Omul bogat își dorește adesea o nevastă-trofeu! Acesta a fost și cazul domnitorului moldovean Vasile Lupu, care și-a trimis sfetnicii de încredere să-i caute o veritabilă Miss a epocii pentru a-i încununa avuția pământească. Și aromânul albanez ajuns pe tronul Moldovei chiar își permitea o asemenea nevastă adusă de departe cu mari peripeții, superbă fecioară neprihănită cu doar 25 de ani mai tânără ca el, proaspăt văduv.
„Om cu hire înaltă şi împărătească”, precum îl caracterizează cronicarul Miron Costin, numit de otomani „beiul de aur”, „mândru de averea sa” aşa cum constată Nicolae Iorga, domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1654) a rămas în istorie mai ales prin ctitoriile sale, în frunte cu biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi moaştele Sfintei Parascheva, aduse aici, prin grija şi pe cheltuiala lui. (Osemintele sacre ale Sfintei Parascheva, devenită Ocrotitoarea Moldovei, au fost un dar al Patriarhului Partenie, după ce bogatul Vasile Lupu plătise integral datoriile Patriarhiei de la Constantinopole!)
S-a mai remarcat şi firea sa mândră şi ambiţia fără margini, întocmai celor ale unui adevărat monarh, cu nimic mai prejos de mai marii timpului său, exprimată, de pildă, prin luarea ca nume de domn pe cel de Vasile (adăugat celui originar de Lupu), amintindu-ne de basileii (împăraţii) bizantini ori cumpărarea celei de-a doua soţii, Ecaterina, din rândul frumoaselor din Caucaz, la fel ca sultanul şi marii dregători turci. Şi întocmai ca aceştia şi-a încropit şi propriul său „harem” - format din rândurile fiicelor boierilor - neîngăduit de legea ţării, dar pretins de poziţia şi aspiraţiile sale.
Ca orice abuz de facto, el trebuia justificat de jure şi pentru aceasta, se pare, că Domnul a cerut şi a impus ca, în Pravila sa din 1646 („Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”), dragostea, alături de beţie, meteahnă tradiţională a românilor, să fie trecută în rândul circumstanţelor atenuante ale infracţiunilor, mergând până la impunitate. În 1639, când se petreceau toate aceste aventuri galante unice în istoria Moldovei, domnia lui tindea să ajungă la apogeu.
Vasile Lupu (1595 – 1661) a fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634 – 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653. Vasile Lupu era de origine macedo-greco-albaneză după tatăl său Nicolai Coci, membru al unei familii influente și bogate din Epir, dar cu educație moldovenească, mama lui fiind de origine românească. Tatăl său, Nicolae Coci, a ajuns agă, iar el a ajuns vornic. Culmea, în ciuda originii sale cu certe valențe elene, tronul l-a ocupat, ca și Matei Basarab al Țării Românești, prin răscoala provocată împotriva …grecilor noi veniți în țară! Era bogat, ambițios, mândru, chiar numele de Vasile și l-a luat după împărații din Bizanț. Date fiind împrejurările favorabile externe, ar fi avut o domnie liniștită dacă n-ar fi avut ambiții mari, gândindu-se și la stăpânirea Munteniei și chiar a Transilvaniei, în maniera unor Mihai Viteazul, Sigismund Bathory sau, măcar, Radu Mihnea (cel care, domnind în Moldova, își instalase „Coconul”, pe Alexandru, drept domnitor-marionetă în Țara Românească).
Sprijinindu-se pe turci, a început intrigile împotriva lui Matei Basarab încă de la începutul domniei. Pe motivul că Matei nu voia sa plătească jumătate din suma cheltuită pentru uciderea grecului Kurt Celebi, care contribuia decisiv la numirile domnitorilor, a intrat în Muntenia în 1637 unde a ars și jefuit până la Râmnic. Matei, ajutat și de oștile lui Gheorghe Rákóczi I, comandate de Ioan Kemény, l-a învins la Teleajen și l-a scos din țară. În unele reprezentări contemporane, Vasile Lupu apare purtând pe cap cuca turcească, iar în altele, o coroană imperială de inspirație bizantină, timbrată cu capul de bour și cu acvila bicefală, reprezentări sugestive pentru cele două componente ale politicii sale: supus al Porții și protector al ortodoxiei. În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan. Astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni.
Totuși, s-a păstrat de la Vasile Lupu un document emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care, ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859. Cu mitropolitul Iorest din Alba Iulia a făcut un plan de cucerire a Transilvaniei, mizând și pe ajutorul Sultanului, însă nu i-a reușit. Într-o scrisoare adresată Porții otomane, scria între altele că o treime din locuitorii Transilvaniei sunt români. Dupa moartea fiului său Ioan, a urmat o perioadă în care a stat mai liniștit. În 1644 chiar se împacă cu principii din Muntenia și Transilvania. În amintirea acestei înțelegeri, Vasile ridică biserica Stelea la Târgoviște, iar Matei pe cea de la Soveja, în Moldova.
În 1646, Moldova suferă o invazie a tătarilor, iar mai târziu una a cazacilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, după care Lupu a trebuit să dea în căsătorie fiului acestuia Timuș, pe fata sa cea mai mică, Ruxandra. Pe fata cea mai mare o măritase cu mare pompă după nobilul lituanian Janusz Radziwiłł, în 1645. Pleacă în exil la tătarii din Crimeea, apoi la Istanbul, unde va trăi până la sfârșitul vieții (1661). Ulterior, osemintele îi sunt aduse la ctitoria sa, Biserica Trei Ierarhi din Iași. A rămas în istorie nu prin inițiativele sale de politică externă, desfășurate în umbra Porții, ci prin preluarea funcției imperiale bizantine de protector al lumii ortodoxe și prin fecunda sa activitate de ctitor.
Contemporanii l-au perceput ca pe un grec (vorbea cu accent grecesc) și ca pe un om al turcilor: „oricât s-ar și jura, dar are credință turcească” (Ion Movilă, 1633). Gheorghe Rakoczy al II-lea dorind tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe cel al Moldovei și îl găsi în boierul Gheorghe Ștefan. Acesta intră în Moldova în 1653 cu ajutor de la Ioan Kemeny, din partea lui Rakoczy, și de la Diicul Spatarul, din partea lui Matei Basarab. Vasile fuge peste Nistru la Camenița dar se întoarce în scurt timp cu cazacii ginerelui său Timuș și iese învingător la Popricani. Nu se mulțumește însă numai cu recâștigarea tronului, ci îl urmărește pe Gheorghe Ștefan și în Muntenia, cu gândul de a se răzbuna pe Matei Basarab. Este însă învins în bătălia de la Finta din 17 mai și pierde definitiv tronul. Fuge la cazaci, de acolo la tătari și apoi la Constantinopole, unde a fost închis în Cele Șapte Turnuri. După eliberare, încearcă zadarnic să-și recâștige tronul, dar în 1661 moare la Constantinopole. Ulterior, osemintele sunt aduse la Iași, fiind reinhumate în biserica Trei Ierarhi, alaturi de ceilalti membri ai familiei. A zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită Sfinții Trei Ierarhi de la Iași, pe lângă care a înființat o școală (Academia Vasiliană) și o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avânt culturii bisericești.
Mai ales prin zelul Mitropolitului Varlaam, s-au tipărit mai multe cărți bisericești („Carte românească de învățătura duminicelor de peste an” - Iași 1643 ; „Răspunsuri la Catehismul Calvinesc” - Suceava 1645), dar și o carte de legi, „Pravilele împărătești”. În acest fel s-a mai făcut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică și stat. „Predoslovia” domnitorului Vasile Lupu la „Cartea românească de învățătură” („Cazania”) a mitropolitului Varlaam, se adresa către „toată seminția românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă", arătându-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească”. Prin prestigiul său personal pe plan intern și prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei. Influența lui în răsărit era așa de mare încât după dorința lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, și Ierusalim, pe care îi susținea cu banii săi. Intervenția lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640.
Ecaterina Cercheza (sau Circaziana) (1620 – 1 martie 1666) a fost o nobilă cercheză, care a devenit cea de-a doua soție a lui Vasile Lupu, cu care s-a căsătorit în 1639. Potrivit lui Evliya Çelebi, mama ei a fost sora lui Koca Derviș Mehmed Pașa, care a fost Mare Vizir al Imperiului Otoman în perioada 1653-1654, iar sora ei s-a căsătorit cu İslâm al III-lea Ghirai, Hanul Crimeei (1644–1654). Ea a jucat un rol major în deciziile personale și politice ale soțului ei și ale fiului ei, Ștefăniță Lupu. Binecunoscută pentru activitățile sale filantropice, Doamna Ecaterina Cercheza a patronat mânăstirile și bisericile din Moldova. Ea a dobândit o reputație solidă datorită abilităților sale diplomatice și de negociere în vremuri de criză, în absența soțului și fiului ei. În scrierea sa Întoarcerea. 1639, călătorul italian Niccolò Barsi da Lucca prezintă în detaliu călătoria Doamnei Ecaterina pe care o descrie ca având „toate calitățile pe care Afrodita le dă unei femei pentru a o numi frumoasă”.
Nicolae Iorga afirma de asemenea că „Principesa [Ecaterina], circaziană prin naștere, era extraordinar de frumoasă” și foarte apreciată în întreaga Moldovă. După moartea primei sale soții, Doamna Tudosca [Tudosia] (1600 – mai 1639, Iași), Vasile Lupu a trimis în Circazia o solie-oaste, condusă de vistiernicul Nicolae Catargie și formată din 60 de moldoveni și 150 de tătari, care să-i aducă o nouă soție. Convoiul s-a deplasat pe traseul Iași – Tighina – Galați – Silistra – Burgas – Saray – Istanbul – Eskișehir – Ankara – Samsun – Erzurum – Kutaisi – Oceac [Oceakov], în actuala regiune rusă Kabardino-Balkaria. Viitoarea mireasă trebuia să fie frumoasă, de neam ales, cel puțin de „mirza” (mir=domn, zade=fiu), virgină și de religie creștină.
Ecaterina îndeplinea toate aceste condiții: era fiica unui „mârzac” (prinț) cerchez, avea o educație aleasă, vorbea patru limbi și, se pare, știa să citească. Catargie a plătit 1.500 de ducați ca zestre părinților Ecaterinei înainte de a o lua în Crimeea. La 19 august 1639, ei au plecat din Bahcisarai pentru a merge la cetatea Oceacov. Cu permisiunea lui Bahadır I Giray care a primit 1000 de ducați, sute de tătari și de oșteni moldoveni au însoțit prințesa cercheză către frontiera moldovenească. La întoarcerea soliei, văzând cât de frumoasă era Ecaterina, Nasuh Hussein, Pașa de la Silistra (1638-1640), a dorit să o rețină la Silistra pentru propriul harem. După multe tentative nereușite de eliberare, plătite cu bani grei (2000 de ducați), abia după ce Vasile Lupu a intervenit la Sultan, solia a putut să treacă Dunărea. Delegația a fost întâmpinată chiar la punctul de trecere a frontierei în Moldova de o escortă specială formată din boieri și oșteni de rang înalt, pentru care primirea oaspeților străini constituia un ritual deosebit.
La 28 septembrie 1639, Ecaterina a ajuns în cele din urmă în capitală. La intrarea în Iași, ea a fost întâmpinată chiar de Vasile Lupu. Domnul a cheltuit sume mari de bani pentru ceremonia de primire a viitoarei sale soții, iar Ecaterina a fost onorată cu numeroase daruri prenupțiale. Fratele și roaba ei au fost cazați într-o reședință separată, construită special pentru ei. Nunta a avut o importanță politică majoră. Doamna Ecaterina Cercheza a îndeplinit activități oficiale în Moldova. Ea a participat, alături de Vasile Lupu, la toate evenimentele oficiale, inclusiv la căsătoriile Principeselor Maria și Ruxandra, fiicele lui Vasile Lupu din prima căsătorie, ale căror destine au fost înrâurite chiar de Ecaterina. Doamna Ecaterina a făcut, de asemenea donații în bani la mănăstirile Golia și Hlincea, printre altele. Ea a înzestrat Mănăstirea Golia cu strane aduse de la Constantinopole.
Din cauza luptei pentru tron dintre Gheorghe Ștefan și Vasile Lupu, Doamna Ecaterina și-a lăsat familia la Camenița. În timpul luptelor de dinaintea detronării din 1653, ea a fost evacuată în orașul Suceava. După ce, la 16 iulie 1653, Gheorghe Ștefan a cucerit Cetatea de Scaun a Sucevei și a devenit domn pentru a doua oară, i-a luat prizonieri pe doamna Ecaterina Cercheza și pe fiul ei, Ștefăniță Lupu, pe care l-a însemnat la nas. Istoricul Georg Krauss afirmă că, deși a refuzat inițial să se predea, în timpul asediului otoman al cetății, Doamna Ecaterina a fost nevoită să se predea și să-și cedeze bijuteriile ei, precum și cinci dintre cei mai frumoși cai. La rugămințile lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, prizonierii n-au fost uciși, ci închiși la Buciulești (în Neamț, pe Bistrița), unde domnul Gheorghe Ștefan avea o curte ca o veritabilă fortăreață cu ziduri și turnuri puternice, înconjurate de un șanț cu apă. La Buciulești, ea și fiul ei au stat în captivitate până în 1658, apoi a plecat la Constantinopole, la soțul său, închis la Edikule.
După obținerea tronului de către fiul ei Ștefăniță (în noiembrie 1659), Doamna îl însoțește la Iași și-i supraveghează activitatea, stându-i permanent alături. În 1661, după moartea soțului și a fiului său, Doamna Ecaterina s-a mutat la Constantinopole și a locuit patru ani în palatul familiei de la Bosfor, după care, în 1665 s-a întors în Moldova. Ultima ei atestare apare într-un document de danie din 1 martie 1666.
A avut trei copii cu Vasile Lupu: Ștefăniță (1641 – 1661), Ioan (? – 1648) și Alexandru (? – 1648). În 1659, Ștefăniță devine domn al Moldovei sub numele de Ștefăniță Lupu. Imaginea Doamnei Ecaterina este reprezentată iconografic pe spătarul jilțului domnesc aflat în naosul bisericii Mănăstirii Golia din Iași, precum și în tabloul votiv de la Mănăstirea Hlincea, alături de soțul și fiul ei. Pictura Mănăstirii Hlincea a fost lucrată în frescă între anii 1659-1661, în timpul domniei lui Ștefăniță Lupu, de către pictorul Ioan Matei. Ea are o deosebită valoare istorică și artistică. În tabloul votiv de pe peretele de sud al naosului sunt pictați noii ctitori: Vasile Lupu, Ștefăniță Lupu și Doamna Ecaterina, îmbrăcați în costumele de ceremonie. Domnul ține în mână un pergament și o biserică în miniatură, Ștefăniță are în mâna dreaptă o fâșie de pergament cu o inscripție în limba greacă, iar în stânga o pungă, semn al ctitorului, ca și Doamna Ecaterina...
Mai multe astfel de povești în volumul „Doamnele fascinante de alte nații din istoria sentimentală a principilor români”, din colecția „Iubiri și intrigi la Palat”, apărută la Editura Integral.
Dan-Silviu Boerescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro „Om cu hire înaltă şi împărătească”, precum îl caracterizează cronicarul Miron Costin, numit de otomani „beiul de aur”, „mândru de averea sa” aşa cum constată Nicolae Iorga, domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1654) a rămas în istorie mai ales prin ctitoriile sale, în frunte cu biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi moaştele Sfintei Parascheva, aduse aici, prin grija şi pe cheltuiala lui. (Osemintele sacre ale Sfintei Parascheva, devenită Ocrotitoarea Moldovei, au fost un dar al Patriarhului Partenie, după ce bogatul Vasile Lupu plătise integral datoriile Patriarhiei de la Constantinopole!)
S-a mai remarcat şi firea sa mândră şi ambiţia fără margini, întocmai celor ale unui adevărat monarh, cu nimic mai prejos de mai marii timpului său, exprimată, de pildă, prin luarea ca nume de domn pe cel de Vasile (adăugat celui originar de Lupu), amintindu-ne de basileii (împăraţii) bizantini ori cumpărarea celei de-a doua soţii, Ecaterina, din rândul frumoaselor din Caucaz, la fel ca sultanul şi marii dregători turci. Şi întocmai ca aceştia şi-a încropit şi propriul său „harem” - format din rândurile fiicelor boierilor - neîngăduit de legea ţării, dar pretins de poziţia şi aspiraţiile sale.
Ca orice abuz de facto, el trebuia justificat de jure şi pentru aceasta, se pare, că Domnul a cerut şi a impus ca, în Pravila sa din 1646 („Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”), dragostea, alături de beţie, meteahnă tradiţională a românilor, să fie trecută în rândul circumstanţelor atenuante ale infracţiunilor, mergând până la impunitate. În 1639, când se petreceau toate aceste aventuri galante unice în istoria Moldovei, domnia lui tindea să ajungă la apogeu.
Vasile Lupu (1595 – 1661) a fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634 – 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653. Vasile Lupu era de origine macedo-greco-albaneză după tatăl său Nicolai Coci, membru al unei familii influente și bogate din Epir, dar cu educație moldovenească, mama lui fiind de origine românească. Tatăl său, Nicolae Coci, a ajuns agă, iar el a ajuns vornic. Culmea, în ciuda originii sale cu certe valențe elene, tronul l-a ocupat, ca și Matei Basarab al Țării Românești, prin răscoala provocată împotriva …grecilor noi veniți în țară! Era bogat, ambițios, mândru, chiar numele de Vasile și l-a luat după împărații din Bizanț. Date fiind împrejurările favorabile externe, ar fi avut o domnie liniștită dacă n-ar fi avut ambiții mari, gândindu-se și la stăpânirea Munteniei și chiar a Transilvaniei, în maniera unor Mihai Viteazul, Sigismund Bathory sau, măcar, Radu Mihnea (cel care, domnind în Moldova, își instalase „Coconul”, pe Alexandru, drept domnitor-marionetă în Țara Românească).
Sprijinindu-se pe turci, a început intrigile împotriva lui Matei Basarab încă de la începutul domniei. Pe motivul că Matei nu voia sa plătească jumătate din suma cheltuită pentru uciderea grecului Kurt Celebi, care contribuia decisiv la numirile domnitorilor, a intrat în Muntenia în 1637 unde a ars și jefuit până la Râmnic. Matei, ajutat și de oștile lui Gheorghe Rákóczi I, comandate de Ioan Kemény, l-a învins la Teleajen și l-a scos din țară. În unele reprezentări contemporane, Vasile Lupu apare purtând pe cap cuca turcească, iar în altele, o coroană imperială de inspirație bizantină, timbrată cu capul de bour și cu acvila bicefală, reprezentări sugestive pentru cele două componente ale politicii sale: supus al Porții și protector al ortodoxiei. În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan. Astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni.
Totuși, s-a păstrat de la Vasile Lupu un document emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care, ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859. Cu mitropolitul Iorest din Alba Iulia a făcut un plan de cucerire a Transilvaniei, mizând și pe ajutorul Sultanului, însă nu i-a reușit. Într-o scrisoare adresată Porții otomane, scria între altele că o treime din locuitorii Transilvaniei sunt români. Dupa moartea fiului său Ioan, a urmat o perioadă în care a stat mai liniștit. În 1644 chiar se împacă cu principii din Muntenia și Transilvania. În amintirea acestei înțelegeri, Vasile ridică biserica Stelea la Târgoviște, iar Matei pe cea de la Soveja, în Moldova.
În 1646, Moldova suferă o invazie a tătarilor, iar mai târziu una a cazacilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, după care Lupu a trebuit să dea în căsătorie fiului acestuia Timuș, pe fata sa cea mai mică, Ruxandra. Pe fata cea mai mare o măritase cu mare pompă după nobilul lituanian Janusz Radziwiłł, în 1645. Pleacă în exil la tătarii din Crimeea, apoi la Istanbul, unde va trăi până la sfârșitul vieții (1661). Ulterior, osemintele îi sunt aduse la ctitoria sa, Biserica Trei Ierarhi din Iași. A rămas în istorie nu prin inițiativele sale de politică externă, desfășurate în umbra Porții, ci prin preluarea funcției imperiale bizantine de protector al lumii ortodoxe și prin fecunda sa activitate de ctitor.
Contemporanii l-au perceput ca pe un grec (vorbea cu accent grecesc) și ca pe un om al turcilor: „oricât s-ar și jura, dar are credință turcească” (Ion Movilă, 1633). Gheorghe Rakoczy al II-lea dorind tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe cel al Moldovei și îl găsi în boierul Gheorghe Ștefan. Acesta intră în Moldova în 1653 cu ajutor de la Ioan Kemeny, din partea lui Rakoczy, și de la Diicul Spatarul, din partea lui Matei Basarab. Vasile fuge peste Nistru la Camenița dar se întoarce în scurt timp cu cazacii ginerelui său Timuș și iese învingător la Popricani. Nu se mulțumește însă numai cu recâștigarea tronului, ci îl urmărește pe Gheorghe Ștefan și în Muntenia, cu gândul de a se răzbuna pe Matei Basarab. Este însă învins în bătălia de la Finta din 17 mai și pierde definitiv tronul. Fuge la cazaci, de acolo la tătari și apoi la Constantinopole, unde a fost închis în Cele Șapte Turnuri. După eliberare, încearcă zadarnic să-și recâștige tronul, dar în 1661 moare la Constantinopole. Ulterior, osemintele sunt aduse la Iași, fiind reinhumate în biserica Trei Ierarhi, alaturi de ceilalti membri ai familiei. A zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită Sfinții Trei Ierarhi de la Iași, pe lângă care a înființat o școală (Academia Vasiliană) și o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avânt culturii bisericești.
Mai ales prin zelul Mitropolitului Varlaam, s-au tipărit mai multe cărți bisericești („Carte românească de învățătura duminicelor de peste an” - Iași 1643 ; „Răspunsuri la Catehismul Calvinesc” - Suceava 1645), dar și o carte de legi, „Pravilele împărătești”. În acest fel s-a mai făcut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică și stat. „Predoslovia” domnitorului Vasile Lupu la „Cartea românească de învățătură” („Cazania”) a mitropolitului Varlaam, se adresa către „toată seminția românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă", arătându-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească”. Prin prestigiul său personal pe plan intern și prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei. Influența lui în răsărit era așa de mare încât după dorința lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, și Ierusalim, pe care îi susținea cu banii săi. Intervenția lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640.
Ecaterina Cercheza (sau Circaziana) (1620 – 1 martie 1666) a fost o nobilă cercheză, care a devenit cea de-a doua soție a lui Vasile Lupu, cu care s-a căsătorit în 1639. Potrivit lui Evliya Çelebi, mama ei a fost sora lui Koca Derviș Mehmed Pașa, care a fost Mare Vizir al Imperiului Otoman în perioada 1653-1654, iar sora ei s-a căsătorit cu İslâm al III-lea Ghirai, Hanul Crimeei (1644–1654). Ea a jucat un rol major în deciziile personale și politice ale soțului ei și ale fiului ei, Ștefăniță Lupu. Binecunoscută pentru activitățile sale filantropice, Doamna Ecaterina Cercheza a patronat mânăstirile și bisericile din Moldova. Ea a dobândit o reputație solidă datorită abilităților sale diplomatice și de negociere în vremuri de criză, în absența soțului și fiului ei. În scrierea sa Întoarcerea. 1639, călătorul italian Niccolò Barsi da Lucca prezintă în detaliu călătoria Doamnei Ecaterina pe care o descrie ca având „toate calitățile pe care Afrodita le dă unei femei pentru a o numi frumoasă”.
Nicolae Iorga afirma de asemenea că „Principesa [Ecaterina], circaziană prin naștere, era extraordinar de frumoasă” și foarte apreciată în întreaga Moldovă. După moartea primei sale soții, Doamna Tudosca [Tudosia] (1600 – mai 1639, Iași), Vasile Lupu a trimis în Circazia o solie-oaste, condusă de vistiernicul Nicolae Catargie și formată din 60 de moldoveni și 150 de tătari, care să-i aducă o nouă soție. Convoiul s-a deplasat pe traseul Iași – Tighina – Galați – Silistra – Burgas – Saray – Istanbul – Eskișehir – Ankara – Samsun – Erzurum – Kutaisi – Oceac [Oceakov], în actuala regiune rusă Kabardino-Balkaria. Viitoarea mireasă trebuia să fie frumoasă, de neam ales, cel puțin de „mirza” (mir=domn, zade=fiu), virgină și de religie creștină.
Ecaterina îndeplinea toate aceste condiții: era fiica unui „mârzac” (prinț) cerchez, avea o educație aleasă, vorbea patru limbi și, se pare, știa să citească. Catargie a plătit 1.500 de ducați ca zestre părinților Ecaterinei înainte de a o lua în Crimeea. La 19 august 1639, ei au plecat din Bahcisarai pentru a merge la cetatea Oceacov. Cu permisiunea lui Bahadır I Giray care a primit 1000 de ducați, sute de tătari și de oșteni moldoveni au însoțit prințesa cercheză către frontiera moldovenească. La întoarcerea soliei, văzând cât de frumoasă era Ecaterina, Nasuh Hussein, Pașa de la Silistra (1638-1640), a dorit să o rețină la Silistra pentru propriul harem. După multe tentative nereușite de eliberare, plătite cu bani grei (2000 de ducați), abia după ce Vasile Lupu a intervenit la Sultan, solia a putut să treacă Dunărea. Delegația a fost întâmpinată chiar la punctul de trecere a frontierei în Moldova de o escortă specială formată din boieri și oșteni de rang înalt, pentru care primirea oaspeților străini constituia un ritual deosebit.
La 28 septembrie 1639, Ecaterina a ajuns în cele din urmă în capitală. La intrarea în Iași, ea a fost întâmpinată chiar de Vasile Lupu. Domnul a cheltuit sume mari de bani pentru ceremonia de primire a viitoarei sale soții, iar Ecaterina a fost onorată cu numeroase daruri prenupțiale. Fratele și roaba ei au fost cazați într-o reședință separată, construită special pentru ei. Nunta a avut o importanță politică majoră. Doamna Ecaterina Cercheza a îndeplinit activități oficiale în Moldova. Ea a participat, alături de Vasile Lupu, la toate evenimentele oficiale, inclusiv la căsătoriile Principeselor Maria și Ruxandra, fiicele lui Vasile Lupu din prima căsătorie, ale căror destine au fost înrâurite chiar de Ecaterina. Doamna Ecaterina a făcut, de asemenea donații în bani la mănăstirile Golia și Hlincea, printre altele. Ea a înzestrat Mănăstirea Golia cu strane aduse de la Constantinopole.
Din cauza luptei pentru tron dintre Gheorghe Ștefan și Vasile Lupu, Doamna Ecaterina și-a lăsat familia la Camenița. În timpul luptelor de dinaintea detronării din 1653, ea a fost evacuată în orașul Suceava. După ce, la 16 iulie 1653, Gheorghe Ștefan a cucerit Cetatea de Scaun a Sucevei și a devenit domn pentru a doua oară, i-a luat prizonieri pe doamna Ecaterina Cercheza și pe fiul ei, Ștefăniță Lupu, pe care l-a însemnat la nas. Istoricul Georg Krauss afirmă că, deși a refuzat inițial să se predea, în timpul asediului otoman al cetății, Doamna Ecaterina a fost nevoită să se predea și să-și cedeze bijuteriile ei, precum și cinci dintre cei mai frumoși cai. La rugămințile lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, prizonierii n-au fost uciși, ci închiși la Buciulești (în Neamț, pe Bistrița), unde domnul Gheorghe Ștefan avea o curte ca o veritabilă fortăreață cu ziduri și turnuri puternice, înconjurate de un șanț cu apă. La Buciulești, ea și fiul ei au stat în captivitate până în 1658, apoi a plecat la Constantinopole, la soțul său, închis la Edikule.
După obținerea tronului de către fiul ei Ștefăniță (în noiembrie 1659), Doamna îl însoțește la Iași și-i supraveghează activitatea, stându-i permanent alături. În 1661, după moartea soțului și a fiului său, Doamna Ecaterina s-a mutat la Constantinopole și a locuit patru ani în palatul familiei de la Bosfor, după care, în 1665 s-a întors în Moldova. Ultima ei atestare apare într-un document de danie din 1 martie 1666.
A avut trei copii cu Vasile Lupu: Ștefăniță (1641 – 1661), Ioan (? – 1648) și Alexandru (? – 1648). În 1659, Ștefăniță devine domn al Moldovei sub numele de Ștefăniță Lupu. Imaginea Doamnei Ecaterina este reprezentată iconografic pe spătarul jilțului domnesc aflat în naosul bisericii Mănăstirii Golia din Iași, precum și în tabloul votiv de la Mănăstirea Hlincea, alături de soțul și fiul ei. Pictura Mănăstirii Hlincea a fost lucrată în frescă între anii 1659-1661, în timpul domniei lui Ștefăniță Lupu, de către pictorul Ioan Matei. Ea are o deosebită valoare istorică și artistică. În tabloul votiv de pe peretele de sud al naosului sunt pictați noii ctitori: Vasile Lupu, Ștefăniță Lupu și Doamna Ecaterina, îmbrăcați în costumele de ceremonie. Domnul ține în mână un pergament și o biserică în miniatură, Ștefăniță are în mâna dreaptă o fâșie de pergament cu o inscripție în limba greacă, iar în stânga o pungă, semn al ctitorului, ca și Doamna Ecaterina...
Mai multe astfel de povești în volumul „Doamnele fascinante de alte nații din istoria sentimentală a principilor români”, din colecția „Iubiri și intrigi la Palat”, apărută la Editura Integral.
Dan-Silviu Boerescu