Pe Mihail Kogălniceanu, istoria preferă să și-l amintească în calitatea sa de bărbat de stat, care a marcat semnificativ politica României vreme de decenii întregi după Unirea Principatelor din 1859. Mai puțin se vorbește despre celălalt fel de „tovărășie” a sa cu Alexandru Ioan Cuza, pe când, noaptea târziu, luau la rând cartierele rău famate ale orașului în căutarea demoazelelor care le-ar fi putut oferi plăceri (ușoare) după plăceri (la fel de ușoare).

În teorie, politicianul era un mare admirator al frumuseții feminine, pe care o ridica, adesea, pe un binemeritat piedestal. Grație muzei sale, Ecaterina Jora, Kogălniceanu avea o atitudine aparte față de femei, poziție expusă și în lucrările sale. Eseistul român și-a expus în nenumărate rânduri susținerea față de emanciparea femeii, care, în opinia sa, „este facută pentru alta ceva mai înalt decât a poronci și a căuta numai prozaicile trebi a gospadăriei; o socot de o misie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar că entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu.”

Opinia rafinată față de femei, a publicistului român, a fost expusă și cu alte prilejuri, dând naștere unor tirade emoționante, de un patetism deloc bine temperat: „Femeia, în lexiconul meu, înseamnă o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră [rea] câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume și partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce înțălege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru câteodată plânge și altă data îi în stare să-si jărtfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care cand îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova.”

Însă, pe cât de avântat și idealist se arăta Kogălniceanu în scrierile sale, pe atât de prozaic se dovedea dincolo și dincoace de limitele senzualității și, adesea, ale vulgarității atunci când trecea la fapte și colinda locațiile deocheate ale vremii, în care se găseau adevărate „trufandale” de cele mai felurite seminții. Încă de pe atunci, oferta era extrem de diversificată. Între frumoasele epocii, unele de top erau de alte nații, gusturile clienților devenind, în timp, tot mai sofisticate și cerând, pentru diversitate, de pildă o Rașelica Nachmanson (evocată de Mateiu Caragiale în Craii de Curtea Veche) ori o „Zlatca evreica” (una dintre „Fiicele Vinerii” din romanul Manoil de Dimitrie Bolintineanu), o Chera Duduca (țiitoarea postelnicului din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon) sau o „Arghira grecoaica” (vizitată și de Vodă Caragea), o „Rozolina nemțoaica” sau o „Calmuca tătăroaica” (deși, de fapt, „calmucă” însemna o altă seminție din Asia Centrală) et caetera. Asemenea personaje au pătruns în literatură fiindcă, în realitate, ele chiar făceau fala caselor de toleranță autohtone.

Constantin Beldie, în Memorii-le sale, evocă sugestiv alte femei vestite din acele vremuri: „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi târându-şi picioarele adipoase ca de elefant; Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de Liceul Lazăr; Marie Studenta, amanta ambasadorului Rusiei Pokliewski-Koziel; Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari; Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a avut bunul simţ să moară la timpul cuvenit şi să lase în urma lui o moştenire îndeajuns de consistentă încât Mimişor să nu mai fie obligată să <<facă piaţa>> decât din propria ei plăcere”. (După retragerea din activitatea direct prestatoare, curtezana devine matroană: „Lumea bună se întâlnea într-o veche grădină bucureşteană patronată de Mimi Moft, situată între Grădina cu Cai și Grădina Warenberg, tot pe lângă Cișmigiu, unde ziua era spectacol, iar seara spațiul grădinii devenea o casă de toleranță”.)

O celebritate a acelor vremuri era şi „Napoleon”: „Dacă vă închipuiţi că sub acest nume ciudat se ascundea vreun travestit, vă înşelaţi amarnic. Napoleon era o roşcată superbă, şcolită prin străinătate, stilată şi deosebit de elegantă. În anul 1875, în evidenţa poliţiei bucureștene existau 243 de fete care practicau meseria, în 1898 erau 354, iar după alt deceniu numărul acestora creștea de zece ori. Într-un document oficial este menţionat că, în România, practicau „legal” antica ocupație 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 rusoaice, 25 turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 poloneze, 171 cehoaice si 947 de alte nationalităţi. În fața unei oferte atât de diversificate, cine ar fi putut râmâne insensibil? Prea puțini „oameni de lume”, nu și Mihail Kogălniceanu. „Lucrarea sa Iluzii pierdute, aşa neterminată cum e, un carneţel descoperit la Arhivele Naţionale Iaşi şi amintirile contemporanilor săi stau mărturie în acest sens.

Om politic, scriitor, ziarist, istoric şi orator român. Aşa a rămas în cărţile de istorie Mihail Kogălniceanu, personalitate complexă a secolului al XIX-lea. <>, aminteşte istoricul Alexandru Neacşu. Dar asta nu e tot. Pasiunile pentru femei şi pentru bucătărit sunt laturi mai puţin cunoscute ale personalităţii lui Kogălniceanu, cel care înainte de a fi sfătuitorul lui Cuza a fost un om de lume controversat. Dan Falcan, istoric şi cercetător în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, îl descrie astfel: <<Kogălniceanu era un afemeiat, ca şi Cuza. După moartea fostului prim-ministru, s-a descoperit un carneţel al acestuia în Arhivele Naţionale Iaşi, unde îşi trecuse toate amantele. Conform jurnalului intim în care politicianul îşi trecea cuceririle, Kogălniceanu nu rata nimic. A avut peste 700 de amante, de la femei de serviciu, până la cameriste sau doamne din înalta societate. Umblând prin bordeluri, la braţ cu Cuza, se poate să fi avut şi o evidenţă a amantelor acestuia, însă nu ştiu dacă era consemnată în carneţel>>. De altfel, admiraţia pentru reprezentantele sexului frumos l-au îndemnat pe Mihail Kogălniceanu să aştearnă pe hârtie primele sale scrieri. Cu gândul la primul său amor, a început să scrie Iluzii pierdute, carte abandonată după primul capitol, Un întâi amor. <>, scria Kogălniceanu despre femei la 26 de ani.

Era vremea în care colinda saloanele aristocrate ale vremii şi bifa cuceriri în rândul damelor vrăjite mai degrabă de spiritul său optimist, decât de înfăţişarea de Don Juan. Îi plăceau în egală măsură petrecerile şi femeile şi era renumit în epocă pentru faptul că nu se ferea să-şi povestească aventurile. Filosofia de viaţă şi-a expus-o într-o frază din cartea scrisă în tinereţe: <<Viaţa noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de năcazuri, încât, când ni se înfăţoşază un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul>>.

Mihail Kogălniceanu s-a căsătorit pe 10 noiembrie 1852 cu Ecaterina Jora, văduva colonelului Iorgu Scorţescu, şi din relaţia conjugală a avut trei băieţi şi cinci fete. Aproape două decenii s-a împărţit între căsnicie şi o zbuciumată relaţie extraconjugală cu Raluca Lamotescu. Cu amanta devenită oficială, Kogălniceanu a avut o fiică pe nume Maria. <<Urmaşii lor trăiesc astăzi în Franţa. Margareta Lecca, nepoată de fiică a marelui istoric şi om politic a fost cea de-a doua soţie a lui Henri Coandă>>, explică Alexandru Neacşu. Starea civilă şi complicata viaţă amoroasă cu amanta care a făcut tot posibilul să-l convingă pe Kogălniceanu să divorţeze nu l-au împiedicat să aibă nenumărate alte aventuri. Relaţia cu amanta a fost încheiată din cauza geloziei acesteia, iar Kogălniceanu şi-a căutat fericirea în braţele a sute de femei. <<Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întipărire în inima acelor ce zic că simţesc amorul>>, scria Kogălniceanu în manuscrisul Iluzii pierdute. Şi nu numai acolo şi-a exprimat Kogălniceanu filosofia că femeile sunt bune, negreşit, de iubit. <>, scria politicianul în Fiziologia provincialului în Iaşi.

Deşi reglementări despre statutul prostituatelor şi al caselor de toleranţă existau în Ţările Române încă de pe vremea fanarioţilor, istoricul Dan Falcan spune că sub guvernarea lui Kogălniceanu s-au făcut câteva clarificări, având în vedere că, de-a lungul timpului, fenomenul prostituţiei evoluase. În vremea guvernului Kogălniceanu a apărut o lege care împărţea <> în trei categorii: <>. Tot în aceeaşi perioadă, au fost stabilite noi norme de funcţionare pentru casele de toleranţă din Principatele Unite şi s-a înfiinţat condica de sănătate a femeilor care practicau amorul liber. (…)Mulţi contemporani l-au criticat pe Mihail Kogălniceanu tocmai pentru <>. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, scria despre omul politic: <>. Iar prinţul Nicolae Suţu îl descria ca pe un <<chiţibuşar, neruşinat, certăreţ în afaceri, şarlatan politic... Posedă un fond de răutate care-l îndeamnă să se distingă prin înclinarea de a face rău de dragul de a face>>, spunea prinţul despre Kogălniceanu.

Mihail Kogălniceanu a murit în 1891, într-un spital din Paris, pe masa de operaţie, la 74 de ani, din cauza unor grave probleme renale. <
>, precizează Alexandru Neacşu. Totuşi, fostul prim-ministru şi-a păstrat pasiunea pentru sexul frumos până la ultima suflare. În volumul de memorii Efimeridele, Marius Theodorian-Carada povesteşte o întâmplare din ultimele zile de viaţă ale lui Mihail Kogălniceanu: <>”.

...Mai multe astfel de povești în volumul „Figuri de dandy și Don Juani de București. De la Mateiu Caragiale la Rică - Fante de Obor”, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro