curând la el şi, în 1824, s-a căsătorit cu beizadea Nicolae Sturdza, fiul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Deoarece acesta era trimis zălog la Stambul, cununia s-a oficiat acolo. În scurtă vreme, Maria – devenită alintata cucoană Marghioliţa Sturdza – a speriat lumea cosmopolită din capitala Imperiului cu frumuseţea ei neasemuită. Mulţi dintre ambasadorii marilor puteri trimiși la Constantinopole uitau de menirea lor diplomatică şi ajungeau la duel visând la favorurile frumoasei moldovence. Se lățise chiar zvonul că însuşi Sultanul Mahmud al II-lea, văzând-o la o paradă prin fața moscheei de la Sfânta Sofia, uimit de șarmul ei „nepământean”, a invitat-o la palat să-i viziteze haremul și să stea câteva ceasuri la taclale netulburați de nimeni. Beizadea Niculăieș nici că avea cum să zădărnicească porunca Padișahului și se va fi făcut că nu înțelege apropourile galante ale invitației făcute soției sale.

După ceva vreme, apropierea unui nou răzbel între muscali și otomani a făcut-o pe Marghioliţa Sturdza să-și părăsească soţul legiuit şi, urcându-se degrabă pe o corabie, să se întoarcă în ţărișoară. După încheierea păcii de la Adrianopole, când pricinile imperiilor s-au mai domolit, ea a voit să plece în Rusia cu generalul cneaz Muhanov, dar fiindcă acesta nu i-a făcut rost, la plecarea din Iaşi, de o caleașcă luxoasă, așa cum i se cuvenea, Marghiolița s-a dedat la nevricale peste poate, l-a pălmuit pe curtezanul său şi de la Sculeni a făcut cale întoarsă acasă, zicând că nu-i face în vreun fel trebuință un asemenea „prinț calic”. La puţin timp după aceste întâmplări, cucoana Marghioliţa s-a recăsătorit cu marele logofăt Costache Sturdza, neţinând seama că el se apropia de 60 de ani, că mai fusese căsătorit şi că avea patru copii mari.

De bună seamă, averea acestuia, stăpânul marelui conac de la Ruginoasa între multe altele, compensa mulțămitor toate aceste mici-mari neajunsuri. Costache Sturdza se înamorase „la nebunie” de frumusețea cu ochi alunecoși de cadână care speriase Stambulul, însă el nici nu bănuia ce primejdie îl păștea. Unul dintre bărbații bogați și pătimași ai Iașilor din acea vreme, Nicolae Roznovanu, a uitat de orice conveniențe și a început să facă o curte asiduă cucoanei Marghioliţa, deşi era văr primar, după tată, cu primul ei soţ, beizadea Nicolae Sturdza, care, pe veci neconsolat de pierderea soaței sale, se sfârșise în anul 1832. Ca să scape de nepotolitul curtezan al doamnei sale, Costache Sturdza a întreprins cu aceasta o călătorie prin depărtările stepei rusești, încercând zadarnic să ascundă giuvaierul cel mai de preț al amurgului vieții sale de ochii hulpavi ai prădătorului.

Nicolae Roznovanu nu s-a lăsat și i-a urmărit îndeaproape, închiriind apartamente în aceleaşi oteluri la care trăgea și familionul fugar. Aproape ruinat de cheltuielile fără număr la care fusese supus, Costache Sturdza s-a întors în ţară dimpreună cu podoaba sa, urmat bineînţeles de neobositul Nicolae Roznovanu, care amarnic se juruise că nu se va lăsa până ce nu va pune gheara – și nu numai ! – pe cea mai frumoasă muiere a tărâmurilor dintre Stambul și Petrograd. La Iași, vârstnicul boier Costache, ce se încăpățâna să nu se lase încornorat de hainul Roznovanu, şi-a refăcut în scurt timp averea, luând postul de ministru al afacerilor „dinlăuntru” oferit de domnitorul Mihalache Sturdza, ruda sa. Dar vizitele dese, pe care Nicolae Roznovanu continua să le facă cucoanei Marghioliţa pe când soțul acesteia era ocupat cu treburile cancelariei domnești, deveniseră subiectul cel mai picant de discuţie în societatea ieşeană a timpului. Ca să curme această situaţiune și să nu mai fie arătată cu degetul de conițele pudice din lumea bună, în deplină înţelegere cu amorezul ce nu se mai sătura de nurii săi încă neveștejiți, Marghioliţa a pus la cale un plan prin care urmărea să-l oblige pe Costache Sturdza să divorţeze.

Potrivit acestei socoteli, cucoana Marghioliţa îl informă pe soţul ei că doreşte să se retragă pentru un timp la Ruginoasa, ca să se recreeze în liniștea naturii. Neputându-şi acompania soţia ,dar temător de feluritele ispite cărora aceasta le putea cădea pradă, Costache îl rugă pe fiul său Săndulache s-o însoţească. Marghioliţa ajunse la Ruginoasa noaptea şi îşi făcu intrarea la lumina torţelor, fiind întâmpinată de sute de ţărani aduşi anume ca să-i ureze „Bun venit!”. Conform instrucțiunilor transmise de vârstnicul, dar influentul dregător, paza castelului era asigurată de 10 arnăuţi şi 50 de plăieşi. La mai puţin de o săptămână de la sosire, cucoana Marghioliţa fu anunţată de Nicolae Roznovanu că va călca poarta conacului în mare taină anume pentru a o răpi. În fruntea unui număr de oameni înarmaţi, aleşi dintre feciorii cei mai vajnici de pe moşiile sale şi a unei cete de arnăuţi tocmiți pe bani grei, Roznovanu ocoli capcanele întinse în lungul drumului de Săndulache, „păzitorul” cinstei familiei sale. Când ajunse la Ruginoasa, porunci să fie distruse cu topoarele porţile şi să fie alungaţi apărătorii de pe ziduri. Trădat şi de arnăuţii săi, care fuseseră cumpăraţi cu oarece pungi galbeni de Nicoloe Roznovanu, Săndulache Sturdza rămase singur să apere scara care ducea în apartamentul cucoanei Marghioliţa.

După ce ucise doi dintre atacatori, fu înjunghiat în inimă de unul dintre arnăuţii lui Roznovanu. Cucoana Marghioliţa, „leşinată” în apartamentul său, fu transportată în castelul curtezanului ei de la Stânca – Iaşi. Informat de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa, icoana terfelită a ochilor săi. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, Principele a ordonat ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului. Ordinul domnitorului nu a putut fi însă îndeplinit dintru bun început, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi.

Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii lui Nicolae Roznovanu au început să fugă, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă un asemenea gest, care putea să-l priveze pentru mult timp de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării acţiunii de urmărire. Zis şi făcut. Îndată ce a primit scrisoarea Marghioliţei cu această propunere, Costache Sturdza, înnebunit de bucurie, a cerut domnitorului să înceteze asediul şi să se oprească ancheta. Mihalache Sturdza, deşi a fost surprins de cererea vărului său, de a lăsa nepedepsită crima care curmase viaţa unui fiu de mare bravură pentru o femeie adulteră, a acceptat totuşi nefireasca rugăminte. Astfel, bătrâiorul soţ şi-a putut aduce soţioara cea nurlie acasă pentru ca viața să-și urmeze pe mai departe cursul legiuit. Liniștea boierului Costache n-a durat însă prea mult. Cam la nouă luni după consumarea dramei de la Ruginoasa, cucoana Marghioliţa, însoţită de acelaşi Nicolae Roznovanu, a fugit din Iaşi.

Aflând vestea, Costache Sturdza „plângea, zbiera, se bocea, tăvălindu-se pe jos ca copiii”. Fugarii, însoţiţi de 16 oameni bine înarmaţi, au trecut în Bucovina, unde la 10 noiembrie 1842 s-au cununat după „ritul ortodox”, deşi cucoana Marghioliţa nu fusese încă divorţată de Costache Sturdza. La cererea domnitorului, cuviosul mitropolit Veniamin Costache a făcut cunoscut tuturor că această căsătorie nu este legală, fiind „în afară de lege şi împotriva canoanelor”. Cu aprobarea Patriarhului de la Constantinopole, a pus asupra lui Nicolae Roznovanu şi a cucoanei Marghioliţa „sobornicească osândă, atât pentru a lor deşteptare, cât şi spre pilda altora”. Ei au fost excluşi din comuniunea ortodoxă şi niciun membru al clerului nu avea voie să-i „primească în biserică, nici să le dea anafură sau să-i poftească la masă, sub cumplita amenințare a caterisirii”. Neliniştiţi de cumplita întorsătură pe care o luaseră lucrurile, ce păreau cu totul scăpate din frâiele sorții, Nicolae Roznovanu şi cucoana Marghioliţa s-au dus ei înșiși la Constantinopole, unde au încercat să obţină dezlegarea Patriarhului, dar cererea le-a fost refuzată cu „asupra de osândă”, aruncându-se către ei anatema creștinească. Nemulţumiţi, în fărădelegea lor, ibovnicii au trecut la catolicism şi apoi la protestantism, fiind divorţaţi şi cununaţi, încă o dată, de către pastorul ambasadei anglicane de la Constantinopole. Fiindcă divorţul şi căsătoria oficiată de pastorul amintit erau considerate ilegale în Moldova, iar Costache Sturdza insista ca vinovaţii să fie aspru pedepsiţi, ei au fost nevoiţi să trăiască mai mulţi ani în cele străinătățuri.

Cei doi copii pe care cucoana Marghioliţa i-a avut între timp au fost consideraţi ca născuţi în cumplită „amestecare de sânge”. Situaţia s-a limpezit abia după înscăunarea unui nou domn, Grigore Ghica, văr bun cu cucoana Marghioliţa. Ca rezultat al poruncii acestuia şi mai ales al banilor plătiţi de Nicolae Roznovanu, Mitropolitul Meletie a aprobat „ca legiuită” căsătoria oficiată în Bucovina, iar în 1856 Mitropolitul Sofronie a eliberat două acte de naştere şi botez celor doi copii, Nicolae şi Smărăndiţa, apreciind că s-au născut „din legiuită însoţire”. Scurt timp după legalizarea căsătoriei Mariei Ghica Sturdza cu Nicolae Roznovanu, Costache Sturdza, care „căzuse în mintea copiilor” de durere, a murit din cauza unei congestii cerebrale.

A fost înmormântat la Ruginoasa, lângă fiul său. Neîndurătorul Nicolae Roznovanu a murit la rându-i la Viena, în mai 1858, fiind adus şi înmormântat de cucoana Marghioliţa la Roznov, în ținutul Neamţ. Aceasta a mai trăit încă mulţi ani, „în mare belşug”, îndulcindu-se la Palatul Roznovanu din Ieși cu felurite cofeturi și zaharicale, ca pe vremuri în iatacul Sultanului. Cea mai frumoasă imagine a Palatului Roznovanu este cea de la sărbătorile de iarnă de altădată. Pe vremuri, doar familiile boiereşti preumblate prin „franţuzime” şi prin Germania, asemenea Marghioliței și lui Nicolae Roznovanu, aveau obiceiul împodobirii pomului de Crăciun. Cucoana Marghiolița punea un brad mare în casă şi un altul, şi mai mare, în curtea din faţă, şi îi încărca cu daruri. La Palat, erau invitaţi mosafirii de vază, dar exista o mare grijă şi pentru copiii sărmani, cărora li se puneau afară bunătăţuri de care să se bucure şi ei Pe atunci se găseau mai puţine jucării de pus sub brad, iar acestea erau făcute în special din lemn: păpuşi, arme, săbii. Dar existau nenumărate dulciuri – turtă dulce, alivenci, plăcinte poale-n brâu, pandişpan, „guguluf”, feluriți cozonaci sau „babe opărite tare bune” (un fel de savarine de acum).

Bine primite erau și „învârtitele” – un aluat rotit de mai multe ori ca un colac, plin de zahăr şi nucă. Şi nu lipseau nici „minciunelele”, care erau bucăţi de aluat cu noduleţe, prăjite şi presărate cu zahăr pisat. Dar cel mai spectaculos desert era cel cu perje umplute cu miez de nucă şi coapte încetișor în vatră. În ceea ce priveşte băuturile, erau foarte apreciate oranjadele din portocale stoarse, dar mai ales mustul dulceag adus de la Bucium, Huși, Bohotin și Cotnari. Mustul era „tăiat” – oprit din fermentare încă de toamna şi păstrat în beciuri reci, adânci, pentru ocazii speciale. Vizitiii care aşteptau în faţa Palatului făceau un foc mare, la care se încălzeau, iar servitorii le aduceau, din când în când, câte o cofă mare cu vin fiert. Întreaga curte era luminată de ceaune umplute cu păcură căreia i se dădea foc şi care ardea încet, până dimineaţa.

Această viețuire plină de bogăție și răsfăț a durat până în mai 1888, Marghiolița bucurându-se de mare trecere, lumea uitându-i păcatele şi greşelile tinereţii. Înainte de moarte, deşi fusese atâta amar de vreme sub apăsarea blestemelor patriarhului ecumenic şi ale mitropolitului pământean, a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântată în vechea catedrală a Mitropoliei din Iaşi, ceea ce s-a şi făcut spre uimirea drept-credincioșilor, care nu înțelegeau cum de unei făpturi care fusese supusă mai degrabă caprițiilor nepotolite ale liubovului decât canoanelor nestrămutate ale bisericii i se cuvenea o asemenea cinstire…

Mai multe povești interesante în volumul Tanti Elvira & Cie. Cele mai originale personaje din istoria unor orașe aparent liniștite din colecția Istorii secrete, apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro