„Vremea lui Pazvante Chioru” – care, azi, are ca echivalent „(foarte) de demult” - este o perioadă ușor de datat istoric, fiind, la origine, o referire la începutul secolului al XIX-lea. Povestea, în sine, este una cumplită. Timp de câteva luni, la 1802, Bucureștii au fost pradă haosului, orașul fiind controlat de o manieră incredibilă de către un grup de aventurieri străini conduși de legendarul brigand Pazvante Chioru, aliat cu răufăcătorii și golănimea locală, care profitau de fuga din oraș a domnitorului Mihail Șuțu, a gărzii de arnăuți a acestuia (mercenarii albanezi nemaifiind plătiți cu lunile), a boierilor și a forțelor de ordine orășenești, descumpănite de vidul de putere creat.

Astăzi, când spunem „de pe vremea lui Pazvante”, ne referim la un trecut neclar, incert, aproape imposibil de definit. La începutul secolului al XIX-lea, cam aceasta era atmosfera în capitala și în tot restul Țării Românești - o mare și cumplită devălmășie. Pazvangiii din Vidin întreprindeau dese expediții de jaf peste Dunăre, unde jefuiau, omorau și violau după bunul lor plac. În 1800, de pildă, expediția de pradă asupra Craiovei duce, în final la distrugerea prin incendiere a orașului, din cele peste 7.000 de case doar vreo 300 rămânând în picioare. Se ajunge astfel la inedita situație ca noul domnitor, fanariotul Alexandru Moruzi, simțindu-se copleșit de evenimente, să-și ceară singur mazilirea! Anterior, voievodul Constantin Hangerli, acuzat de aga (generalul otoman) Hussein Kuciuk că nu i-a aprovizionat îndestulător trupele care asediau Vidinul căzut sub stăpânirea rebelului Pazvante, primise firmanul negru și fusese executat de trimișii sultanului pe 18 februarie 1799.

Vidinul temutului Pazvante devenise punctul nevralgic al Imperiului Otoman, transformându-se într-un straniu „stat în stat”, care controla (și jefuia periodic) regiunile întinse de la Belgrad spre Varna și de la Dunăre până în Munții Balcani. Pazvante ajunge chiar să-și bată monedă proprie și să stabilească relații diplomatice cu diferite puteri străine, inclusiv cu nou înființata Republică Franceză. Neputincios în fața răzvrătitului, care-i ridiculizase forța expediționară de 100.000 de oameni și-i submina profund autoritatea, Sultanul Selim al III-lea recurge la un subterfugiu penibil, acordându-i „iertarea” lui Pazvante și numindu-l Pașă de Vidin, titlu pe care acesta îl revendicase deja imperativ.

Cum a fost, însă, posibil ca un bosniac, sărac odinioară și de origine foarte umilă, să ajungă în câțiva ani să pună serios la îndoială puterea Înaltei Porți? Povestea lui Pazvante este una absolut ieșită din comun, aventurierul self-made-man reușind să se transforme dintr-un proscris oarecare într-un dictator feroce și temut, mutilat, totuși, de un boiernaș român ambițios, metamorfozat și el în căpetenie de haiduci (zapciul Iancu Jianu), care-i va scoate un ochi cu hangerul „câinelui necredincios”, iar apoi, pe 27 ianuarie 1807, otrăvit de medicul evreu al orașului Vidin, unde autocratul ridicase o moschee, o bibliotecă și o cazarmă. (Unii istorici contestă această versiune, susținând că tot Iancu Jianu l-ar fi omorât cu mâna lui, pedepsindu-l pentru atrocitățile comise anterior asupra românilor și a româncelor…)

Viața lui Pazvante (născut în iarna anului 1758) circumscrie o jumătate de secol de complicată istorie balcanică. Ivit pe lume în vilayetul Bosniei, el beneficia de o ascendență pestriță. Unele surse îl dau pe micul Osman (prenumele primit la naștere) drept fiul unor români din Timocul sârbesc trecuți la credința musulmană pentru a evita plata taxelor și impozitelor datorate de supușii non-islamici din regiunile controlate de Semilună. Alte surse, cele mai multe în fapt, îl consideră născut din tată turc și mamă croată, un mix tipic pentru mulți bosniaci. Mama sa avea rădăcini amestecate, între rudele după bunica maternă numărându-se reprezentanți ai multor nații balcanice, precum albanezi, sârbi, bulgari și turci, dar și ceva evrei.

Figura dominantă a familiei era, însă, unul dintre bunici, care „făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pasvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului”. Cum tatăl lui Osman moare de tânăr, tocmai acest bunic milităros este cel care se va ocupa de el, influența sa fiind una covârșitoare. Osman este un aventurier de la bun început, alături de bunic el deprinzând tainele mânuirii armelor dar și pe cele ale intrigilor politice, în plus ocupându-se și de ceva cămătărie. Dar această activitate este vehement condamnată de preceptele religioase islamice, așa că „Osman se află pentru prima dată în fața pericolului de a sfârși atârnat în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei oferite de acesta judecatorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștinte ale bunicului”. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească: „Aici, după multe peripeții, datorate caracterului său bătăios și a câtorva scandaluri prilejuite de escrocarea unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni”.

La București, junele Pazvantoglu își propune o carieră militară, vrând să ajungă șeful gărzilor voievodului, ceea ce și reușește în numai doi ani, pornind, practic, de la zero, dar având grijă și să mituiască strategic câțiva dregători din divanul domnesc. Ajuns șef al arnăuților, Osman are parte și de o mică rătăcire în artă, împrietenindu-se cu un tânăr poet, revoluționarul grec Rigas Feraios (căruia i se atribuie origine aromânească). Relația cu Rigas se va dovedi în curând de un mare folos, căci pofta de mărire a lui Pazvante îl face pe acesta „să comploteze cu boierii mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului”.

Trecut înapoi Dunărea pentru a scăpa de furia principelui pe care-l trădase, Osman nu se astâmpără și nu după mult timp își organizează o bandă de tâlhari turci și albanezi, cu care începe să jefuiască Balcanii. Dar nimic nu era întâmplător, planul său fiind calculat pas cu pas. Din banii strânși din brigandaj, alcătuiește un plocon considerabil, pe care i-l va remite însuși Sultanului Selim al III-lea, promițând totodată că va dubla periodic suma dacă acesta îl va numi agă. Banii proveniți din jafuri până la urmă nu au miros, iar Selim este din cale-afară de lacom, așa că-i vinde lui Pazvantoglu funcția, care-i va conferi un grad militar echivalent celui de colonel, dublat de funcția de șef al unei garnizoane.

Numai că bosniacul nu se mulțumește cu atât și vrea să avanseze Pașă, adică guvernator de provincie cu rang de general. Dar, de data aceasta, nu se mai descurcă așa de bine cu peșcheșurile, ratează intrarea la influentul Mare Vizir și jocul său pare să se frângă la stadiul de agă. Evident, bântuit de megalomanie, Pazvantoglu nu poate accepta asta. Se autoproclamă Pașă, instaurând un soi de stat independent cu capitala la Vidin. Selim se enervează și-l trimite în 1798 pe Hussein Kuciuk, împreună cu o armată uriașă, ca să-l pună la punct pe bizarul răzvrătit. Numai că acțiunea disciplinară eșuează lamentabil, iar drumul spre glorie al fostului slujbaș bosniac de rangul al doilea pare să nu mai poată fi oprit de nimeni. Autointitulatul și atotputernicul Pașă ajunge chiar să-și bată monedă proprie, cu efigia sa pe avers și cu închisoarea din Sofia pe revers! Sfidarea adusă autorității otomane era una de neînchipuit, fiindcă aceasta era pușcăria din care Pazvante evadase în tinerețe…

Epuizând metodele de coerciție, Sultanul face o manevră imprevizibilă și-l numește, în fine, Pașă, dându-i totodată liber și la expediții de jaf în provinciile învecinate, aflate – culmea! - tot sub suzeranitate turcească. Iar Osman nu uită și nu iartă. Ținta lui era Valahia, acolo unde înregistrase mari umilințe pe la treizeci și un pic de ani, când Nicolae Mavrogheni (domn în perioada 1786-1790) îl izgonise din țară, pentru complotul pe care-l urzise împotriva sa împreună cu câțiva boieri. În plus, tot la București el fusese umilit și de o femeie de care se îndrăgostise îngrozitor de tare: „Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa-numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social”. Trupele lui execută cu enuziasm ordinul și, pe lângă atrocitățile obișnuite care însoțeau jefuirea și incendierea satelor și târgurilor, inclusiv a orașului Craiova, încep să desfășoare adevărate campionate de violuri.

Acesta este momentul în care se dezlănțuie ura antiotomană a românilor, concretizată peste câțiva ani și în contra-expedițiile de pedepsire organizate de cetelor de haiduci, organizate pe sistem paramilitar, ale lui Iancu Jianu, între ai cărui căpitani se număra și acel Andrii Popa, teribilul recuperator de cadâne.

Pe acest fundal, în ianuarie 1802 se împrăștie zvonul că trupele lui Pazvante se îndreaptă către București. Panica se instaurează rapid. Doborât de propria-i lașitate, domnitorul Mihail Șuțu (destul de vârstnic, ajuns la 72 de ani) își ia averea și câțiva boieri credincioși (era deja la a treia domnie în Țara Românească) și fuge în Transilvania, apoi se refugiază la Viena. Înainte de a pleca, el ordonă garnizoanei de arnăuți să apere orașul. Aceștia, neplătiți de câteva luni, în plus se mai și ceartă între ei, fiecare aga albanez dorind să dețină comanda. Până la urmă, refuză lupta cu pazvangiii și se retrag și ei, iar „Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii, care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali”. Acesta situație dramatică, fără precedent, va lua sfârșit abia după câteva luni, doar o dată cu intervenția în forță a trupelor turcești regulate, pentru care nu este o problemă să restabilească ordinea. Între timp, însă, dezastrul a fost ceva fără corespondent în istoria modernă a urbei: „Profitând de fuga domnitorului, oamenii străzii și hoții au furat toate obiectele de valoare din Palatul Domnesc. În paralel, bandele lui Pazvantoglu reușesc să pună stăpânire pe oraș, jefuind casele și violând femeile”, așa cum le fusese indicat în nenumărate rânduri de către conducătorul lor, încă nevindecat după refuzul Anicăi din urmă cu un sfert de veac (în urma căruia s-a speculat că s-ar fi reorientat dinspre femei spre bărbați).

Distrugerile fără seamăn făcute de mercenarii lui Pazvante nu au rămas fără replică. Un boier – totuși! - de rang secundar, Iancu Jianu își organizează propria structură paramilitară, bazată pe cetele de haiduci, și trece viguros la contraatac, vânând unul câte unul detașamentele izolate de pazvangii, rămășițele trupelor izgonite de turci din București. Apoi, îi urmărește pe tâlhari peste Dunăre, unde „într-una dintre încleștări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu îi scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanță de garda sa personală”. Supărarea peste măsură a Jianului este confirmată de baladele celebre atât în România cât și în Serbia sau Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :

„-Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”

Iancu Jianu simte că are de îndeplinit o misiune istorică și nu renunță la luptele cu pazvangiii intrați în declin: „În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replica la acțiunile mai vechi ale lui Pazvante, care atacase Craiova și, în repetate rânduri, incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele, care devenise baza favorită de lansare a incursiunilor de pradă ale lui Pazvante”. Simbolic, „Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Magurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman de amploare în Valahia”. Pazvante și-a văzut definitiv șubrezită puterea de către un patriot român. Din nou, Țara Românească se dovedește o nucă prea tare pentru singurul pașă din istorie care s-a răzvrătit împotriva sultanului său, ba chiar a avut și câștig de cauză!

Astfel, sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două sau mai multe versiuni care documenteaza acest ultim moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către un agent secret al Stambulului, respectiv medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul expres al Sultanului, „variantă puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani”, fără de care huzurul de la Topkapî ar fi fost destul de greu de întreținut, ca și haremul de altfel. În aceste condiții, până la urmă „mai plauzibilă rămâne varianta morții sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit astfel dorința de a-l ucide cu mâna lui”, pe cel care lasă în urma-i lui doar amintirea oribilă a crimelor și violurilor înfăptuite din ordinul lui la București, oraș pe care l-a cucerit vremelnic dar care l-a respins de atâtea ori, chiar și atunci când se părea că ar fi ajuns la apogeu vremea lui Pazvante Chioru…

...Mai multe povești de epocă în volumul Misterele din spatele locurilor comune din Colecția Secretele Bucureștilor, apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro