Poveștile de iubire din perioada interbelică au avut ceva unic, tulburător. Maria Rosetti-Tescani (născută pe 18 iulie 1878), tulburătoarea fată de boieri moldoveni, devenită Prințesă la 18 ani, a avut o biografie deopotrivă tragică și fascinantă, iubindu-se în decursul vieții ei tumultuoase cu mai mulți bărbați celebri din istoria României (Prințul Mihail G. Cantacuzino, pianistul Dinu Lipatti, filosoful Nae Ionescu, esteticianul Matila C. Ghyka, violonistul și compozitorul George Enescu) dar fiind dusă pe culmile extazului și apoi înșelată în cel mai oribil mod cu putință de fiecare dintre aceștia.

Cunoscută toată viața, după faimosul diminutiv și numele din prima căsătorie, drept „Măruca” Cantacuzino, Prințesa a fost marcată de o primă dramă, sinuciderea la vârsta de 45 de ani a tatălui său, boierul Dimitrie Rosetti, sub privirile neputincioase ale soției sale, Alice Jora (nepoata lui Costache Negri). Nefericita întâmplare a tarat-o pe Măruca (pe atunci în pragul majoratului), o fire extrem de sensibilă, care, ulterior, a recurs la o serie de ședințe de spiritism pentru a-și reîntâlni tatăl la granița dintre lumi (asemenea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care suferea după pierderea fiicei sale, Iulia).

Măruca, dependentă toată viața de aceste practici oculte, a avut și ea mai multe tentative de sinucidere și, după ce fost părăsită de amantul ei pe care l-a iubit cel mai pătimaș, filosoful Nae Ionescu, s-a automutilat, turnându-și acid sulfuric („vitriol”) pe față. Aceste deviații comportamentale severe nu sunt deloc inexplicabile, rolul maladiv al componentei ereditare patologice fiind unul decisiv. Tatăl ei, Dimitrie, cel care s-a sinucis absurd în floarea vârstei, avusese o poveste aproape la fel de cutremurătoare.

Părintele lui - și bunicul Mărucăi -, Costache, din a șasea generație de boieri Rosettești cu întinse proprietăți pe Valea Tazlăului, nu era nici el străin de magia neagră. Deputat în două rânduri și prefect de Bacău, unionistul cu curtea situată pe marginea drumului Bacău-Moinești - dar om învățat, cu două facultăți făcute la Lausanne și la Paris - avea o fire ciudată și a căzut în mrejele unei... vrăjitoare din sat, care i-a tulburat mințile și l-a făcut să-și repudieze soția, Eufrosina, care, într-un târziu, efectiv a înnebunit, fiind și diagnosticată în acest sens. După despărțirea părinților săi, micul Dimitrie a rămas sub ocrotirea mamei, însă tatăl său, Costache, l-a răpit după împlinirea vârstei de șase ani, aducându-l înapoi în casa unde se născuse. O reședință de țară care avea să rămână celebră până în zilele noastre, în anii *80, aici fiind trimis, într-un exil interior mascat, Andrei Pleșu, numit custodele casei memoriale „George Enescu” - muzicianul devenind proprietarul ei, ca și al impozantului palat de pe Calea Victoriei, prin căsătoria cu Măruca.

La Tescani, în prima jumătate a secolului XX, aveau să vină în vizită mai multe celebrități din protipendada vremii, între care Regina Maria, generalul Averescu, memorialistul Radu R. Rosetti (ruda apropiată a familiei), scriitoarea Georgeta Cancicov și soțul acesteia, politicianul Mircea Cancicov (în repetate rânduri ministrul Finanțelor, ministrul Economiei Naționale și membru de onoare al Academiei Române), faimosul profesor universitar Nae Ionescu (mentorul generației Noica-Eliade-Cioran), Vasile Conta (filosof, ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor), pedagogul și editorul operelor complete ale lui Ion Creangă - Grigore Tăbăcaru, Fatma și Octavian C. Tăslăuanu (scriitor și om politic), Alex. Cosmovici (biograful lui Enescu), Constantin Rene Brăiloiu (compozitor și etnomuzicolog), poetul Felix Aderca et caetera. Crescută într-un asemenea mediu cu valențe elitiste, tânăra Măruca visa, desigur, mai mult și va obține statutul de prințesă atunci când, în 1896, se mărită cu Mihail Cantacuzino, descendentul ilustrei familii boierești care a dat Valahiei și Moldovei mai mulți domnitori, între care se cuvine menționat Șerban Cantacuzin (1640-1688), cel căruia habsburgii îi promiseseră tronul unui Constantinopole eliberat de păgâni, fratele cărturarului Constantin Cantacuzino și predecesorul în Țara Românească al lui Constantin Brâncoveanu. Viitorul ministru și primar al Capitalei (1904-1907) a fost pe loc vrăjit de frumusețea moldovencei cu părul negru-arămiu care abia împlinise 18 ani.

A luat-o de nevastă și a adus-o la București, a instalat-o în palatul primit de la tatăl său Grigore Cantacuzino-„Nababul” (considerat cel mai bogat om din țară) și-a făcut doi copii cu ea, pe Alice și pe Constantin („Bâzu”). Căsătoria părea una dintre cele mai fericite, dar Măruca a făcut greșeala de a o aduce alături de ea pe sora ei mai mică, Nellie, care a însoțit cuplul și în câteva călătorii în străinătate. Practica era una destul de obișnuită în epocă, surorile mai mari și deja căpătuite încercând astfel să-și introducă mezinele în societate și să le găsească partide potrivite. Măruca se străduise din răsputeri, s-o introducă în înalta societate bucureșteană: „(...) la serate şi five-o’clock-uri, la fastuoasele cine în oraş şi acasă, la ieşirile la iarbă verde, la curse, la bătaia cu flori unde eram mereu înconjurată de lume şi sărbători¬tă, tot atât de admirată ca frumoasa Prinţesă Maria”. Numai că, după nouă ani, Măruca l-a găsit în pat pe „Mișu”, fiul Nababului, cu dezinvolta ei surioară, o „Cenuşăreasă” perversă: „La întoar¬ce¬rea de la unul din cele mai frumoase baluri din acel an, bal dat în onoa¬rea mea de către minis¬trul Turciei, Kiazim Bey, îndrăgostit nebuneşte de mine, ca şi de alte câteva frumoase ale zilei (...) Deşi ştiam mai de mult de relaţia dintre Mihail şi ea, m-a apucat un frig de moarte când l-am văzut pe soţul meu lângă Nellie”, mărturiseşte ea în jurnalul său..

Șocul suferit a fost unul teribil și soția înșelată a vrut să divorțeze pe loc de soțul ei, pe care-l iubise nebunește până atunci. Cu lacrimi în ochi, Prințul a implorat-o să nu facă asta, măcar de dragul celor doi copilași. Reamintindu-și drama tatălui ei, disputat toată copilăria de părinții lui despărțiți, dar și conștientă că un eventual divorț de Prinț ar fi exclus-o imediat din „high life”, Măruca a cedat în cele din urmă insistențelor soțului ei și a continuat în mod formal căsnicia, despărțindu-se de el doar pe palierul sentimental, care, cu timpul, va fi ocupat de alte personaje notorii. Afemeiat notoriu, Prințul își va continua și el viața în chip libertin însă sfârșește într-un accident de automobil petrecut în luna august 1928, pe drumul între stațiunea Călimănești și Mânăstirea Cornetu. Măruca, întrucât nu apucase să divorțeze, rămâne moștenitoarea unei averi fabuloase, între care palatul de pe Calea Victoriei (azi, Muzeul „George Enescu”) și cel de la Bușteni, „Micul Trianon” care rivaliza cu Peleșul și căruia, inițial, primul proprietar – „Nababul”, socrul Mărucăi - voise să-i paveze curtea și să-i poleiască acoperișul cu monede de aur (legenda spune că dispuse pe cant, ca să intre mai multe!).

Devenită confidentă a Reginei Maria, frumoasa femeie are mai multe relații, între care cele cu muzicienii Dinu Lipatti și George Enescu, întâlniți la seratele muzicale ținute în Palatul Regal, dar marea ei pasiune a depresivei căreia îi plăcea să petreacă mult timp pe întuneric, cu toate luminile stinse, rămâne carismaticul filosof și universitar Nae Ionescu, unul dintre marii Don Juani ai istoriei Bucureștilor, comparabil, peste timp, cu excentricul desfrânat Ienăchiță Văcărescu de la sfârșitul secolului XVIII, cel care nu se sfia să seducă tinerele soții de domnitori, așa cum a fost cazul lui Zoe Ruset, consoarta lui Alexandru Moruzzi. Măruca își împlinise visul de a accede la nivelul cel mai înalt al societății autohtone, de notorietate fiind relația ei strânsă cu Regina țării. Așa cum își amintesc contemporanii lor, fosta mică boiernașă nu mergea ea la Cotroceni, cum ar fi fost normal, ci o primea pe Regină la palatul din Calea Victoriei. Mai mult, rămânea aşezată, ori chiar culcată, când soția suveranului intra în cameră. Dar monarhul îi trecea cu vederea lipsa de respect, fiind chiar amuzată de aceste excentricităţi:

„Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii“, o descrie regina Maria în memoriile sale.. Prințesa intrase, însă, de multă vreme într-o zodie neagră, a unei instabilități psihice accentuate. (Nu a fost singurul caz din familie. Fratele Marucăi, Constantin, îşi pune şi el capăt zilelor aparent inexplicabil, în vreme ce sora mai mică, Nellie, moare nebună, întocmai ca Eufrosina, bunica pe linie paternă.) „Bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanţă ca şi încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“, aşa o descrie pe Măruca Ilie Kogălniceanu, autor al unui volum de „Destăinuiri despre George Enescu”.

Relația cu tânărul muzician, mai mic decât ea cu trei ani, se va înfiripa prin 1913-1914, chiar sub ochii lui Cantacuzino, dar cu acceptul explicit al acestuia, mult prea preocupat de propriile relații extrconjugale. Prima noapte de amor este rememorată patetic de protagonistă, care, astfel, se putea considera răzbunată față de umilințele suferite din partea soțului ei: „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa”.

Prinţesa, considerată pe drept cuvânt o figură bizară şi neînţeleasă, găseşte în Enescu - pe care îl va boteza „Pynx” - jumătatea care o completa şi, după cum au remarcat contemporanii, se refugiază total într-o pasională poveste amoroasă:. „Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână. Vorbea încet, fără să mă privească... Fiecare cuvânt al său rezona în pieptul meu ca şi când misterul însuşi ar fi vorbit... fiinţa sa, neliniştitoare prin bogăţie şi complexitate... această fiinţă fabuloasă, care ducea cu ea trăsnetul şi toată bucuria universului...

Ghiceam că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară pe care o emana... Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el şi cu mine. Şi unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe Pământ şi dincolo de el”, scria ea în memoriile sale. La rândul său, și Enescu mărturisea că relația lor, întinsă pe durata a patru decenii pline de spectaculoase răsturnări de situații amoroase, a fost una „plină de febră și pasiune”, deloc ocolită însă de certuri și scene de gelozie, Măruca nesuportând deplasările dese și de durată ale muzicianului în Vestul Europei pentru concertele sale de vioară. Prințesa, trecută deja printr-o căsnicie cu multe episoade adulterine ale tatălui copiilor ei, vedea în toate cunoștințele feminine ale lui „Pynx” posibile amante și făcea nenumărate crize sentimentale, presărate cu acuzații și reproșuri. Se simțea efectiv abandonată:. "Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea" - consemna ea plină de amărăciune.

Cu toate acestea, „nici Enescu nu este ferit de gelozie, departe de prinţesă, când la urechile lui ajung bârfe despre presupusele escapade ale acesteia. <<Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă!>>” - îi scrie compozitorul într-o scrisoare nu mai puțin melodramatică, reproșându-i relația pasageră cu matematicianul și esteticianul Matila C. Ghyka, cel care a dăruit lumii teoria „numărului de aur” (care analizează proporțiile ideale din natură și arte, un algoritm pe care i l-a predat și lui Salvador Dali, la cererea expresă a acestuia, care l-a folosit apoi în geneza operelor sale revoluționare). Reacția iubitei este una la fel de violentă, ea acuzând „această scrisoare care m-a indignat în aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia“ - după cum scrie Măruca în jurnalul său. „O să afle el cât te costă să acuzi o Rosetti Tescanu de minciună şi trădare!“ După o neînsemnată aventură cu un lord englez, probabil întreținută doar ca o haltă de ajustare pentru hrănirea orgoliului ei supradimensionat şi „după ce primise suficiente dovezi că Enescu se căia pentru cuvintele necugetate”, Măruca ajunge la Paris, la cel care o aştepta deja de câteva luni.

După o împăcare lacrimogenă, George Enescu îi face cadou iubitei sale „Vila Luminiş”, de la Sinaia. Este locul în care compozitorul desăvârșește capodopera sa, opera „Oedip” - o tragedie lirică în 4 acte, pe un libret în limba franceză de Edmond Fleg, la care lucrase din 1906 şi până în seara zilei de 10 martie 1936, (când a avut loc premiera pe scena Operei Garnier din Paris), pornind de la tragediile „Oedip rege” și „Oedip la Colonos” scrise de Sofocle - despre care se spune că i-ar fi fost dedicată prinţesei iubite, cu care-și dorea atât de mult să-și împartă viața. Când soţul Marucăi moare în 1928, într-un cumplit accident de maşină, nimic nu părea să mai stea în calea fericirii celor doi îndrăgostiţi. Cu excepția unui mic detaliu (care ne amintește despre obsesia pentru blazonul nobiliar a unui Mateiu Caragiale): „Maria Cantacuzino nu vrea să renunţe, însă, la titlul de prinţesă, după moartea soţului. Rămâne în Palatul Cantacuzino şi, după moartea Prinţului, amenajează aici un salon elegant unde socializează lumea bună a Bucureştiului. Aici ajunge şi filosoful Nae Ionescu, un bărbat fermecător, vânat de damele din înalta societate, care o vrăjeşte instantaneu pe prinţesă”. Avea să fie un „coup de foudre” absolut devastator.

„Gândea şi trăia absolutul, la aşa înălţimi şi în aşa adâncuri, că te lua adeseori ameţeala în preajma lui. [...] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândira aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi îl sfidează“, îl descria Măruca pe filosoful Nae Ionescu în memorii.( În iunie 1930, Nae Ionescu se separase de soția sa, Elena Margareta Fotino, cu care avea doi fii, ambii morți mai târziu pe frontul rusesc, fără ca, în fapt, să divorțeze vreodată.) Despre începutul relației lor, se povestesc lucruri halucinante: „Într-o seară, George Enescu, aflat Sinaia, se întoarce la Vila Luminiș unde locuia cu prințesa, și o găsește în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină – <<Ieși afară, stârpitură!>>”. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa. Fire ceva mai potolită, Enescu a sperat că pasiunea Mărucăi va fi una trecătoare, bazată doar pe o flamă de moment, așa cum bogătașa mai experimentase nu o dată, mai ales că filosoful aventurier era cu 13 ani mai tinerel decât mereu nevrozata prințesă.

Devenit tot mai renumit, fostul „lăutar” de la curtea Reginei Elisabeta (patroana artelor frumoase Carmen Sylva) s-a retras în lumea concertistică de la Paris şi a aşteptat ca prinţesei capricioase să-i treacă năbădăile. Măruca va rămâne, însă, în relaţia cu Nae Ionescu aproape nouă ani (coincidență, tot atât cât durase și perioada de lapte și miere cu Mișu Cantacuzino). „S-a spus că filosoful n-ar fi iubit-o pe prinţesă, ci ar fi văzut în ea doar o cale de intrare în lumea bună a secolului trecut.” Dacă pentru cinicul filosof, prinţesa va fi fost doar un trofeu, pentru și-așa instabila și vulnerabila Măruca iubirea s-a dovedit una fatală. A vrut să-şi dea foc, la propriu! Când Nae Ionescu a anunţat-o pe prinţesă că relaţia lor s-a terminat şi a părăsit-o pentru pianista Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, mai tânără decât prințesa cu nouă ani, Măruca a intrat iar într-o depresie severă, refuzând să mânânce zile întregi și cochetând din nou cu tentativele de suicid.

Ajunsese în asemenea hal, încât cei doi copii ai ei, speriați de consecințele bolii psihice care se adâncea vizibil, au cerut unui medic să constate că mama lor devenise incapabilă să-și mai administreze imensa avere. Sărmana Măruca înțelesese, în fine, că nu fusese decât o etapă în destinul de arivist al lui Nae Ionescu, acesta frecventând patul și palatul celei care fusese măritate cu un foarte îndepărtat descendent al împăraților bizantini doar din raționamente de statut social. Ins fără scrupule, filosoful „trăirist” încerca să pozeze, de fapt, „într-un indiferent la ierarhii sociale și la recunoașteri. Voia să pară deasupra acestor vanități vulgare. Voia să treacă drept un dezabuzat, distant, și lua o mină diabolică. Îi plăcea să terifieze”. Pentru această atitudine studiată, profesorul universitar era adulat de studenții săi „ca un semizeu”. Considerat un mare manipulator (nu doar în plan sentimental), în realitate Nae Ionescu era avid de „lux, calm și voluptate”, pentru el neexistând vreo barieră morală: „Îi plăceau luxul și confortul. Pentru a-și acoperi pretențiile, a intrat în diverse combinații dubioase.

A semnat o poliță în fals, acoperită apoi de bancherul Aristide Blank (fostul soț al Cellei Delavrancea, amanta pentru care a părăsit-o pe Măruca). A fost reprezentantul IG Farben Industrie în România și a negociat o afacere de multe milioane cu vagoane de oțel pentru industriașul Malaxa. Era o poziție care nu se potrivește cu veleitățile lui de filosof și ortodoxist sustras contingentului. A șofat mașini luxoase (a avut un Mercedes și, apoi, Maybach). Și-a construit întâi o vilă pe strada Porumbacu, apoi alta la Băneasa (ocupată ulterior de generalul Antonescu). A avut una și la Balcic. Aici și-a cumpărat un cutter, cu care naviga în văzul tuturor ca să impresioneze. A dorit să își probeze astfel ascendența, dar nu de ordin filosofic, ci mai curînd sportiv și financiar, ca și de mare cuceritor, căci îl însoțea o frumusețe cu o generație mai tinără decît el, Elena Popovici-Lupa (cum scrie Mircea Vulcănescu). Au urmat altele” - după cum notează Stelian Tănase într-o fișă de pe blogul lui. Relația imposibilă cu Măruca Cantacuzino s-a sfârșit tragic: „Pe 5 iulie 1933, prinţesa înşelată şi abandonată de iubit a vrut să-şi dea foc şi şi-a turnat pe faţă acid sulfuric. În urma tentativei, a rămas cu niște sechele care o vor urmări toată viaţa. Din cauza cicatricii de pe obrazul drept, prinţesa va purta până la finalul vieţii, în public, o pălărie cu voal.”

Vestea că Maria Cantacuzino a vrut să-şi pună capăt zilelor pentru că a fost părăsită fără prea multe comentarii de către damnatul și nestatornicul Nae Ionescu a făcut înconjurul Europei, nu doar al Bucureștilor. A ajuns şi la urechile lui Enescu, care şi-a abandonat concertele din străinătate şi a revenit în ţară pentru a fi alături de cea pe care încă o mai iubea. Dupa tentativa ei de sinucidere, George Enescu s-a întors de urgenţă la Bucureşti, unde s-a dedicat pe de-a-ntregul cauzei disperate a iubitei sale. „Doi ani i-a luat prinţesei recuperarea după gestul sinucigaş şi, în tot acest timp, Enescu a fost cel care a ajutat-o să îşi revină. El a fost cel care a internat-o pe Măruca într-un sanatoriu de boli nervoase de la Viena. El a îngrijit-o şi a pus-o pe picioare şi, după ce depresia Mărucăi s-a vindecat, a cerut-o de nevastă.” Cei doi vechi amanți s-au căsătorit pe 5 decembrie în 1937, când compozitorul avea 56 de ani, iar Maria Cantacuzino se apropia de 60, la aproape trei decenii de când se cunoscuseră. Culmea, domnișoara de onoare a târzielnicei mirese a fost chiar Cella Delavrancea, cea pentru care o părăsise Nae Ionescu! Copiii prinţesei n-au fost deloc de acord cu această căsătorie:

„O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba când, deodată, s-a deschis uşa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întindea mâna, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă“, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuiri despre George Enescu“. Chiar dacă s-a măritat din nou, Maria şi-a păstrat titlul de prinţesă, cu toate că în acte preluase numele lui Enescu. După căsătorie, soţii Enescu au părăsit ţara, în 1939. Au revenit pentru scurt timp după cel de-al doilea război mondial, după care, simțind schimbările nefaste ce aveau să urmeze, au plecat din nou, de această dată definitiv, în 1946. S-au stabilit la Paris, unde Enescu şi-a întreţinut familia din concertele şi cursurile susţinute, în țară proprietățile Marucăi fiind naționalizate începând cu 1948 de către puterea comunistă nou instalată de sovietici.

Chiar şi după căsătorie, viaţa de familie a cuplului legat de atâția ani de iubire tulbure a fost una agitată. Au existat și zvonuri legate de o scurtă relaţie extraconjugală a prinţesei cu mult mai tânărul Dinu Lipatti (care avea cu 39 de ani mai puțin!), semn că o femeie cu adevărat fascinantă practic nu are vârstă. Şi chiar şi despre Enescu s-a spus că şi-ar fi înşelat adorata soţie cu Claudia Rogulski, tânăra și frumoasa poloneză adusă în casă ca damă de companie chiar de Măruca, din nou deznădăjduită și înveninată: „Dar ce putea să mai facă la 62 de ani? Sinuciderea nu mai re¬pre¬zenta o opţiune, aşa că hotărăşte să se răzbune pe rivală. O pârăşte la Antonescu în speranţa că va fi expulzată din ţară. Cum şi acest demers eşuează, nu-i rămâne decât să facă ceea ce se pricepea mai bine, adică să-i facă viaţa mize¬rabilă lui Enescu, culmea, probabil singurul om care a iubit-o cu adevărat”. Pentru Enescu, „Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări.

Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. S-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la numărul 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara", consemnează muzicologul Viorel Cosma. Se pare că Enescu a cammurit în mizerie, iar Măruca îl obliga să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Unul dintre argumentele prințesei, care pentru nimic în lume nu și-ar fi abandonat stilul de viață extravagant, era că muzicianul trimitea anumite sume de bani în țară bastardei sale: „Puţini ştiu că marele compozitor a avut un copil din flori. În casa părinţilor săi din Dorohoi, Enescu a cunoscut o tânără menajeră, o femeie simplă, dar care l-a iubit foarte mult şi cu care a avut o fetiţă. Elena Dinu, fiica lui Enescu, a devenit mai târziu croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti. Măruca Cantacuzino, soţia lui Enescu, a trebuit să accepte existenţa copilului din flori şi faptul că marele compozitor îi trimitea fetei bani din Paris, unde s-a mutat în 1946”.

Dincolo de toate aceste inadvertențe sentimentale dar și de lifestyle ale mereu complicatului cuplu, Măruca i-a rămas soţie genialului muzician până în ultima clipă din viaţă: „Enescu a murit bolnav şi pe jumătate paralizat, în noaptea de 4 spre 5 mai 1955, la Paris, într-un apartament din Hotelul Atala. După moartea compozitorului, prinţesa iubită a trăit în Eveţia şi i-a supravieţit lui Enescu până pe 22 decembrie 1968. Amândoi sunt înmormântaţi în cimitirul Père Lachaise din Paris”. Pe piatra funerară, Măruca a cerut să nu îi fie trecut titlul de Prinţesă la care a ţinut toată viaţa (și fără folosirea căruia ritualică trântea telefonul în nas interlocutorilor săi), ci, în eternitate, să fie amintită doar ca „Maria Enescu, născută Rosetti -Tescani”.

Mai multe povești tulburătoare în volumul Divele controversate ale Bucureștilor, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro