Totul s-a schimbat în viața lui Carol al II-lea – pe atunci încă „Principele Moștenitor Carol al României” - o dată cu intrarea în viața lui a controversatei Elena Lupescu, o „Duduie” senzuală și experimentată în relațiile cu bărbații. „Prin 1938, serviciile secrete româneşti intrau în alertă maximă: la Paris ar fi existat nişte fotografii cu Elena Lupescu nud.

Exista pericolul ca aceste imagini să apară în presă, aşa că agenţii de la Bucureşti au împânzit redacţiile şi au plătit din greu pentru a pune mâna pe fotografii. Se pare că au reuşit şi amanta regală a evitat să apară în presă în fundul gol.” Despre „Duduia” Roaibă a lui Carol al II-lea, cea mai bârfită femeie a secolului trecut, a existat suspiciunea că, ar fi fost, înainte să-l cunoască pe Rege, damă de consumaţie pentru ofiţeri. De unde a plecat totul? În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care conducea o mică afacere cu filme deocheate şi „albume de plasament” (pe baza imaginilor etalate în ele clienții simandicoși își puteau selecta partenere cu totul speciale, care le erau livrate ulterior, împreună cu omagiile proxenetului).

Și Elena Lupescu pozase în tinerețile ei pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, în anii ’20, era chiar Prinţul Carol, pe care îl însoţise într-o călătorie în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. La un moment dat, „Duduia” (care în timpul Primului Război Mondial, fusese căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, Tâmpeanu, de care, însă, divorțase după scurt timp) i-a fost plasată subtil Prințului Moștenitor de abilul Posmantir. Carol și Lupeasca s-au întâlnit ca din întâmplare, în 1925, exact într-o zi de 14 februarie, la premiera peliculei Nibelungii de la cinematograful Fundației Culturale Regale. (O altă versiune susține că, înainte de a lua startul în cursa de autoturisme la care participa, o frumoasă doamnă a aruncat în maşina prinţului moştenitor al tronului României un buchet de flori şi i-a urat succes, zâmbindu-i şi privindu-l provocator...)

Carol, deși - după anularea căsătoriei cu Zizi (Ioana Maria Valentina) Lambrino din 1918-1919 - era căsătorit cu Principesa Elena a Greciei (care-i dăruise și un copil, pe viitorul Rege Mihai), era într-o permanentă căutare de aventuri. Bănuit de priapism, nu își găsea cu ușurință partenerele cele mai potrivite. Constantin Argetoianu (om politic a cărui credibilitate nu poate fi pusă la îndoială - senator, „ministrul de interne care a distrus mişcarea comunistă”, ministru de justiţie, ministru de finanţe, prim-ministru) spune în memoriile sale că din punct de vedere al dotării sale anatomice, Carol era „un fenomen al naturii”. Dimensiunea organului princiar a traumatizat-o profund pe soţia sa, Elena: „Intimii Principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”.

Tot Constantin Argetoianu nota că Alexandru Davila i-a povestit cum s-a petrecut iniţierea lui Carol. Unchiul acestuia, Regele Carol I l-a rugat pe Alexandru Davila să găsească o damă de consumaţie pentru tânărul prinţ când acesta avea 16 ani. Reacţia femeii după noaptea petrecută cu Carol a fost cât se poate de explicită: „M-a omorât, nene Alecule!”. (De altfel, se spune că și fetele din Sărindar își luau tălpășița, înfricoșate de renumele lui Carol, atunci când acesta ieșea seara la agățat cu faimosul său Buick decapotabil, automobilul atent supravegheat și protejat de prefectul de poliție Gavrilă Marinescu, membru de bază al camarilei regale, cel care, de altfel, avea grijă să presare pe traseu fete „curate”, atent alese.)

Din cauza maladiei numite priapism, de care a suferit Carol, viaţa sa amoroasă a stat sub semnul unui apetit anormal care l-a făcut, nu de puţine ori, să ia decizii deloc demne pentru o faţă regală. Viaţa lui Carol al II-lea a stat sub semnul ciudatei maladii considerată... una a sângelui.

Se spune că Pricipele ar fi dobândit boala ca urmare a unei dereglări genetice cauzate de încrucişările de secole ale familiei nobile din care provenea. Tânărul Carol a fost sedus din prima clipă de mixul sofisticat de candoare și perversiune pe care-l punea la bătaie Elena Lupescu. Aceasta „susţinea conversaţii de excepţie, era un ciudat amestec de femeie fatală, domnişoară şi curtezană, era încăpăţânată, dar bună la suflet, era elegantă… O femeie prea modernă pentru timpul său”... „Înalta Doamnă”, „Femeia Nefastă”, „Duduia”, „Lupeasca”,„Roaiba” sunt doar câteva dintre apelativele sub care era desemnată în epocă și, chiar din această simplă enumerare, se vede cât de dificil era de fixat ea într-o formulă caracteriologică. Era o frumusețe neconvențională, unii nici nu prea o considerau frumoasă! Elena – care-și mai zicea și „Magda” sau, mai rar, „Duța” - nu era înaltă, ci o minionă delicată, cam la 1,60 metri înălțime, cu pielea albă, ca de sidef, vag presărată cu pistrui (doar uneori, vara, după vreo escapadă la Techirghiol), părul blond-roșcat, cu multe oscilații de culoare după capriciile modei, ochii verzi de o mare intensitate dar trăsături ale feței destul de convenționale. Chipul îi era, însă, luminat de o strălucire aparte, care o făcea imediat remarcată. Avea, cum se zice, acel „je-ne-sais-quoi” care nu doar că poate scoate din anonimat pe oricine dar reușește să facă acea ființă inubliabilă... Biografia Elenei Lupescu, cea de dinainte de întâlnirea cu Carol, nu iese prea mult din tiparele epocii.

Conform unui raport al Direcţiei Generale a Poliţiei, datat 29 iunie 1935, ea s-a născut la Iași, sub semnul zodiacal al aprigei Fecioare”, pe 16 septembrie 1896 (deși, din cochetărie feminină, ea a încercat să acrediteze și versiunile „1899” sau „1902”). A fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk (născută evreică, botezată în religia catolică), fostă dansatoare la Viena. Din diferite rațiuni, nu și-a asumat originea semită. În 1927, Elena scria în memoriile ei (publicate de revista Realitatea): „Sunt născută la Bucureşti, tatăl meu fiind român şi mama mea rusoaică. Tatăl meu era chimist. Nu suntem evrei, deşi s-a spus că suntem. Am prieteni foarte iubiţi printre evrei şi, dacă aş fi evreică, aş fi mândră de asta”. (Memoriile au fost scrise în exil, la Paris, într-un anumit context: Regele Ferdinand murise de curând, Mihai îi urmase la tron, asistat de un Consiliu de Regenţă, dar Carol începuse să tragă sfori să revină în ţară şi să revendice Coroana la care renunţase în 1925.)

Evident că biografia i-a fost scrisă şi rescrisă în funcţie de capriciile istoriei. Şi în privinţa numelui său real au existat controverse: Elena Lupescu, fosta Tâmpeanu (prin căsătoria cu un ofiţer român, de care a divorţat în cele din urmă, „pe principiul că unei membre a societăţii bune de la Cazinoul din Sinaia nu i se potriveşte viaţa de gospodină”), s-ar fi numit de fapt „Magda Wolf” sau „Duța Grunberg”, dar aceste variante sunt, totuși, foarte greu de susținut. De ce, până la urmă, nu doar că l-a fascinat pe Carol ci l-a făcut pe acesta efectiv dependent de ea, încât l-a determinat să renunțe la Coroană în 1925, iar, în 1940, la plecarea Regelui în al doilea exil, s-o ia cu el departe, în Mexic, Brazilia (unde s-au și căsătorit în 1947) sau Portugalia? Simpla explicație legată de faptul că Duduia, rutinată profesional în pat, stăpânea un impresionant arsenal de tehnici eficiente în a-i alina lui Carol priapismul pare, mai degrabă, un cancan, care nu lămurește decât, cel mult, latura fizică a problemei.

(Organul Regelui Carol al II-lea a devenit element de folclor urban încă din perioada interbelică, după cum o atestă scriitoarea britanică Olivia Manning care a trăit la Bucureşti prin 1940: „Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: – Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, Regele Carol al II-lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă”.) Oricum s-ar pune problema, aspectul acesta nu poate fi ignorat. „Elena Lupescu a fost singura femeie capabilă să îl satisfacă pe Carol al-II lea şi s-a folosit de acest atu pentru a-şi elimina adversarii care îi cereau Regelui să renunţe la amantă.” Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Regele era un sclav în faţa ei din cauza dependenţei totale față de ea.

Despre femeia cu părul roşu, Carol scria : „Este esenţa vietii mele, este talismanul cel divin şi în clipele de greutăţi este refugiul meu suprem. Această dragoste este aşa încât nici nu pot concepe viaţa fără ea. Am o nevoie imperioasă de ea, clipă după clipă. Îmi este indispensabilă. E carne din carnea mea. Femeia asta îmi aduce o bucurie infinită”. Istoricii au susţinut că Elena Lupescu a fost singura femeie care a reuşit să satisfacă apetitul anormal pe care regele îl avea din cauza bolii.

Ziaristul Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul din perioada interbelică, scria şi el: „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”. O dată ce femeia s-a infiltrat în inima (și în patul) lui Carol, ea a depus toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. „A priceput curând că, sub faţada virilităţii sale, Carol II era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune”. Cu toate acestea, se știa că, în fapt, nici Elenei Lupescu nu-i prea ajungea dotarea iubitului.

Generalul Gavrilă Marinescu, membru al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că Regele, Elena Lupescu şi adjutantul regal Ernest Urdăreanu „făceau figuri în trei” şi că nu doar Regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia. Cert este că abila Lupească - „îndrăzneaţă, plină de încredere în sine, dominatoare” - ştia să-l manipuleze pe Rege ca nimeni alta. Evenimentele aveau să se precipite în curând. La 20 noiembrie 1925, mătuşa lui Carol, Regina Alexandra a Marii Britanii, a murit la Palatul Windsor. La funeralii, trebuia să participe şi o delegaţie a Familiei Regale din România, date fiind legăturile de rudenie dintre cele două case regale. Șeful guvernului, Ionel Brătianu, a profitat de ocazia ivită din senin şi i-a sfătuit pe Rege şi pe Regină să-l trimită pe Carol la Londra, fiind convins că, o dată ce a plecat din ţară, nu se va mai întoarce curând la Elena Lupescu.

Acelaşi lucru l-a spus şi Principesa Elena (soţia lui Carol din acel moment): că, o dată ajuns în străinătate, nu avea să se mai întoarcă prea curând. Brătianu îşi argumenta poziţia spunând că o schimbare de decor fără Elena Lupescu i-ar fi făcut bine Principelui. Regele Ferdinand ezita în a lua o decizie, însă Regina Maria şi Prinţul Ştirbey au sprijinit ideea. Regina notează, cu multă naivitate, în jurnalul ei că „O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie”. Carol chiar şi-a dat cuvântul de onoare că se întoarce acasă de Crăciun. Luând act de toate aceste păreri, Ferdinand şi-a dat consimţământul.

Ajuns la Londra, Carol a fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. „Comportamentul lui a fost unul cât se poate de cordial, fără să dea vreun semn că vrea să facă sau să anunţe ceva neobişnuit. Însă, după o săptămână va pleca brusc, îndreptându-se spre coastă, traversând Canalul Mânecii până la Calais, de unde a luat trenul spre Paris. La Paris, era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu.” După ce au petrecut câteva zile la Paris, Carol şi Elena au plecat în Italia, la Milano şi, mai apoi, Veneţia. De aici, Carol i-a transmis tatălui său o scrisoare cutremurătoare, imprevizibilă: „Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile.

Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia Suveranului.” Prinţul Moştenitor i-a trimis o scrisoare şi Reginei, în care avea un ton straniu, sugerând patetic …să fie declarat mort într-un accident de automobil: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-ma să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă”. Această decizie foarte probabil că era gândită de ceva timp de Carol, însă şi-a găsit finalitatea numai după ce i s-a alăturat Elenei Lupescu, la Paris. Pasiunea enormă pe care o avea Carol pentru ea l-a împins în această decizie extremă. A trebuit să aleagă între ea şi tron; nu le putea avea pe amândouă, asemenea vărului său britanic, viitorul rege Edward al VII-lea, care va abdica și el în 1936, pentru că nu se putea despărți nici el de iubita sa americancă, Wallis Simpson.

La 21 decembrie 1926, scrisorile lui Carol au ajuns la Cotroceni. Regele a fost şocat, Prinţesa Elena (care intuise ce avea să se întâmple) nu a fost chiar surprinsă, iar Regina a izbucnit în plâns: „Sunt nişte scrisori impertinente, nemiloase, îngrozitoare, în care declară cu răceală că abandonează totul: nevasta, copilul, onoarea şi viitorul”, îi mărturisea ea Regelui George al V-lea al Marii Britanii.

După moartea lui Ferdinand, Brătianu a întreprins cele mai energice măsuri pentru a împiedica o reîntoarcere a lui Carol. A fost înăsprită cenzura, a fost mărit numărul de agenţi ai Siguranţei care stăteau în preajma lui Carol în Franța. Brătianu declara fără niciun echivoc: „Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară, Carol nu va trece hotarele”. Iar într-un moment în care Regina îi cere permisiunea premierului de a vorbi cu fiul ei, acesta îi răspunde: „Dacă dumneata mă vei împovăra cu chestiunile dumitale familiale, eu voi proclama Republica.”

Totul se va schimba pe 24 noiembrie 1927 când, la 24 de ore după ce Brătianu a contractat o puternică infecţie a gâtului, anunţată iniţial a fi amigdalită, mâna de fier pe care se baza ţara, se stinge brusc de septicemie. Astfel, la o distanţă de doar patru luni, primii doi oameni ai României se sting, lăsând în urmă un deficit serios de putere. În ciuda durerii sincere pe care Carol a resimţit-o după pierderea tatălui său, el nu avea cum să înțeleagă că situaţia îi devenise brusc favorabilă, iar perspectiva întoarcerii era din ce in ce mai plauzibilă. „Liberalii aveau să piardă alegerile, iar Regenţa va numi un guvern Naţional-Ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, care nu era printre adversarii lui Carol, ci un om echilibrat care privea noua situaţie cu realism. Nu îi mai rămânea lui Carol decât să înceapă să negocieze condiţiile în care ar putea să se întoarcă.” Fundalul economic instabil, lipsa implicării şi a autorităţii din partea membrilor Regenţei (Prințul Nicolae, unchiul lui Mihai, Patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație) în treburile statului „au instalat la nivelul opiniei publice un sentiment de simpatie faţă de Prinţul aflat în surghiun. Tot mai mulţi, în special armata, neglijată în această perioadă, doreau reîntoarcerea lui Carol”.

Totul avea să culmine în 1930, la 6 iunie, când Carol va ateriza, după un plan bine stabilit, dar şi după o călătorie plină de peripeţii, la Băneasa. Era ora 22:10, începutul Restauraţiei. Singura condiție impusă lui Carol era ca acesta să renunțe definitiv la Elena Lupescu. Curând, însă, după numai două luni de „abstinență”, Carol o aduce pe ascuns în ţară şi o cazează la Sinaia. După acest episod, Elena Lupescu ajunge la Bucureşti, şi este cazată într-o vilă de pe Aleea Vulpache. Vila a devenit centrul Camarilei, cartierul general al grupului ocult de interese care ajunsese să dicteze Regelui felurite decizii. „Treptat, Elena Lupescu şi Camarila, în ansamblu, şi-au extins influenţa, ajungând să controleze evoluţia vieţii politice, întreţinând disensiunile dintre fruntaşii partidelor, impunând ideea că de teribila amantă depinde venirea unora sau a altora la govern.”

Şi viaţa economică a României era la fel de mult influenţată de Elena Lupescu şi Camarilă „prin jongleriile cu comenzile de stat, care-i puteau îmbogăţi pe cei apropiaţi şi defavoriza pe adversari sau chiar elimina pe indezirabili”. „Duduia” știa perfect ce vroia de la viață. Ea îşi finanţa viaţa luxoasă cu banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea favoruri şi protecţia Regelui. Revista Time relata în 1937: „În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 de dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia /iahtul lui Eduard al VIII-lea/ a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România”.

În septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil pe Regele Carol al II-lea. Împreună, cei doi au ajuns cu trenul regal la Lugano, în Elveția, după care destinul i-a purtat în Spania, Mexic, Brazilia și, după căsătoria cuplului pe 3 iulie 1947 la Rio de Janeiro, înapoi în Europa, stabilindu-se în Portugalia, la Estoril. Era a doua oară în 15 ani când Elena îl însoțea în exil, după ce în 1926-1930, ei stătuseră împreună la Paris, unde Carol, care renunțase la atributele sale princiare de dragul „Duduii”, adoptase numele „Caraiman”. (Iluzia unui refugiu perfect a fost spulberată atunci de zecile de agenți ai Siguranței care i-au urmărit pas cu pas în Franța. Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că, la cazinoul din Cannes, Carol a câştigat 25.000 de franci după care „s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi”. În perioada aceasta, cuplul a fost urmărit îndeaproape şi de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii, olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României!)

Al doilea exil a fost unul mai liniștit, cel puțin în aparență. Carol nu se mai afișa la cursele de mașini, în cazinouri sau prin localurile scumpe. Vestea abdicării fiului său Mihai pe 30 decembrie 1947 l-a făcut o clipă să se gândească la posibilitatea reîntoarcerii pe tron. Evident, cu trupele sovietice în țară, așa ceva era imposibil. Lui Carol nu-i mai rămăsese decât să-și savureze ultimii ani în compania femeii iubite, lucru pe care îl înțelesese cu ceva timp înainte. Iată un fragment emblematic din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic: „Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele. Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani. Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat (…). Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va des¬părţi”.

La 3 aprilie 1953, Carol murea în urma unui stop cardiac, fiind înmormântat în capela regilor din Estoril. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus „Adio, dragostea vieţii mele!”. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mânăstirea San Vicente, şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril. Elena Lupescu a murit la Estoril, la 7 iulie 1977.În ultimele clipe şi-a strigat mama de trei ori, în trei limbi străine, dar nu şi în limba română. Împotriva uzanţelor, a fost condusă pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului. Osemintele ei au fost aşezate la picioarele Regelui. Mai apoi, sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din Mânăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003, sicriile celor doi au fost aduse la Mânăstirea Curtea de Argeș.

...Mai multe astfel de povești în volumul „Femei frumoase din popor care i-au înnebunit pe voievozii români”, din colecția „Iubiri și intrigi la Palat”, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro