Despre Alexandru Marghiloman, cel care a dat numele faimoasei cafele fierte nu cu apă ci cu rom de Jamaica ori coniac, politicianul care strânsese în herghelia sa cei mai mulți armăsari pursânge care au existat vreodată în România, se spunea, de pildă, că era atât de pedant cu ținuta lui încât își trimitea cămășile la spălat, călcat și apretat la Londra! Alexandru Marghiloman, ajuns prim-ministru al României, era fiul unui arendaș buzoian, ins de teapa lui Dinu Păturică, necum membru al autenticei aristocrații rurale.

Fiul său, însă, s-a însurat cu o membră a familiei princiare Știrbey (pe care și-a permis, cu dezinvoltură, să i-o cedeze apoi inamicului politic Ionel Brătianu). Marghiloman avea ca hobby întreținerea unui herghelii de cai pursânge unică în Europa. El a inventat și cafeaua omonimă, preparată cu coniac veritabil în loc de apă, servită celor din high class în cele mai selecte locații din oraș - Capșa, Corso, Cafe de la Paix, Riegler sau Fialkowski.

Povestea tipului de cafea - un fel de Irish Coffee dâmbovițean - pe care l-a inventat din întâmplare dar care l-a propulsat, printr-o metonimie de tip joffre sau sandwich, în eternitate este cât se poate de simplă. Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana“. După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman”, „două marghilomanuri sau „o marghilomană”.

„Marghilomana este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de filigeană. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin”, scrie www.historia.ro.

Marghiloman mai era celebru în epocă pentru că era personajul spilcuit căruia îi revenea întotdeauna onoarea de a deschide balurile selecte ale epocii. „Balurile, pe vremea aceea, însemnau un cotilion şi un supeu. Ele se deschideau cu dansurile la modă: polka, polimazurka, vals, cadril şi lanciers, care aţâţau pofta de mâncare, dar nu erau decât un <>. Acopereau intervalul care dura de pe la 10.00 sau 10.30, până la 12.30, cel mai târziu până la 01.00, când se servea supeul. Apoi începea cotilionul (cel care îl deschidea era un fel de arbitru al eleganţei, aşa cum a fost mult timp Alexandru Marghiloman), care dura până la 3-4 dimineaţa sau uneori chiar până pe la 7.00-8.00”. Ieșeau mai întâi la dans gentilomii bucureșteni de demult: „Alexandru Marghiloman și frate-său Mișu, Costică Miclescu (zis Popa), Nicu și Gogu Cerkez - iar îndată după dânșii veneau Radu Cornescu, frații Mitică și Georges Soutzo (fiii lui Othon Soutzo și ai Conduratinei), Alexandru Davila, Emil Lahovary”.

Marghiloman a avut o biografie interesantă, destul de atipică. S-a născut la 27 ianuarie 1854 în Buzău într-o familie burgheză rurală. Tatăl său, Iancu Marghiloman, era un mare arendaș al Țării Românești, iar mama sa, Irina Isvoranu (sora duelistului Ionel Isvoranu), făcea parte dintr-o familie înstărită din Oltenia. Despre Iancu Marghiloman, Duiliu Zamfirescu avea să scrie destul de neconcesiv: „colon californian, arendaș, antrepenor, vânător de Bărăgan, jucător de carți, prefect – în cele mai bune relații cu lumea din București: miniștri, deputați și senatori, și cu lumea din provincie: alegători, subprefecți, hoți de cai". Alexandru Marghiloman a urmat Colegiul Sfântul Sava din București, iar apoi se va înscrie la Facultatea de Drept și la Înalta Școală de Științe Politice din Paris. După absolvire, în 1879 Alexandru Marghiloman va fi procuror și mai apoi judecător la Tribunalul Ilfov. În 1881, va demisiona pentru a deveni avocat, pentru ca trei ani mai târziu să fie numit Avocat al Statului. La 6 noiembrie 1884, Alexandru Marghiloman este ales deputat în Colegiul I Buzău, conform datelor de pe Wikipedia.

În 1890, Alexandru Marghiloman s-a căsătorit cu Elisa Știrbey, nepoata fostului domnitor Barbu Știrbey și sora Prințului Barbu Știrbey, iubitul „istoric” al Reginei Maria. Marghiloman și soția lui au divorțat mai târziu, Elisa căsătorindu-se cu Ion I. C. Brătianu, liderul Partidului Liberal. Cum Marghiloman va deveni și el lider al Partidului Conservator, cei doi oameni politici se vor dușmăni toată viața. Finalul carierei politice a lui Marghiloman a fost unul extrem de controversat. În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 poziţia lui Marghiloman a fost de a nu merge de partea Rusiei. Astfel, ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră şi la Strâmtori, pentru că aceasta ar fi reprezentat intrarea României în sfera de influenţă rusă. Neutralitatea era cea mai convenabilă soluţie întrucât o alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria.

Neutralitatea era susţinută de liderul conservator luând în considerare şi starea de nepregătire militară şi economică a României. În cele din urmă, s-a decis ca România să rămână neutră faţă de acest conflict, motivându-se că Austro-Ungaria a fost cea care a declarat război Serbiei. Peste doi ani, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916 , liderul conservator a avut aceeaşi poziţie fermă. El a sesizat din nou pericolul ce vine de la est: „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a ţării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului ţării. O dată deciziunea luată, vom tăcea! Aceasta este tot ce putem face pentru a nu rupe unitatea naţională”. Influenţa pe care primul ministru liberal, Ion I. C. Brătianu, a avut-o asupra Regelui Ferdinand I s-a dovedit decisivă, astfel că s-a decis intrarea României în război de partea Antantei. Situaţia pe front nu a decurs în favoarea ţării noastre, astfel că familia regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul au fost nevoite să se retragă la Iaşi în noiembrie 1916. Marghiloman s-a numărat printre cei care au rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, stabilind contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.

Pe 5 martie 1918, şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de Miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acesteia din război, iar acest fapt izolase România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea. Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă. În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari.

Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Cu toate presiunile exercitate asupra sa, Regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român.

Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”. Soarta a zâmbit până la urmă României, iar spre sfârşitul anului 1918 Antanta obţinea mari succese pe frontul din vest, iar pierderile din rândul Puterilor Centrale erau imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918, Regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat armatei române să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă (tatăl viitorului inventator Henri Coandă), care a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca act nul şi neavenit.

Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare. Eforturile ulterioare ale lui Marghiloman de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc. De-a lungul timpului, Partidul Conservator s-a afirmat ca un susţinător ferm al intereselor marilor proprietari funciari. Însă, evenimentele care s-au desfăşurat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, au dezvăluit că România trebuie să se ralieze noilor realităţi din societate. În aceste condiţii, se impunea adoptarea a două măsuri fundamentale pentru dezvoltarea statului: introducerea votului universal şi reforma agrară, prin exproprierea marilor proprietăţi rurale.

Astfel, baza electorală a conservatorilor a avut foarte mult de suferit, deoarece acum toţi ţăranii beneficiau de dreptul la vot, iar aceştia erau clar interesaţi să trimită la putere formaţiunile care le apărau interesele. Conservatorii nu au avut abilitatea politică de a se reorienta pe scena politică, cum au avut-o adversarii de o viaţă, liberalii, care au reuşit să se consolideze în urma acestui proces evolutiv. Om politic de mare anvergură, perspicace, Marghiloman a sesizat dincotro bat vânturile social-economice postbelice şi a încercat să se adapteze din mers acestui proces. El a schimbat denumirea formaţiunii politice al cărei preşedinte era în Partidul Conservator Progresist, încercând astfel să sugereze procesul de modernizare prin care conservatorii treceau. Încercările sale nu au avut efect, astfel că la alegerile din martie 1922, PCP nu reuşeşte să adune suficiente voturi pentru a mai accede în Parlament. La 18 februarie 1923, la solicitarea Institutului Social Român, a încercat o nouă sinteză a principiilor doctrinei conservatoare: „Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric că programul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”.

Alexandru Marghiloman a murit pe 10 mai 1925, la vârsta de 71 de ani. După decesul liderului, cei câţiva conservatori care mai rămăseseră devotaţi nu au mai avut puterea necesară de continua opera politică, iar pe 28 mai vor fuziona cu Partidul Poporului. După moartea lui Alexandru Marghiloman, uriașa avere a acestuia a fost făcută praf de urmași, împlinindu-se, parcă, blestemul care-i fusese aruncat cândva tatălui acesta, Iancu Marghiloman. „Tatăl viitorului prim-ministru, născut în anul 1816 în comuna Verneşti de lângă Buzău, a dobândit prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe, averea importantă ce i-a permis ulterior să se impună în urbea Buzăului ca pârgar (consilier) şi primar între anii 1840-1848. Potrivit scriitorului Nicolae Peneş, autor al unei cărţi despre familia Marghiloman, legenda spune că multe dintre moşii le-ar fi dobândit pe căi necinstite. Hoţ de cai şi trişor renumit, Iancu Marghiloman s-a bucurat de atenţia presei locale şi centrale, fiind descris ca un tip ce nu ştia ce-i mila în afaceri, judecându-se până şi cu cele mai apropiate rude. Pe mulţi i-a deposedat de avere, cum e şi cazul lui Constantin Musceleanu, la jocul de cărţi, acesta din urmă pierzând cele 20 de hectare şi heleşteul unde va fi ridicată mai târziu celebra sa vilă Albatros.

Atunci, supărat că a pierdut în faţa unui trişor, boierul Musceleanu ar fi exclamat: <<Să se aleagă praful de tot ce va fi construit pe acest loc!>>” (www.adevarul.ro). Proporțiile dezastrului au fost absolut uluitoare, totul ajungând efectiv pe apa Sâmbetei: „După moartea lui Marghiloman, la 10 mai 1925, urmaşii săi au deschis după numai patru zile, la Tribunalul Ilfov, testamentul scris în mai multe etape. Uzufructul întregii averi revenea soţiei sale, Maria Marghiloman, născută Benedict Petrescu, cu care se căsătorise în 1919, atunci când marele politician avea 65 de ani, iar soţia doar 27. Rente viagere au mai primit soacra sa, câţiva strănepoţi, iar o parte dintre colaboratori au primit bani, unele în conturile unor datorii. Alte prevederi testamentare se refereau la caii de curse, care puteau fi vânduţi, mai puţin elementele de prăsilă, exprimându-şi dorinţa continuării crescătoriei pur-sânge. La scurt timp după începerea exercitării drepturilor succesorale, au apărut problemele pentru urmaşii lui Marghiloman, în special pentru văduva acestuia.

La 7 aprilie 1927, Maria Marghiloman, Nicolae N. Butculescu, pentru fiul său Mihai şi Mihail Scarlat Pheredyke, pentru fiul său Alexandru, au luat cu împrumut, pe termen de zece ani, de la Banca Chrissoveloni, Banca de Credit Român, Banca Agricolă şi The Bank of Roumania, suma de 30.000.000 lei. Creditul a fost garantat cu moşiile Fundeni - Tulbureasca, întinsă pe 254 de hectare, şi Valea Scheilor - Tohani, cu suprafaţa de 105 hectare. După trei ani, băncile respective au transferat ipoteca Primei Societăţi Civile de Credit Funciar Român, care în condiţiile în care restituirea împrumutului nu s-a derulat conform contractului, a solicitat Tribunalului Buzău sechestru asigurator asupra proprietăţilor ipotecate. Pentru a-şi recupera parte din datorie, societatea a arendat moşiile unor cooperative, cu care moştenitoarea lui Marghiloman s-a luptat în instanţă mulţi ani, ca să îşi recâştige drepturile de folosinţă. Maria Marghiloman s-a judecat în 1934 şi cu ceilalţi succesori ai politicianului, care îi reproşau că nu le-a asigurat veniturile stipulate în testament, a înstrăinat mobilierul, argintăria, tablourile şi bronzurile, care ar fi trebuit păstrate de familie, nu s-a îngrijit de întreţinerea şi repararea clădirilor, nu şi-a achitat taxele şi impozitele şi nici datoriile către creditori.

Nepoţii lui Marghiloman au adus dovezi că imobilul din Bucureşti a fost vândut cu 22.000.000 lei, din care mătuşa lor a rămas cu aproape 9.000.000 de lei, a vândut parcul de cai de curse cu toate elementele de prăsilă, fără a păstra nimic, a înstrăinat mobilierul şi inventarul vilei Albatros din Buzău, <<lăsându-le ca şi vila Edwin din Bucureşti în complectă stare de ruină>>. Din cauza neachitării impozitelor şi taxelor, Fiscul a cerut la 19 septembrie 1933 să se vândă Vila Albatros şi hipodromul, pentru suma de 877.897 lei, rudele sale menţionând că văduva nu s-a îngrijit să se achite nimic după moartea politicianului. Demersul nu a avut însă sorţi de izbândă. <>. Instanţa a admis cererea succesorilor nemulţumiţi de văduva lui Marghiloman, în baza dovezilor aduse de aceştia, şi a dispus sechestru asigurator asupra averii mobile şi imobile a Mariei Marghiloman.

Au intrat sub sechestru proprietăţi evaluate la peste 54.000.000 lei, precum zeci de pogoane de vie şi livezi, zeci de hectare de pădure, islaz, fâneaţă, moşia Fundeni - Tulbureasca, Vila Albatros din Buzău, cu 45 de pogoane de parc, şase grajduri pentru caii de curse cu 54 de boxe, vila Edwin din Bucureşti şi hipodromul cu 85 de pogoane pentru pistă. Vila Albatros, proprietatea reprezentativă a lui Marghiloman, a intrat pe mâinile mai multor chiriaşi, unii puşi de Maria Marghiloman să aibă grijă de complex, alţii stabiliţi de instanţele care au judecat timp de 15 ani procese pe marginea drepturilor succesorale. În timp, însă, conacul de la marginea Buzăului şi-a pierdut strălucirea de altădată. Clădirea s-a ruinat, parcul a devenit un maidan, iar heleşteul care era odinioară raiul lebedelor începuse să se colmateze”.

Nici măcar dispariția fizică a risipitoarei soții, Maria, nu a rezolvat problemele și dezastrul a continuat până la venirea comunismului, care a reușit să distrugă tot ceea ce mai putea fi distrus: „După moartea acesteia, în 1938, tribunalul a suspendat măsura sechestrului asupra complexului Marghiloman, de la marginea Buzăului, la solicitarea moştenitorului legal Mihai Butculescu-Marghiloman, deoarece la partaj acestuia îi revenea moşia cu întreg inventarul. Ulterior, prin actul de împărţeală şi lichidare din 28 ianuarie 1939, lui Mihai Butculescu-Marghiloman i-au revenit 37.5 procente, iar lui Alexandru Pherekyde, alt nepot, 62.5 la sută din vila Albatros, cu parcul, heleşteul, grădina şi celelalte construcţii. La 28 februarie 1939, Mihai Butculescu-Marghiloman, Alexandru Pheredyke, în calitate de moştenitori ai defunctului Marghiloman, şi avocaţii Nicolae D. Stănescu şi Sebastian Şerbănescu, care deţineau 25 la sută conform clauzelor din contractul de angajament, au vândut Ministerului Aerului şi Marinei vila Albatros cu terenul aferent şi toate construcţiile şi plantaţiile.

Nepriceperea managerială a văduvei marelui politician conservator sau dezinteresul faţă de problemele care o depăşeau au făcut ca impozanta vilă Albatros să se ruineze rapid, amenajările de la hipodrom să se piardă pe vecie, iar celebra herghelie, mândria lui Marghiloman, să fie vândută la licitaţie lui Solomon Goldman, din Buzău. Acesta a vândut caii de curse, la scurt timp, din cauza cheltuielilor mari, şi a nepriceperii în adiministrarea unei astfel de afaceri. Schimbarea regimului politic a influenţat radical destinul complexului care i-a aparţinut familiei Marghiloman. Din 1945, în conacul Marghiloman şi clădirile anexe au funcţionat depozite ale Întreprinderii de Legume şi Fructe Buzău, ale Întreprinderii Horticola, depozite şi ateliere ale IJGCL şi şantierul de construcţii din subordinea acesteia.

După ce a stat în ruină mai mult de şase decenii, din cauza ignoranţei autorităţilor, Conacul Marghiloman, a căpătat măreţia de odinioară, cu ajutorul unor fonduri de la Uniunea Europeană”. Moștenirea marelui bărbat merită dreptul la o nouă viață, după ce a strălucit dar a și fost discreditată în decursul istoriei. Rolul său în politica românească merită să fie reanalizat, iar ceea ce s-a mai putut păstra din impresionanta lui avere ar putea fi repus în valoare. „Complexul Marghiloman, din care fac parte vila Albatros, parcul şi heleşteul, a fost construit între anii 1882 şi 1887, de către Iancu Marghiloman. După ce acesta a murit, fiul său, Alexandru Marghiloman, a ales să îl modernizeze, apelând la serviciile unui arhitect de origine franceză, Paul Gottreau. Acesta era renumit deja pentru proiectarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni şi a clădirii Fundaţiei Universitare Carol I din Bucureşti. Sub grija lui Gottreau, conacul a devenit o clădire masivă, cu arhitectură în stil franţuzesc.

În 1897, a fost inaugurată Vila Albatros, situată într-un parc imens, cu heleşteu, care avea alături dependinţe, precum vile pentru personal pentru musafiri, case pentru grădinari şi portari, grajduri pentru caii de curse. Pe vremea aceea, caii de curse de la Conacul Marghiloman erau celebri după ce câştigaseră 27 derby-uri. Palatul Marghiloman avea 31 de camere şi era deosebit de luxos. Pe jos era parchet, iar pereţii erau tapetaţi cu mătase…”

Mai multe povești fascinantee în volumul Figuri de dandy și Don Juani de București. De la Mateiu Caragiale la Rică „Fante de Obor", din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro