Chivu Stoica, fost prim-ministru şi şef al Consiliului de Stat, a fost vioara întâi în orchestra dirijată de Gheorghiu-Dej – cel mai fidel executant al ordinelor de partid. A fost slugarnicul oportun: limitat intelectual şi supus energic. După moartea lui Dej, şi-a găsit, amnezic, un nou stăpân: Nicolae Ceauşescu.

17 februarie 1975, Cartierul Primăverii, casa Chivu Stoica. Şoferul liderului comunist dă buzna peste cele două femei din casă şi anunţă: Chivu Stoica s-a sinucis cu o armă de vânătoare Holland-Holland. S-a împuşcat în cap! Şoferul, care auzise focul de armă din curte, le dă vestea celor două femei aflate, de fapt, în aceeaşi casă. Orişicât, ştirea e şocantă: Chivu Stoica, bolnav, fusese externat de puţină vreme. Zăcea în pat şi părea să nu mai aibă, dacă avusese vreodată, discernământ cu privire la propriile decizii. Avea sifilis într-un stadiu destul de avansat, iar judecata, atât cât exista, îi era tulburată. Tocmai semnase, fără vreun preaviz casnic, actele de divorţ.

Cele două femei, Maria Manolescu, de puţină vreme fostă soţie, şi Doina Roman, o nepoată cu care bătrânul întreținea relații ocazionale, fiind extrem de slăbit de feluritele boli, nu sunt lăsate să vadă corpul neînsufleţit. Nici măcar în 1975, când Nicolae Ceauşescu îi eliminase irevocabil din prim-planul politicii pe oamenii lui Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica nu era un nume oarecare. Fusese, până la urmă, la cârma României (preşedinte al Consiliului de Stat, 1965-1967) şi era unul dintre ceferiştii care făcuseră istorie în partid şi în stat: fost membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR) timp de două decenii (1945-1965), fost membru al Secretariatului CC al PMR (1961-1965), ministru al Metalurgiei şi Industriei Chimice (1949-1955) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1961).

Moartea sa misterioasă alimentează imaginaţia scenariştilor de conjunctură, dar scoate la suprafaţă şi câteva picanterii de amănunt, incomode, triviale şi enigmatice. Cel mai spectaculos scenariu îl plasează chiar pe Nicolae Ceauşescu în postura regizorului. Contextul: în timpul detenţiei din închisoarea Doftana, tânărul comunist Nicolae Ceauşescu şi înveteratul Şmil Marcovici ar fi întreţinut relaţii neconforme cu morala comunistă În puşcărie, se formează o comisie de anchetă a revoltătorului caz, coordonată de organizaţia de partid Doftana, din care făcea parte şi Chivu Stoica. Lucruri bine cunoscute, de altfel. Simbolic, arma cu care s-a sinucis Chivu Stoica îi aparţinuse lui Gheoghe Gheorghiu-Dej.

Puşcă de vânătoare, cu lunetă şi pat încrustat artistic cu sidef şi argint, marca Holland-Holland. Un frumos cadou de care dictatorul nu-şi mai amintea, aşa că, l-a dăruit şi el mai departe. Lui Chivu Stoica. „Lui Nicu (n.r. – Nicolae Ceauşescu) nu i-o dăm în niciun caz! Nu este pentru el asemenea armă! Lasă-l să mai crească, să mai înveţe“, i-ar fi spus Dej şefului său de cabinet, Paul Sfetcu, potrivit memoriilor acestuia. „Când a ieşit din cabinetul lui Gheorghiu-Dej era îmbujorat şi surâzător de fericire, iar cutia cu arma o trăgea după el. Nu a vrut s-o lase la mine să i-o trimit prin curier de teamă ca nu cumva cel ce i-o oferise să se răzgândească“, povesteşte Paul Sfetcu. Fostul asistent susţine că, atunci când şi-a pus capăt zilelor, Chivu Stoica a proptit arma în cerul gurii, iar cu degetul mare de la picior a apăsat pe trăgaci pentru a elibera glonţul ucigaş.

De-aici, încep să fie ţesute miturile. S-ar fi putut întâmpla aşa: într-o autobiografie semnată de Chivu Stoica la cererea lui Ceauşescu (aflată în posesia fostei soţii, Maria Manolescu, şi publicată de Lavinia Betea în Poveşti din Cartierul Primăverii), acesta recunoaşte că Şmil Marcovici „obişnuia să aibă relaţii îndeosebi cu tovarăşi tineri, printre care Anghel, Sor şi alţii“. Se spune că Nicolae Ceauşescu, cu musca pe căciulă, avusese o dispută aprinsă cu Chivu Stoica, subiectul fiind chiar capcanele nefireşti ale vieţii de închisoare. Ca să se-asigure că informaţiile nu vor deveni publice, ar fi aranjat ca depozitarul secretului să fie „sinucis“.

Alexandru Bârlădeanu confirmă această teorie în interviul publicat de Lavinia Betea în volumul Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu şi locatar în Cartierul Primăverii, are o altă variantă: „S-a spus că fusese împuşcat din ordinul lui Ceauşescu, ceea ce e total fals. Îmi pare rău s-o spun, dar el avea o asistentă sau o soră medicală, de 24 de ani, care-l îngrijea. El spunea că e nepoata lui şi o luase şi acasă! Şi când a realizat că are o vârstă, că degeaba îşi luase «nepoata» în casă, şi-a luat viaţa!“, povesteşte Andrei Lupu în volumul „Poveşti din Cartierul Primăverii”. Nepoata, pe nume Doina Roman, ar fi fost trimisă, de fapt, de Securitate în casă la familia Chivu, chiar la 18 ianuarie 1975, şi ar fi făcut parte din planul de eliminare a fostului ceferist, susţine Maria Manolescu.

În varianta liberă de orice simpatii de familie ori de partid, sinuciderea lui Chivu Stoica ar fi fost o simplă consecinţă a stadiului până în care avansase boala sa: sifilis terţiar. Istoricul Stelian Tănase spune că afecţiunea i-ar fi întunecat mintea şi aşa fragilă. „Pavel Câmpeanu îmi spunea că nu făcea baie pentru că-şi imagina că se va topi ca un săpun. A publicat documentele lui din închisoare în care specifica faptul că mergea la tratament. Aşadar, avea un istoric medical bogat al afecţiunii“, explică Stelian Tănase. Cei care l-au cunoscut pe Chivu Stoica nu i-au atribuit însă nici măcar ultimul său gest lumesc, sinuciderea. „Nu poate Chivu să se sinucidă“, se auzea în Cartierul Primăverii. Nimeni nu-l credea capabil de-o asemenea fermitate. Chivu Stoica era ceea ce am putea numi astăzi un „yesman“, coada de topor care nu va avea niciodată fisuri în gândirea liniară, adjunctul de care orice lider are nevoie. Cel care mai degrabă aprobă decât oferă răspunsuri întrebărilor care-i solicită judecata personală. „Chivu Stoica era un primitiv. [...] Era limitat şi ca isteţime“, spune Alexandru Bârlădeanu în interviul acordat istoricului Lavinia Betea.

Chivu Stoica trăieşte şi se înalţă numai la umbra marelui Gheorghiu-Dej. Îi e aproape mai bine de 11 ani, prin toate închisorile şi lagărele prin care dictatorul fusese închis. Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, vorbeşte în volumul său memorialistic chiar despre o relaţie de prietenie între cei doi: „Faptul că Gheorghiu-Dej îl considera cel mai bun prieten al său este elocvent şi din cererea ce i-a făcut-o în 1964 ca, după moartea sa, Chivu să aibă grijă de fetele şi de nepoţii săi“. Totuşi, după moartea lui Dej, devine unul dintre cei mai vehemenţi critici ai celor două obsedante decenii. Deşi fusese vioara întâi a lui Dej, salută, amnezic, servil şi făţarnic, numirea lui Ceauşescu în fruntea partidului. Numire pentru care, de altfel, îşi oferise susţinerea, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, după cum arată Raportul Tismăneanu. Chivu Stoica renunţă la propria raţiune în favoarea partidului şi a ierarhiei. Încuviinţează, conjunctural, cu energie, puterea la adăpostul căreia trebuie să stea. Şi e răsplătit pentru asta, chiar dacă doar pentru moment.

„Când a împlinit Chivu Stoica 65 de ani, Ceauşescu ne-a invitat la mare. I-a dat diplomă de Erou al Republicii Socialiste România. Chivu era al doilea erou. Prima diplomă i-a fost dată lui Tito. [....] Pe urmă a venit Congresul al XI-lea, în 1974, când l-a pus pe Chivu Stoica să deschidă congresul, să arate cât îl stimează el. L-a băgat atunci din nou în CPEx, ca, în ianuarie 1975, să spună că e afemeiat, că e beţiv, că nu ştiu ce“, povesteşte Maria Manolescu. „În anul grelelor lupte de la Griviţa, tânărul Chivu Stoica – care abia împlinise 23 de ani – este ales în postul de mare răspundere de secretar al comitetului de grevă. În acest post, în care se găsea prin încrederea tovarăşilor săi de muncă, tov. Chivu Stoica îşi arată din plin hotărârea, calităţile de organizator şi conducător“, titra Scânteia la 17 martie 1948. Chivu Stoica este, de fapt, alături de maestrul său, Gheorghiu-Dej, unul dintre marii perdanţi ai momentului Griviţa ’33, intens eroizat propagandistic în comunism.

De fapt, cei doi sunt uitaţi prin puşcăriile interbelice până în august 1944, în vreme ce Constantin Doncea, Gheorghe Vasilichi şi Dumitru Petrescu, grevişti şi ei, evadează din închisoare cu sprijinul ruşilor. Până la urmă, Chivu Stoica era, aşa cum îl prezintă panegiricul de partid, un simplu tânăr sedus de mediul proletar în care găsise confirmare şi chiar apreciere. Era crescut în satul Smeeni, judeţul Buzău, în aceeaşi curte cu zece fraţi, dar aspira la un tip de dreptate socială pe care n-o înţelegea pe deplin. Avea cinci clase primare şi făcuse, timp de patru ani (1923-1927), şcoala de ucenici la Depoul de locomotive CFR Buzău. Ieşise lucrător cazangiu, dar era un pas înainte: scăpase de sărăcia de-acasă. Ia contact cu politica în 1928, la 20 de ani, când merge la Uzinele Lemaître din Bucureşti să-şi exercite profesia în care era specializat. Nu merge la comunişti. Se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, secretar la organizaţia din sectorul albastru al Bucureştiului până în 1929, arată Chivu Stoica într-o autobiografie-standard de partid. Din 1929, e luat în armată, la Iaşi, şi e lăsat la vatră în 1931, când se angajează la Atelierele CFR Bucureşti Nord. Tot lucrător cazangiu, confirmă o biografie realizată de Direcţia Organizatorică a CC al PMR la 12 iunie 1961.

În Capitală, se apropie de mişcarea comunistă şi se înscrie în ilegalitate, alături de muncitorii ceferişti. Până în 1933, spune că e arestat de cinci ori. Ultima arestare: în lotul Griviţa. Primeşte, la fel ca viitorul său maestru politic, 12 ani. În închisori, se apropie de Gheorghiu-Dej şi începe să crească la adăpostul acestuia. În anii ’30, Chivu Stoica mai degrabă nu exista în arena ilegalistă, însă în anul 1941, când URSS propune României un schimb de prizonieri, comunistul se afla deja pe lista sovietică, alături de Ana Pauker şi Gheorhiu-Dej, arată istoricul Stelian Tănase în volumul Clienţii lu’ Tanti Varvara. E aprobată însă doar plecarea Anei Pauker. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus atunci Ion Antonescu.

Chivu Stoica începe să existe, căci alesese grupul câştigător, condus de Dej. „Sursa numărul unu a puterii celulei de partid şi a lui Gheorghiu-Dej personal a fost controlul resurselor. Posturile care gospodăreau viaţa deţinuţilor se distribuiau de către şeful organizaţiei, fără amestecul administraţiei interne. Dej şi oamenii lui, Bodnăraş, Bodnarenko, Chivu Stoica numeau: bibliotecarul, bucătarii, cantinierii, lucrătorii la depozite, şefii atelierelor“, explică Stelian Tănase. În plus, spune istoricul, grupul e cel care administra pachetele cu mâncare venite din exterior. La 4 iunie 1943, înainte de a pleca din Caransebeş în lagărul de la Târgu-Jiu, Chivu Stoica face o cerere de caritate şi tovărăşie: îi dăruieşte tovarăşului Gheorghe Pintilie (născut Pantelei Bodnarenko) cele mai de preţ obiecte ale sale: toate sculele pe care le folosise în diferitele munci din perioada petrecută în puşcărie. „Subsemnatul, Chivu Stoica, las sculele mele de tâmplărie, strungărie, fierărie – conform inventarului – în valoare de 43.385 lei deţinutului Bondarenco Pintilie, autorizându-l ca să procedeze cu ele după indicaţiunile mele ce le va primi ulterior şi eventual să le vândă Direcţiunii Generale a Penitenciarelor la cerere“.

„În închisoarea care, prin munca neobosită a tov. Gheorghu-Dej şi a celorlalţi fruntaşi ai Partidului Comunist, devenise o adevărată şcoală de cadre, tov. Chivu Stoica contribuie la educarea membrilor mai tineri de partid şi la întreţinerea moralului ridicat al luptătorilor“, consemna „Scânteia“ la 17 martie 1948. Chivu Stoica n-a fost însă niciodată mai mult decât un om de legătură. Deşi unul esenţial: în august 1943, de pildă, este cel care se întâlneşte prima oară, la Târgu Jiu, cu Emil Bodnăraş, pentru a pregăti evadea lui Gheorghiu-Dej din lagăr. Trebuia şi el să evadeze, un an mai târziu, din lagărul de la Târgu Jiu. S-a îmbolnăvit însă, aşa că desemnat a fost Vania Didenko, potrivit volumului Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator. După 23 august, Chivu Stoica e numit reprezentant al Sindicatelor Unite în Consiliul Frontului Naţional Democrat (1945) şi vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1945-1946). Este unul dintre cei mai fideli executanţi ai ordinelor lui Dej şi e recompensat pentru asta. „Nu am fost niciodată sancţionat cu excepţia că tov. Gheorghiu îmi atrăgea atenţia personal pentru anumite devieri“, mărturisea într-o autobiografie de partid scrisă la 31 august 1945.

„Puţin timp după alegerile din 1946, guvernul încredinţează tov. Chivu Stoica postul de mare răspundere de director general al Căilor Ferate Române. Luându-l în primire, tov. Chivu Stoica trece neîntârziat la muncă rodnică“, arată articolul elogios publicat de „Scânteia“ în martie 1948. Apoi, Chivu Stoica va conduce industria românească exact în perioada de industrializare forţată, va fi adjunctul lui Dej la conducerea Guvernului şi, în final, va prelua de la acesta funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1961). De fapt, Chivu Stoica nu va avea niciodată un rol mai important decât cel al slugarnicului oportun. Nu va avea opinii, deci nu va avea rătăciri. În fiecare dintre reuniunile de partid, Chivu Stoica va fi cel care aprobă, cel care face completările supuse. Caz concret: în şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, în care este decisă începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră, Chivu ia cuvântul: „Această lucrare are o importanţă istorică întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator unde se vor crea cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică“. Comportamentul sfios, de fermitatea unei mămăligi, e proverbial şi în structurile puterii.

Activiştii îl iau peste picior şi-şi exersează muşchii în faţa lui doar pentru că pot. Studiu de caz: „Era plin de oameni în birou la Luca (Vasile Luca, născut Luka László) şi a început să strige la Chivu, că este incapabil, că este aşa «antisovietic». [...] Era lângă el o scrumieră şi Chivu Stoica avea tot timpul impresia că o să-i dea cu scrumiera în cap. El a plecat de acolo în birou la el şi la telefon spune: «-Te rog să mă primeşti, e ceva foarte grav». Spun: «-Ce s-a întâmplat?». Şi vine la mine şi începe să plângă. Avea ochii roşii, plânsese până atunci, era demoralizat“, povesteşte Gheorghiu-Dej. Chivu Stoica redă continuarea momentului, fără să dea vreun semn că înţelege ridicolul situaţiei povestite. Luca ar fi venit apoi la el în birou şi şi-ar fi cerut scuze: „«-Eram aşa, într-o stare, că n-am putut să mă stăpânesc. Iartă-mă şi treci cu vederea.» Şi, vorbind, se apropie de mine, mă ia de gât, mă sărută pe o parte, pe alta (râsete în sală). Eu n-am spus nimic, am tăcut, el îmi dă drumul, se retrage şi pleacă şi zice «-La revedere»“. În 1971, Chivu Stoica suferă un infarct, iar starea sa de sănătate intră pe o pantă periculoasă. Maria Manolescu Chivu, soţia din perioada respectivă, spune că, din acel moment, Chivu a început să mai ierte femeile cu care se intersecta.

Orişicât, aventurile extraconjugale ale lui Chivu Stoica erau de notorietate în epocă. Bărbatul n-avea grijă de femeile sale doar în intimitate: pe multe le propulsa în funcţii şi, măcar din punct de vedere profesional, le făcea viaţa mai uşoară. Multe rămâneau în stadiul de aventură, altele se materializau în căsnicii temporare. Se spune că însuşi Dej i-ar fi reproşat trepăduşului său că prea-i place amorul liber, prea îi place să se uite după femei. În 1971, Chivu Stoica era căsătorit cu Maria Manolescu, fiică de fierar cu 18 ani mai mică decât el. Femeia reuşise însă să-şi învingă originile sociale şi, în 1946, se înscrisese la Facultatea de Textile, apoi la şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu“, arată dosarul său de partid. Inginer textilist, , a fost director al Centrului de estetică pentru industria uşoară, ministru adjunct tot la industrie, iar din 1957, vreme de 12 ani, a rămas deputat în Marea Adunare Naţională. Cu Chivu Stoica se căsătorise în 1965. Bărbatul era la a patra nevastă.

Paul Sfetcu povesteşte, în 13 ani în anticamera lui Dej, şi despre caracterul posesiv al lui Chivu Stoica, atunci când era ispitit de farmecele vreunei femei. Când s-a mutat la Consiliul de Miniştri, spune Sfetcu, Chivu Stoica şi-a ales un birou la primul etaj al clădirii, deşi principalii săi colaboratori erau la etajul doi. Îşi angajase la cabinet o secretară-dactilografă, însă, mai mult plecat cu treburi prin birouri, simţea că prea o lasă nesupravegheată pe subalterna sa. O plăcea, însă simţea că ei îi plac şi alţi bărbaţi de la Consiliu. „Într-o după amiază, după ce-a ieşit din cabinetul lui Gheorghiu-Dej, s-a oprit în biroul nostru şi-a dat telefon directorului său de cabinet, ce-i fusese înainte ofiţer însoţitor, cu solicitarea: «-Să faci o temeinică cercetare şi să te văd că-ţi pui în acţiune toate calităţile de securist ca să afli ale cui sunt urmele de pantofi de pe covorul din camera mea de odihnă, că ale mele nu sunt!»“, povesteşte Sfetcu. „De altfel, nu după multă vreme, el a divorţat-o şi s-a căsătorit cu ea“, continuă fostul asistent al lui Dej. Cea de-a doua nevastă a lui Chivu avea, însă, în percepţia nomenclaturiştilor, o altfel de ţinută.

Tina Chivu (născută Ecaterina Klein, devenită Orenstein după prima căsătorie) era profesoară de economie politică marxistă. „Puţini oameni care s-o fi cunoscut, care să vorbească ceva împotriva ei, găsiţi“, spune Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu, în dialogul cu Lavinia Betea. Fostul ministru de externe Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli”, că a întâlnit-o la Institutul de Construcţii, în timpul studenţiei. „Era profesoară la Economie politică. Ea era o femeie frumoasă şi cu mult bun simţ“, spune Andrei. Prima soţie a lui Chivu Stoica a fost, se pare, o anume Ernestuia Orânştain, activistă la Comisia Controlului de Partid (CCP), după cum arată autobiografia bărbatului, redactată la 31 august 1945 şi redată cu ortografia originală. „Când am creiat relaţii cu actuala soţie nu am informat partidul pentru motive neîntemeiate şi ne juste creind neplăceri unui tov.“, recunoaşte bărbatul. „Ca şi secretara-dactilografă luată de Chivu Stoica de nevastă, au fost şi altele ce nu s-au dovedit a fi la «înălţimea noii situaţii sociale» nu pentru că şi-au înşelat soţii, ba chiar acţionând pe dos.

De teamă să nu-i piardă – cum îi mai pierduseră nevestele de dinaintea lor – apelau la anumite «specialiste» în consolidarea, prin farmece, a căsniciilor“, povesteşte Paul Sfetcu. În fapt, era vorba despre nişte „prafuri de dragoste“, pe care femeile erau îndrumate să le presare în aşternuturile bărbatului, ca să-l ţină aproape de ele pe veci. Silviu Brucan (născut Saul Bruckner), fost ziarist, cu aspiraţii către putere, un comod al nomenclaturii, şi Gheorghiu-Dej, liderul suprem al României, beau un pahar de vin după cină. Mai multe pahare. „Cred că era la a doua sticlă, el s-a uitat în treacăt şi cam curios la mine, cu o căutătură după care ştiam că urmează o «bombă», şi a zis: «-Auzi, mă, Chivu acesta e un bou!». Am rămas interzis. Dej insistă: «-Tu auzi, mă, ce ţi-am spus? Chivu e un bou!».Atunci nu m-am mai putut abţine, fiindcă şi eu eram la a doua sticlă, şi-am replicat: «-Păi, dacă e bou, de ce l-aţi făcut prim-ministru?». De data asta a rămas el blocat. Şi, după un moment, zise: «-Stai, n-o lua chiar aşa, că e un bou de un anumit soi. Dacă eu îi spun să treacă prin zid, cu capul lui de ghiulea, trece! D-aia, vezi, l-am făcut prim-ministru»“, povesteşte Silviu Brucan în memoriile sale. Chivu Stoica se consacrase, în sânul partidului, drept incompetentul candid. Era insuficient sieşi, gândea rudimentar şi avea un comportament de o sfâşietoare imbecilitate.

Paul Sfetcu povesteşte în amănunt neroziile lui Chivu Stoica în cele mai înalte posturi din stat. „Prin 1956, am fost sesizaţi prin scrisori şi telefoane la cabinet că, potrivit dispoziţiilor unei hotărâri a Consiliului de Miniştri de care nu luasem cunoştinţă încă, toţi directorii întreprinderilor industriale ce nu aveau studii superioare urmau a fi înlăturaţi din funcţii“, povesteşte Sfetcu despre această măsură la mare depărtare de orice logică a comunismului. Orişicât, absurdul unei astfel de hotărâri nu e doar de nivel ideologic: „Aplicarea abuzivă, stopată imediat, se datora lui Chivu Stoica care niciun moment nu se gândise că, din aceleaşi motive, ar putea fi şi el înlăturat din funcţiile de conducere deţinute“. Gafele lui Chivu Stoica nu se limitează însă la politicile publice. Tot Paul Stetcu îşi aminteşte că, de multe ori, Chivu îi cerea şoferului să-i cedeze locul de la volan – începuse să-i placă şofatul. „Odată, la traversarea Pieţei Victoriei, nedând prioritatea de trecere cuvenită, a intrat în autoturismul unui cetăţean. Omul din autoturismul avariat s-a repezit repede la Chivu Stoica, pe care nu-l recunoscuse, să-l lovească pentru a-şi răzbuna sperietura şi întrucâtva paguba pricinuită. A intervenit şoferul însoţitor. [...] Între timp însă, Chivu Stoica o luase la goană pe şoseaua Aviatorilor către casă, căutând să se îndepărteze cât mai repede de locul accidentului“, povesteşte Sfetcu în memoriile sale . (Sinteză realizată de www.adevarul.ro)

Ciudata dispariție a slugarnicului lider comunist a ridicat multe semne de întrebare. Toţi cei care l-au cunoscut pe Chivu Stoica (1908-1975) au fost unanimi în certitudinea că „fusese sinucis". Ultima sa soţie are argumente convingătoare că amintirile lui Chivu despre Doftana i-au fost fatale. Printre asistenţii din umbră ai tragicului deznodământ, Maria Manolescu-Chivu şi-i aminteşte pe Ion Mihai Pacepa şi pe „nepoata Elenei Ceauşescu". Pe-atunci, generalul era sfetnic de încredere, negustor de bijuterii şi strălucit manager al „chimistei" de carieră mondială. „Bon viveur" şi om dintr-o bucată, fără vocaţie pentru reflecţii conceptuale şi tendinţe introspective, Chivu Stoica făcuse carieră ca ilegalist cu ani mulţi de închisoare şi om de încredere al lui Gheor¬ghiu-Dej. Se născuse într-un sat din Buzău, într-o familie săracă, cu 11 copii. Calificat cazangiu la Atelierele CFR Griviţa Bucureşti, intrase acolo în contact cu o celulă comunistă.

Din 1933 şi până în 1944 i-a cunoscut în închisori pe liderii partidului. Fusese cineva când Ceauşescu era abia începător! În „alegerea" lui Ceauşescu din 1965, votul lui Chivu a contat greu, fiindu-i ulterior recompensat cu funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. Căci „democratul" pe atunci Ceauşescu preluase din moştenirea defunctului Dej doar cârma partidului. După doi ani s-a răzgândit. Deposedat de prima funcţie în stat, Chivu a rămas în conducerea CC cu responsabilitatea Colegiului Central de Partid. Între timp, toţi „baronii" lui Dej fuseseră daţi la o parte. Pretextând abateri de la „morala socialistă", Ceauşescu i-a înlocuit cu oameni noi. Fostul prim-ministru Maurer se pensionase în 1974, după un grav accident de maşină. Dintre foştii camarazi de Doftana rămăsese doar Chivu. În 17 februarie 1975 vestea sinuciderii lui Chivu Stoica a stupefiat pensionarii din „garda lui Dej". În propria-i cameră, cu nevasta şi alte două femei în încăperea alăturată, îşi proptise ţeava puştii de vânătoare Holland-Holland în gură. Apăsase trăgaciul cu degetul mare de la picior.

Dar nu femeile din faţa uşii auziseră zgomotul puştii, ci şoferul din curte! „Eu nu mai ştiu cu ce ocazie l-am auzit pe Chivu Stoica plângându-se că i s-au pus microfoane şi în pat”, a relatat Alexandru Bârlădeanu în 1997. Referitor la perioadal dinaintea morţii sale, probabil că în urma celor dezvăluite de acele aparate a avut loc o discuţie dură între Chivu, Nicolae Ceauşescu şi nevastă-sa, când s-a spus lucrurilor pe nume. Dacă îi va fi făcut Ceauşescu reproşuri în chestiuni de morală, Chivu i-a reamintit cazul celui ce vede paiul din ochii altuia, nu şi bârna dintr-ai lui: ancheta de la Doftana. „Poate să fie adevărat că aşa a decurs cearta cu Ceauşescu şi nevastă-sa. Aveam şi un capăt de informaţie, după care, înainte de a veni Chivu pentru ultima dată acasă, fusese o mare ceartă. Iar ei, speriaţi că va vorbi lucruri neconvenabile lor, au hotărât să-l execute. De altfel şi moartea lui Trofin este dubioasă. Ceauşescu s-a descotorosit de acei oameni ce puteau şti ceva despre el" continuă Bârlădeanu. Maria Manolescu-Chivu, ingineră textilistă, se pensionase în 1987 cu grad de cercetător ştiinţific principal dintr-un institut de cercetare de profil. Fusese, printre altele, ministru-adjunct al industriei uşoare. Îl cunoscuse pe Chivu Stoica ca înaltă activistă în organizaţia de femei şi se căsătoriseră în 1965.

„După ce n-a mai fost preşedintele Consiliului de Stat, n-a mai avut gardă”, a povestit doamna Manolescu-Chivu stupefianta relatare despre împrejurările morţii soţului. „În 18 ianuarie, a venit acasă însoţit de patru securişti. Îl luaseră direct de la CC. Între ei, o femeie şi un bărbat ziceau că sunt soţi. Ea a zis că o cheamă Doina Roman, că e nepoata Elenei Ceauşescu şi că lucrează la Securitate. El, care era Ion Mihai Pacepa - că l-am cunoscut -, îşi zicea soţul ei. Şi acest Pacepa, «soţul», a stat cuminte acolo până l-au instalat, l-au dus pe Chivu în cameră. Apăruseră în casă zicând că-l păzesc de mine. Adică au venit cu garda, cu tot colectivul ăla ca să fie păzit de mine, vă închipuiţi?! Chivu era epuizat, nu prea-şi dădea seama ce se-ntâmplă... Mai târziu, alţi securişti mi-au spus de droguri, de hipnoză... Ce-i spunea asta, «nepoata» aia, făcea Chivu. Şi mi-au interzis mie să mă mai ocup de soţ. N-am mai avut voie. Să se ocupe «nepoata» care s-a instalat cu ceilalţi doi securişti, fără «soţ», în casă. Mi-au spus că sunt trimişi de conducere să aibă grijă de Chivu Stoi¬ca. El avea o cameră, ei alta şi mai era un dormitor al copilului”. (fetiţa soţilor Chivu avea 9 ani).

„El zăcea, era bolnav, avusese cu ceva vreme înainte şi un infarct, avea tensiune... Ca să nu-i fac mai mare rău, am stat deoparte, fără scandal. «Nepoata» pleca la Partid, mai venea... Apoi, prin ge¬neralul Răduică (coordonase, în 1968, «reabilitările» şi demiterea fostului prieten al lui Ceauşescu, Alexandru Drăghici), a vrut Gospodăria de Partid să mă dea afară din casă. Am cerut audienţă dar familia Ceauşescu era plecată la odihnă. Am ajuns la Iosif Uglar, care era secretar al CC-ului şi-i ţinea atunci locul la partid. După ce i-am povestit tot ce e-n casă la noi, mi-a zis: «-Să ştiţi că-mi pare rău că v-am primit». Cum, dom'le? Ce să fac?! «-Nu ştiu.» Judecând, eram convinsă de cum mergeau lucrurile. Pe Drăghici l-au scos criminal, pe ăsta voiau să-l scoată imoral. Asta a fost toată tactica lor. Dar ei mă atacau pe mine, culmea, nu pe el. Mi-au închis uşa să nu mai intru în casă, mi-au dat două repartiţii să plec din acea casă. L-au chemat pe Ion Şiclovan, judecător la Sectorul I, şi-au zis că-i un¬chiul «nepoatei» - «doctorul Roman» -, să bage Chivu divorţ, să scape. Eu am zis că nu plec din casă cât sunt soţia lui Chivu Stoica.

Au vrut să fie un scandal, să aibă motive să-l scoată, să-l compromită." Între timp, soţia a fost înştiinţată că soţul ei cel epuizat şi păzit „dăduse divorţ". Iar ei şi fetiţei li se propunea altă casă. În Primăverii, se zvonise că amorezatul Chivu nu se mai dezlipea de „nepoată". Că afemeiatul senil o luase cu el şi în spital. Soţia avusese însă parte de un experiment preliminar cu altă „nepoată" ce aterizase în casa lor, zicându-şi Claudia Florea, şi pretextând căutarea unui serviciu. Se descotorosise de ea, găsindu-i-l. Ştia bine că lui Chivu îi plăceau femeile, dar după infarctul din 1971 nu mai era cazul. Maria Manolescu-Chivu a refuzat să părăsească domiciliul conjugal. În 28 ianuarie, l-a convins pe doctorul Burghelea să-i viziteze soţul. Iar doctorul a decis internarea lui Chivu Stoica la Elias. L-a însoțit şi nepoata. „La Elias tot ea era persoana care avea grijă de el. Am cerut la spital voie să-l văd şi nu mi-au dat. Nici copilului, fetei noastre, Emilia, nu i-au dat. Cât a lipsit el la spital, eu aveam groază de Securitate. Mă zăvoram seara, închideam uşile... În 17 februarie, seara, pe la 8, aud ciocănind în uşă. Era şi sora mea la mine. Zic «-Aoleu, Securitatea!». Şi-am zis să nu fim singure, să am şi eu un martor acolo. M-am dus pe scara din dos, noi stăteam la parter.

La etajul I era Băbălău, care era ministru la Energie, şi la etajul II stătea Constantin Pârvulescu. Pârvulescu era bolnav de gripă, dar a venit doamna Pârvulescu la mine. După ce a venit doamna, am deschis uşa. Şi era el, era Chivu Stoica. Cu un geamantan, de la spital venea. A îmbrăţişat-o pe Emilia, a sărutat-o, s-a dus în cameră şi zice: «-Te rog, fă-mi un ceai!». Ei, am zis, era doamna Pârvulescu şi eu mă duc să fac ceai! N-a trecut nici un sfert de oră şi iar bubuituri în uşă. Era şoferul. Zice: «-S-a sinucis Chivu Stoica!». Imediat a venit Răduică. El a fost primul. Apoi Negrea (de la Securitate) şi cu această nepoată." Cadavrul lui Chivu Stoica a fost ridicat fără a i se da voie soţiei să-l vadă. Ei i s-a spus că s-a împuşcat cu arma de vânătoare. „Şi eu atunci, când mi-a spus de armă de vânătoare, m-am dus repede să văd armele, povesteşte interlocutoarea.

După infarct nu mai avea voie să meargă la vânătoare, că medicii vorbeau de recul, de nu ştiu ce. Avea trei arme printre care un Holland-Holland. Cutiile cu ele erau la locul lor. Cu ce puşcă s-a împuşcat, nu ştiu. Fiindcă pe cele trei le-am predat apoi eu." Şi-a revăzut soţul doar pe catafalc. Nu de aproape, că era ridicat foarte sus. Ca unui mare erou al clasei mun-citoare, lui Chivu Stoica i s-au făcut funeralii naţionale. Nici Ceauşeştii, nici primul-ministru Ilie Verdeţ n-au venit să-şi ia rămas-bun - după protocol ori după datină - de la defunct. Niciodată văduva lui Chivu Stoica nu i-a mai revăzut pe Ceauşeşti. Până la sfârşit, toţi ceilalţi tovarăşi din vârf au evitat-o. Despre „nepoata Elenei Ceauşescu" a auzit că lucrase o vreme în preajma ministrului Ion Ursu, apoi la Ambasada României din Varşovia.

„O singură cauză găsesc în moartea lui Chivu, spune acum. Acolo a făcut greşeală. I-a pus să facă fiecare autobiografie. Şi el a făcut, până în 1948. Nu numai el. A făcut şi Bodnăraş şi alţii. Au dispărut, da, după aceea. Chivu n-a scris nimic de el, de Ceauşescu. A scris cazul când a fost şeful comisiei, că au fost tineri care... dar nu l-a numit pe Ceauşescu. Şi de acolo îl obseda pe Ceauşescu. Iar Chivu a mai avut discuţii cu el aşa, între patru ochi..." Cazul a fost amintit şi de Pacepa în Orizonturi roşii în versiunea următoare: „El (Ceauşescu) l-a convins pe omul numărul trei din ierarhia partidului, Chivu Stoica, fost prim-secretar şi prim-ministru, că problemele sale datorate excesului de alcool ar putea cauza neplăceri partidului. Stoica a demisionat la promisiunea lui Ceauşescu că va rămâne o figură onorabilă pentru tot restul vieţii. Totuşi, pe 18 februarie 1975, Stoica a fost chemat la Comitetul Central şi acuzat că întreţine relaţii cu o nepoată în vârstă de 22 de ani. El a înţeles brusc că are microfoane instalate acasă. În aceeaşi noapte, Stoica s-a sinucis împuşcându-se în gură cu puşca lui de vânătoare. O scrisoare a sinucigaşului a fost găsită pe biroul lui şi înmânată destinatarului. Conţinutul ei nu a fost dezvăluit niciodată; totuşi, se spune că după ce a citit-o, Ceauşescu a cerut mai întâi spirt pentru a se spăla pe mâini, iar apoi şampanie".

Mai multe povești tulburătoare în volumul Povești de iubire și drame amoroase dintr-un trecut pasional, din colecția Istorii secrete , apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro