Unele lucruri par să se repete ciclic. Așa cum astăzi băieții de bani gata ai Bucureștilor ies la agățat noaptea în cluburile de lux ale orașului, folosind mașini precum Ferrari, Lamborghini sau Bugatti Veyron pe post de „aspiratoare” de fete frumoase, pe vremuri caleștile scumpe, comandate la Viena sau Berlin, conduse de „muscali” îmbrăcați în livrele verzi, îndeplineau cam același rol, așteptând conașii petrecerilorîn fața localurilor consacrate din urbe.

Craii începutului de secol XIX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi „desfrâuri cu ţigănci” şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită ca locuri de comemorare a petrecerilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva <> de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru.

La fel s-a întâmplat şi atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti, a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Bărcănescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal. După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene.

Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat. Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu şi s-o ducă la Bărcăneşti, un sat de pe lângă Bucureşti. „Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţă un preot şi l-a obligat să-i căsătorească”, completează Adrian Majuru.

Ca şi azi, Bucureştii se puteau mândri cu o colecţie impresionantă de eroi locali, amatori de aventuri galante, care însă, spre deosebire de jalnicii omologi ai lor apăruți în timpurile prezente, apăruţi de nicăieri, direct în paginile tabloidelor, „erau reprezentanţii unor elite în adevăratul sens al cuvântului. Fie ea o elită nobiliară, aureolată de aventurieri nocturni ca Scarlat Bărcănescu, Barbu/Bărbucică Catargiu, Ionel Isvoranu sau Costică Paciuris, fie o elită intelectuală, afişând o atitudine dandy, în ton cu spiritul boemei bucureştene de la cumpăna dintre veacuri, care aduna nume ca Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu. Singurul punct comun care li s-ar putea găsi crailor de ieri şi de azi este pofta sau abilitatea cu care ştiau şi ştiu (mai abitir azi decât ieri) să risipească banii părinţilor. Dar, spre deosebire de tinereii contemporani, pentru care arta de a fi golan este cheia principală a succesului, „cei vechi” (cu câteva excepţii) adăugau apetitului nestăvilit pentru aventură şi plăceri patru însuşiri astăzi desuete: cavalerism, distincţie, onoare şi galanterie.

Dintre aceștia, Scarlat Bărcănescu şi Barbucică Catargiu făceau parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot. Erau contemporani cu primul domn pământean al ţării Româneşti, după mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, Grigore al IV-lea Ghica, şi la fel de dornici să-şi potolească setea de aventură, în ciuda eforturilor domniei de a-i disciplina pe neastâmpăraţii boiernaşi, stipendiindu-i pentru a se educa în Apus. Vom vedea că tinerii aceştia au plătit fiecare un preţ mai mare sau mai mic al păcatelor tinereţii… preţ care i-a maturizat în cele din urmă.

Scarlat Bărcănescu s-a afirmat drept un cuceritor precoce, încă din anul 1816, anul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, când a sedus-o pe tânăra Elena (Elenchi) Caragea, convingând-o să fugă împreună cu el din Bucureşti. Evenimentul s-a consumat chiar în noaptea nunţii acesteia cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu, fiul banului Constantin Bălăceanu şi al Sultanei Pârscoveanu. Ştirea de senzaţie, care ar fi colorat azi paginile unor ziare de scandal, se afla inserată într-o scrisoare cu caracter confidenţial adresată de un anonim cavalerului austriac de Gentz, neobositul corespondent al fanariotului Caragea. Fiind vorba de o rudă a domnitorului, anonimul autor al epistolei a păstrat discreţia asupra faptului, fără să reziste ispitei de a evidenţia caracterul scandalos al aventurii Elenei, prin menţiunea <>. Curajosul <>(Al. Alexandru, O iubire romantică şi un duel din 1827, Magazin Istoric, nr. 8, noiembrie 1967) nu a rămas fără urmări.

Tinerii şi-au găsit un refugiu temporar la Braşov, unde erau aşteptaţi de mama lui Scarlat, Ecaterina, şi de fratele acestuia, Dumitrache. Imprudență fără margini, ştiind cine erau fraţii lor, prieteni de arme şi aventuri galante şi unii dintre cei mai temuţi mânuitori de arme din Bucureştii începutului de secol XIX”. Ne informează Ion Ghica, într-una dintre scrisorile lui către Vasile Alecsandri, că Iancu Caragea şi Dumitrache Bărcănescu „nu lăsau să le scape niciun prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean şi cu cepchen, a se lega la cap cu tarabolus şi a-şi încărca sileahul de la brâu cu pistoale şi cu iatagan, precum şi a-şi atârna pală de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât din paşnici ce erau mai înainte, deveniseră arţăgoşi şi turburători”. Iar Ulysse de Marsillac, fin observator al realităţilor romaneşti de secol XIX, le descrie succint vestimentaţia, o combinaţie de lux oriental şi eleganță apuseană, în care jambierele arnăuţeşti brodate încă mai supravieţuiau, dar locul giubelei incomode purtate de boierii fanarioţi fusese luat de „tunică strânsă pe talie, împodobită cu galoane de aur”.

Răpirea Elenei de către Scarlat, fratele prietenului său Dumitrache, nu era pentru turbulentul Iancu Caragea un „mic lucru”. Oricum ar fi stat lucrurile, „afacerea s-a aranjat fără vărsare de sânge. Poate tulburările pricinuite de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, poate asprimea cu care primul domn pământean Grigore al IV-lea Ghica pedepsea aspru <>, cum se exprima foarte plastic Ion Ghica, au liniştit temporar spiritele. Oricât ar fi fost de agitat, tineretul acesta nu era lipsit de oarecare măsură sau… mai bine zis… tremura de frica celor doi şefi de arnăuţi care conduceau garda principelui, Negreanu şi Măciucă. Ştiau ce însemna bătaia la tălpi, pedeapsa aplicată uneori chiar de domnitor, în persoană, căutătorilor de gâlceavă.

Toţi cei care îi cunoşteau însă pe protagoniştii dramei aflate încă în faşă puteau fi convinşi că răfuială era doar amânată. Aceasta, deoarece nici Scarlat nu ţinea să se astâmpere, gata de a-şi înfrunta orice rival care ar fi râvnit la inima şi mâna Elenchii. Şi… spre nenorocul lui… acest rival s-a dovedit a fi un străin. Şi nu orice străin… ci chiar consulul Austriei la Bucureşti, Herr von Liehmann. Ce motiv putea să-l îndemne pe Iancu Caragea, fratele Elenei, să-l provoace la duel pe Dumitrache Bărcănescu, fratele lui Scarlat, în anul 1827, adică la exact cinci ani de la consumarea scandalului cu pamfletul şi la unsprezece de la fugă celor doi îndrăgostiţi la Braşov? Nu-l putem decât bănui şi anume… încăpăţânarea celor doi iubiţi de a persista într-o legătură care, având în vedere antecedentele scandaloase ale acesteia, precum şi reputaţia de chercheur de noises (căutător de ceartă) pe care şi-o crease Scarlat pe seama Elenei, era condamnată din start de prejudecăţile timpului.

Mai mult, în seara de 30 ianuarie a anului 1827, în timpul unui bal dat de domnitorul Grigore Ghica în casa boierului situată pe acelaşi Pod al Mogoșoaiei, deşi atâtea nobile femei ale protipendadei ca Maria Ochioasa, fiica lui Nae Golescu, Nastasica, fiica lui Grigore Filipescu, văduva Catinca Slătineanu sau Zinca Farfaroaica, soţia lui Dinicu Golescu, aşteptau invitaţii la dans, cunoscute drept <<dănţuitoare>> dintre cele mai pasionate, Scarlat a dansat toată seara numai cu Elena, <> (cum ne informează Ion Ghica).

Poate această observaţie ori poate altă necunoscută nouă l-a îndemnat pe domnitor să părăsească brusc balul, însoţit de garda sa de arnăuţi şi edeclii condusă de baş-ciohodar Măciucă, spărgând petrecerea tocmai în momentul în care dansatorii se înfierbântaseră mai bine. Cert este că, într-o zi de sfârşit de martie a aceluiaşi an, <> îl determinase pe Haralambie să treacă în tabăra ostilă lui Cuza, a conjuraților. Căsnicia Isvoranului cu Maria nu a avut viață lungă, deoarece Ionel era mult mai preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Poduluii Mogoșoaiei ale cofetăriei Capșa, <> (Constantin Bacalbașa) care își savurau înghețata sau prăjitura din echipajele care circulau pe cea mai populată și populară totodată arteră a vechiului București. În anii premergători Războiului pentru Independența României, în așteptarea unui prilej prielnic etalării bravurii, teatrul de operațiuni în care își desfășura Isvoranu talentul strategic era alcătuit din strada, localurile și sălile de spectacol de pe Podul Mogoșoaiei și de pe alte bulevarde bucureștene.

Ofițerul nostru conducea o bandă din care făceau parte fiul generalului Christian Tell și atleticul tenor Theodor Popescu, ultimul poate un indiciu pentru usurința cu care Isvoranu tindea să-și aleagă victimele mai ales dintre primadonele care încântau spectatorii pe scena Operei Italiene. Se pare că eșecul unei astfel de aventuri a fost motivul dezlănțuirii, într-o seară, a unui scandal de către Ionel și banda lui de pierde-vară. Opera Italiana a fost martora unui vacarm de nedescris care a întrerupt reprezentația. Persoana vizată de huiduieli și insulte a fost chiar una dintre primadonele a carei apariție era întotdeauna <<cenzurată>> de gașca respinsului ei adorator. Incidentul a determinat intervenția agenților din subordinea prefectului Poliției Capitalei, Hiotu” 

Pe lângă apropourile deocheate aruncate femeilor de tot felul, Isvoranu mai era faimos și pentru nenumăratele sale dueluri. „Ionel era un mare zurbagiu, de o violență fenomenală și foarte temut de cei care îl cunoșteau. De altfel, când dorea, era un bun camarad. La rândul său, Fănuță era un tânăr maior de jandarmi călare, fără prea multă instrucție militară. Fiind liberal și provenind dintr-o familie cu avere, a primit un post de încredere în Jandarmerie. Fănuță se afla chiar în fruntea trupei în momentul în care s-a întâlnit cu Ionel Isvoranu. Acesta din urmă, considerându-se insultat de Fănuță în cadrul unor discuții politice aprinse, l-a provocat la duel. Iar locația a fost un pavilion din Băneasa.

Erau o iarna grea și un frig teribil. La locul de întâlnire, combatanții au început să se dezbrace, Isvoranu scoțându-și și cămașa, și flanela. Întrucât arma folosită era sabia, martorii au intervenit pentru a nu-și scoate și flanelele. Isvoranu, năbădăios cum era, a simulat o lovitură pe stânga. Fănuță s-a apărat prost, descoperindu-și partea dreapta. Isvoranu i-a dat lovitura și i-a făcut o tăietură de 15 centimetri în spatele abdomenului, fără a-i atinge organele interne. Doctorul Severeanu, în calitatea sa de medic, a asistat la duel și a confirmat faptul că <>. Urmarea acestui duel a fost că cei doi nu s-au împăcat pe câmpul de luptă, dar Fănuță s-a vindecat fără consecințe. O dată cu plecarea liberalilor de la putere, Fănuță și-a dat demisia din armată. Fără ocupație, el s-a făcut regizor de operetă, irosind mulți bani în această afacere nerentabilă. În schimb, Ionel Isvoranu a avut o moarte tragică. Retras la proprietatea sa din județul Olt, a intrat în conflict cu țăranii din sat, care l-au omorât cu bâtele ca pe un câine turbat” .

Posibil, din cauza obiceiului de a aborda liber orice tânără frumoasă care intra în raza sa vizuală, fie că era vorba de o cuconiță din Capitală sau de o țărăncuță nurlie, cu obrajii înroșiți de la muncile câmpului sau aluziile licențioase ale boierului… Pe fruntașul politic de orientare conservatoare Barbu Catargiu, cel dintâi prim-ministru al României Unite, istoria l-a reținut în chip de victimă a unui complot politic neasumat vreodată de numeroșii săi adversari, între care și - nemărturisit – însuși Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, promotorul și imaginea Unirii Principatelor din 1859.

Astfel, pe 8 iunie 1862, întorcându-se de la lucrările Camerei (Parlamentului), este asasinat cu sânge rece de un criminal plătit (și, deși au existat mai multe piste și indicii concludente, rămas, practic, neidentificat). Catargiu se afla într-o trăsură cu prefectul Nicolae Bibescu, iar filmul crimei este, păstrând proporțiile și semnificațiile, teribil de asemănător cu cel al evenimentului tragic de peste un secol, de la Dallas, căruia îi va cădea victimă președintele american John Fitzgerald Kennedy: „La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi.

La locul faptei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei”. Însă, dincolo de capitalul emoțional implicat în finalul vieții și carierei lui Barbu Catargiu, putem vedea în acesta o personalitate mult mai complexă, care nu poată fi în niciun caz redusă doar la dimensiunea sa politică. Bărbatul de stat a fost și un om de societate, la a cărei schimbare și modernizare a contribuit direct și indirect. Indirect, fiindcă prin libertinajul său manifest, Catargiu a reușit s-o rupă cu tradiția feudală întârziată, al cărei produs și el era, în fapt, ca politician el fiind, totuși, un conservator. Mai toți actanții importanți ai scenei socio-culturale au întruchipat acest dualism post-fanariot/modernist, Cuza și Kogălniceanu în egală măsură. Și, deloc paradoxal, pentru istoria iatacelor autohtone, debordând de liubov ca avatar sui generis pentru l’amour, cu toții au fost mari iubăreți, crai neobosiți, fal(n)ici purtători ai stindardului unei emancipări fără seamăn a moravurilor, care, până nu demult, păruseră încremenite în cutumele clișeizante ale unei ipocrite și perpetue medievalități.

Revoluția culturală și stilistică venea adesea la pachet cu vechile deprinderi orgiastice, ca de harem oriental sau, pentru a ne reîntoarce, într-un mediu și mai familiar, legate de practicile unui Ienăchiță Văcărescu. „Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut şi el o tinereţe zbuciumată, care a marcat viaţa mondenă în secolulul al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalţi crai, acesta nu era considerat spaima mahalalelor, pentru că îşi crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit şi până la apus. În satul Maia, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova se afla moşia lui Catargiu. Aici a avut conac iar apoi şi-a ridicat apoi un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremii nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franţuzeşti. Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori exotice şi păuni ce călcau trufaş.

De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte şi de altă doar arbori exotici”. Paradisul mundan s-a dovedit, însă, a fi încă o ficțiune valahă. O vrăjitoare i-ar fi prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar şi un sfârşit tragic. Prezicerea se pare că l-ar fi obsedat mult timp pe Catargiu și mai ales pe soția lui, Ecaterina. Premoniția fatală s-a îndeplinit întocmai: „A ajuns prim ministru şi a sfârşit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat. La acea dată se specula că relaţia dintre Cuza şi el deveniseră atât de rece încât domnitorul i-ar fi dorit moartea”, după cum confirmă istoricii de azi. Înaintea deznodământului tragic, politicianul a dus, însă, o viață de vis. „Conacul boieresc pe care Barbu Catargiu l-a deţinut în comuna ialomiţeană Maia a fost construit în anul 1760 şi a aparţinut unui ilustru boier al acestor meleaguri, pe numele său Filipescu. La început, conacul era prevăzut cu o moşie de peste 5.000 de hectare precum şi o biserică, singurul obiectiv care se mai păstrează astăzi.

Barbu Catargiu reuşeşte să obţină averea deţinută de Filipeşti în urma unei tranzacţii care la vremea respectivă s-a ridicat la peste două milioane de galbeni, spun legendele locale de pe uliţele comunei Maia. Castelul era locul preferat al marelui om politic. Aici venea să se relaxeze şi să se distreze. Toate balurile şi petrecerile pe care le organiza se desfăşurau în incinta conacului de la Maia. Nobilii Bucureştiului de secol XIX veneau la Maia să petreacă şi să se distreze. Atmosfera era una impozantă, similară petrecerilor organizate la curţile regilor din occident. Era un loc al protopendadei bucureştene. Toţi oamenii influenţi ai vremurilor erau aduşi de Barbu Catargiu ca să petreacă la conacul de la Maia. Era cea mai dragă moşie a lui”, spune scriitorul Dan Elias, originar din părţile locului, citat de www.adevarul.ro.

La fel de impunător era şi parcul care înconjura conacul cumpărat de Catargiu de la boierul Filipescu. Respectivul parc avea o suprafaţă de 10 hectare „şi a fost proiectat de arhitectul Frederich Meier, acelaşi care realizat şi schiţele parcului Cişmigiu din Bucureşti. Grădina care înconjura conacul lui Barbu Catargiu era un adevărat paradis. Avea alei pavate cu piatră adusă din Germania şi foare multe locuri unde familia de boieri putea ieşi în aer liber la picnic. Totodată, în parc erau crescuţi păuni. Erau păsările pe care Barbu Catargiu le îndrăgea cel mai mult, atras fiind de coloritul lor. (…)

Pe timp de vară petrecerile care se ţineau în incinta conacului, se mutau în parc. În faţa unei fântâni arteziene, frumos construită din marmură albă, era locul în care se aşezau mesele şi exista chiar şi un loc de dans special” mai spune Dan Elias. Barbu Catargiu nu era vreun parvenit, îmbogățit peste noapte, ci un mare boier de viță veche și descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. o Născut în 1807, era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris.

Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc. În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti, ceea ce-i atrage fiicei dezmoștenirea, pe domeniul familiei urmând a fi construit un pension destinat fetelor sărace, căci tatăl ei o dorea măritată cu un român. După cum ne confirmă și Wikipedia, Catargiu a fost atras de politică de tânăr, fiind membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848).

Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat. După ce Barbu Știrbey, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării, îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856. Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de Miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa. Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti.

A fost șeful Conservatorilor în timpul lui Cuza, membru în Divanul Ad-Hoc, ministru de finanțe, apoi în 1862 „prezident de consiliu” (primul premier al României, precedându-l cu trei ani pe Mihail Kogălniceanu). În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala Militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da denumirea de Capitală. La 8 iunie 1862, întorcându-se de la Cameră, a fost asasinat, fiind în trăsură cu prefectul poliției, colonelul Nicolae Bibescu. „Pacea, domnilor, pacea și odihna sunt scăparea țării și voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna dintre instituțiile țării", a fost ultimul discurs - cutremurător de premonitoriu! - rostit in Parlament de Barbu Catargiu, chiar in ziua asasinatului, la 8 iunie 1862.

Situația politică la vremea aceea era în favoarea lui Barbu Catargiu: „Poarta recunoscuse, la 11 decembrie 1861, Unirea Principatelor, acceptând posibilitatea formării unui guvern unic la București. Pentru că alegerile în cele două provincii se desfășurau după sistemul impus prin Convenția de la Paris, conservatorii își asigurau o majoritate cu care puteau conduce programul legislativ, blocând ideile reformiste liberale. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să-l numească pe Barbu Catargiu prim-ministru al primului guvern unic al României, cu toate că între Catargiu și Cuza existau mari și, evident, ireconciliabile divergențe politice”. Urcat în fruntea guvernului pe 22 ianuarie 1862, Catargiu a condus executivul după propriile convingeri, ignorându-l fățiș pe Cuza și încercând să impună legea rurală care să permită conservatorilor să păstreze controlul asupra treburilor țării.

Catargiu mai deţinuse pentru scurt timp funcţia de şef al guvernului din Muntenia (aprilie-mai 1861) şi devenise şeful partidei conservatoare, liderul politic al noii Adunări legislative, constituită prin contopirea fostelor adunări separate din Iaşi şi Bucureşti. Născut într-o veche familie boierească, Barbu Catargiu a abordat în spirit conservator marea problemă a vremii, împroprietărirea ţăranilor: „El a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară care nu se deosebea, în esenţă, de cel al Comisiei centrale de la Focşani – proiect conservator care fusese respins anterior de domnitor – prin care ţăranii erau deposedaţi de pământurile ce le munciseră de veacuri. Faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală. Deoarece majoritatea Adunării era constituită din mari proprietari, care susţineau proiectul prezentat de Catargiu, mulţi dintre liberali au demisionat. Rămâne însă în Parlament, înfruntând cu vehemenţă varianta conservatoare, Mihail Kogălniceanu.

Deşi Kogălniceanu a folosit din plin resursele artei sale oratorice şi a expus în chip magistral toate aspectele problemei agrare, căutând să trezească interes şi compasiune pentru ţărănime, soarta acesteia era ca şi pecetluită, deoarece majoritatea conservatoare a Adunării nu era dispusă să cedeze în intenţiile ei. Dându-şi seama că legea va fi totuşi votată de Parlament, opoziţia începe o violentă campanie în presă şi organizează adunări publice, cu scopul de a submina puterea politică a conservatorilor şi de a zădărnici înfăptuirea reformei agrare în spiritul preconizat de guvernul lui Barbu Catargiu. Guvernul şi Parlamentul au trecut însă la contramăsuri: s-au pus în circulaţie zvonuri calomnioase şi alarmante, care compromiteau opoziţia; s-a extins legea de presă restrictivă din Moldova şi asupra Munteniei; s-au luat măsuri pentru zădărnicirea adunărilor publice. La agitaţia produsă de perspectivele nefaste ale reformei agrare se adăugau astfel îngrijorarea şi teama că drepturile cetăţeneşti şi publice vor fi nesocotite şi încălcate de către guvern. S-a creat astfel o atmosferă politică încordată, fiecare dintre cele două tabere fiind decise să acţioneze cu vigoare. Acesta este fundalul sumbru pe care se va consuma episodul tragic de pe Dealul Mitropoliei”.

Vestea asasinatului s-a risipit cu iuţeală în Capitală şi a fost transmisă îndată în toată ţara. Domnitorul, înştiinţat de N. Bibescu, a aflat consternat că asasinul reuşise să dispară. Mai târziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Cuza va încerca să explice cauzele asasinatului pe care, categoric, l-a dezaprobat:.<<..Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării [...] toate aceste împrejurări reunite legititimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu>>.

Cele mai multe mărturii despre viața lui Barbu Catargiu se găsesc la muzeul care-i poartă numele, din satul Maia, județul Ialomita: „La muzeu, toate datele le găsiți acolo! A fost mare boier. Aici avea castel,casă de vânătoare, grădini imense, livadă", afirmă localnicii, bazându-se pe poveștile ajunse, din generație în generație, la bătrânii satului. Muzeul familiei Catargiu se află în capătul unei ulițe pline cu noroi, pe locul în care pe vremuri a fost castelul politicianului și omului de lume de altădată. „Ștefan, tatăl lui Barbu Catargiu, a cumpărat moșia prin 1800, de la jupân Pană Filipescu. Când s-a născut Barbu, a construit Biserica Sfântul Nicolae, drept mulțumire că Dumnezeu i-a dăruit un copil. Pe moșia lui, mai era o altă biserică, Adormirea Maicii Domnului, unde a fost și îngropat", rememorează Florian Cristache.

Detalii despre asasinat se găsesc și în cartea lui Alex Mihai Stoenescu Istoria loviturilor de stat 1821-1999. Aici se spune că prefectul a reușit să oprească trăsura la poalele dealului, unde l-a întâlnit pe Alexandru Plagino, fost prefect de București și Ministru de Finanțe. Acesta a urcat pe treapta trăsurii și l-a întrebat pe premier, fără să realizeze în ce situație se afla: „-Ești amărât, coane Barbule?". În câteva secunde, apoi, Plagino și-a dat seama că spatele lui Catargiu este plin de sânge. Premierul avea o rană adâncă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gâtul cu trunchiul. Glonțul a lovit coloana și a rupt-o. Asta a fost cauza morții lui, care a fost instantanee.. Plagino a fost rugat să ducă victima acasă, iar Bibescu a urcat dealul și a inchis porțile Mitropoliei, ajutat de câțiva agenți de poliție. Vestea asasinatului s-a răspândit imediat în tot orașul, s-au făcut o mulțime de anchete, supoziții peste supoziții. Imediat după atentatul criminal, Catargiu a fost adus în satul Maia, moșia sa preferată și locul în care, înconjurat de femei frumoase, trăise atâtea clipe fericite, adevărate zaiafeturi ca în vremurile de demult. Iubit de săteni, se spune că a fost dus pe brațe de țărani până la castel. „El iubea satul, de fiecare dată spunea: <<Să dăm poporului pământ în raport cu brațele și cu puterea lui de muncă. Totul pentru patrie, nimic pentru noi”>>, afirmă Alexandru Marinescu.

Misterul din jurul asasinării lui Barbu Catargiu nu a fost elucidat nici până astăzi. Curios sau, poate, nu, cercetările au fost sistate din ordinul lui Cuza, cel care, inițial, pusese o recompensă consistentă pe capul asasinului, iar dosarul întocmit în 1862 a dispărut. (Sau a fost făcut dispărut, după cum sugerează sursele anti-Cuza.) Declarațiile martorilor și documentele anchetei conțineau, din câte se pare, o mulțime de informații contradictorii, confuzia fiind întreținută cu multă abilitate. Cercetările fuseseră demarate în forță. Imediat după asasinat au fost arestate 200 de persoane și au fost chemați pentru a fi cercetați cei doi lideri liberali, C.A. Rosetti și Ioan C. Brătianu.

Asta în condițiile în care „între Brătianu și Catargiu exista o antipatie personală, diferențe de opinie și interese. Catargiu nu era mason și nu participase la Revoluția din 1848. Brătianu era mason și participase la Revoluție. Unul era conservator, apărator al marii proprietați funciare. Brătianu era liberal radical, apăratorul intereselor burgheziei orășenesti. Cum amîndoi aveau personalități puternice, dominatoare, nu e de mirare că s-au ciocnit în dezbaterile vii din viața politică. Confruntarea dintre ei a alimentat zvonul că Brătianu și oamenii lui (C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, N.T. Orășanu etc) ar fi fost implicați în organizarea asasinatului. Participarea sa în timpul emigrației la cercuri revoluționare clandestine, arestarea sa în anii ‘50 în Franța pentru apartenență la un grup terorist, reputația sa de om pasional, îi crease profilul unui om capabil să înlăture prin violență un adversar. Sub emoția produsă de asasinarea primului ministru, se uita că I.C. Brătianu era înainte de toate un om al calcului politic. Moartea lui Barbu Catargiu nu aducea nici un folos liberalilor. Din contră, risca să producă o coalizare a forțelor politice împotriva liberalilor și acasă și în capitalele europene..

Cercul de suspecți a fost finalmente restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu și Gheorghe Bogati, de origine maghiară. Dimitrie Dunca, principalul suspect, persoana legată de gruparea liberal-radicală, nu a fost însă audiat niciodată și, de altfel, a și dispărut fără urmă. Se presupune, nu fără temei, că știa prea multe și că eventualele lui mărturii ar fi condus mult prea sus, probabil și în anturajul domnitorului Cuza. Abia zece ani mai târziu, pe 28 aprilie 1872, Gheorghe Bogati este identificat la Alba-Iulia și interogat de autorități în Transilvania: „M-am dus din cafeneaua lui Briol la numita Ioana Țiganca pentru a prânzi, după caree m-am dezbrăcat și am adormit. După cam patru ore, un gardist (numit George), staționat la intrarea grădinei Cișmigiu, care mă cunoștea, m-a deșteptat, strigând: <<-La Mitropolie a izbucnit revoluție. Boierii sunt omorâți!>>. Împins de curiozitate, m-am dus pentru a vedea pe omorâtul, care era pus pe o canapea, având un pantalon și un palton alb plin de sânge", spunea Bogati într-un pasaj al depoziției sale, relatat de Alex Mihai Stoenescu.

Tot Bogati a afirmat că Alexandru Ioan Cuza ar fi oferit 6.000 de lei premiu pentru arestarea ucigașului. într-una dintre ipoteze apare drept suspect însuși Cuza, bănuit că ar fi coordonat asasinatul, însă nu s-a găsit niciodată vreun indiciu concret în această direcție, atât de tentantă pentru amatorii de teorii ale conspirației. Bogati „era un cunoscut al lumii interlope a Bucureștilor. Ce îl face suspect este sărăcia dinainte de crimă, în contrast cu pozițiile și starea materială bună de după 8 iunie 1862. Bogati – dintr-un sărăntoc, aproape un cerșetor, probabil informator al poliției, client alcîrciumilor rău famate din oraș, a devenit inspector silvic, post in care a fost numit de Domn”. Un alt scenariu suculent dar imposibil de confirmat îi leagă pe cei doi dușmani de moarte, Cuza și Catargiu, prin intermediul unei femei fatale: „Amanta lui Cuza a fost Maria Obrenovici, care ar fi fost sora lui Catargiu. Din acest motiv, Cuza ar fi avut multe discuții cu Barbu Catargiu.

Nu s-a dovedit nimic concret. Sunt doar zvonuri care circulau în aceea vreme", precizează muzeograful Florian Cristache. Se pare că la mijloc era doar o coincidență de nume. În vreme ce Barbu era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu, din Muntenia, Maria Obrenovici, care la naștere purtase numele Elena Maria Catargiu, era fiica baș boierului Costin Catargiu și a Smărăndiței Balș, din Moldova. Rezultatul autopsiei demonstrează că focul a venit din spate și de jos în sus, de la mai puțin de un metru. Asasinul a lăsat să treacă trăsură și a tras peste cortina lăsată a cupeului. Nicolae Bibescu ar fi strigat în momentul atentatului: <>, adică din clopotniță, însă focul a fost tras de jos în sus și din spate. Mai mult, era de așteptat ca prefectul să-l descrie pe asasin pentru că era primul care-l văzuse.

Toate argumentele duc la ipoteza că Bibescu este implicat în crimă. Conform unor surse, pe patul de moarte, Bibescu ar fi strigat: <<-Iartă-mă, Barbule!>>”, ceea ce, desigur, dacă este adevărat, pune în altă lumină asasinarea lui Barbu Catargiu, disculpându-l - sau nu? - pe suspectul de serviciu, Alexandru Ioan Cuza. …O luptă între doi bărbați politici, care s-au exprimat, însă, bărbătește și în afara sferei de putere, stârnind senzație. Și senzații! Însă farmecul (deloc) discret al petrecerilor și micilor petreceri de la conacul ialomițean va fi fost în mare parte estompat de pata uriașă de sânge din Dealul Mitropoliei.

...Mai multe astfel de povești în volumul „Figuri de dandy și Don Juani de București. De la Mateiu Caragiale la Rică - Fante de Obor”, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro