Niciunul dintre criminalii care au bântuit Bucureștii nu au stârnit atâta groază dar și atâtea controverse, inclusiv după descoperirea și executarea făptașului, precum ciudatul student de la Medicină Veterinară, caracaleanul Ion Râmaru. Caracal este un orășel din Oltenia, situat pe linia ferată între Drăgănești-Olt și Craiova, care a născut multe legende urbane. La Caracal, se va fi răsturnat cândva „carul cu proști”, mitologia modernă autohtonă fiindu-i profund îndatorată.

Astfel, la 1848, o căruță plină ochi cu țărani răzvrătiți se răstoarnă în mijlocul orașului și, cum pentru oamenii de condiție modestă se folosea termenul „prostime” (la București, pe lângă zidurile Mitropoliei, se spunea „calicime”), așa s-a născut legenda „carului cu proști”. Astăzi, replica acidă a caracalenilor este: „-Da, la Caracal s-a răsturnat carul cu proști, dar, apoi, s-au mutat toți la București!”. (Și Râmaru a făcut asta la un moment dat…) Tot la Caracal, pe strada Învierii, s-a construit Cimitirul Eroilor din Războiul de Independență de la 1877-1878, pe strada Libertății s-a ridicat închisoarea, iar pe strada Foametei …o fabrică de pâine. Sediul pompierilor a luat cândva foc, iar niște cetățeni mai tuciurii, care se ocupau cu strânsul „fiarelor vechi”, au desfăcut într-o noapte balamalele și au furat, într-o noapte, porțile grele de fier de la sediul Poliției.

Prima școală din oraș s-a numit Școala nr. 2. Iar ceasul din gară, înzestrat cu cifre romane, la ora 4 arăta „III”. Iar un cioban și-a legat capra de bariera de la calea ferată, animalul spânzurându-se după trecerea trenului și ridicarea barierei… Mai nou, pe vremea comunismului, s-au petrecut și alte minuni: o macara folosită la construirea unui ansamblu de blocuri s-a trezit, la finalul lucrărilor, în mijlocul clădirilor și n-a mai putut fi scoasă de acolo decât demontată, pe bucăți; un stâlp de iluminat stradal trecea prin mijlocul balconului unui cetățean; după ce s-a edificat Casa Armatei, s-a constatat că, în fața ei, exista un monument cu un soldat care țintea amenințător cu arma chiar spre clădirea respectivă…

Unele dintre aceste legende urbane sunt infirmate vehement de către caracaleni, însă un fapt nu poate fi negat: legătura aproape ombilicală între oraș și cel mai mare criminal în serie din istoria României. Numai că Ion Râmaru, cu excepția unei aventuri din liceu, când a dezvirginat fata unuia dintre profesorii săi, nu s-a exprimat în zona caracalo-oltenească, ci a terorizat Bucureștii la începutul anilor *70 ai veacului trecut… Există o controversă legată de locul nașterii acestui Jack Spintecătorul al României. Unii dau Caracal drept localitatea de obârșie, însă pe certificatul de deces - emis la insistențele familiei abia în 1990, la aproape două decenii după execuția criminalului în serie - este trecut alt orășel din județul Olt, Corabia.

O a treia variantă indică o comună din Olt, Izbiceni. Cert este că părinții săi au avut casa în Caracal, acolo unde, după divorț, rămâne doar mama lui, tatăl, Florea, plecând la concubina, țesătoare, din București și angajându-se șofer/vatman la ITB pe cursele de noapte. Ceilalți doi băieți au rămas în grija mamei, la Caracal, numai viitorul criminal, Ion, după ce la 18 ani fusese condamnat pentru furt, plecând la București și înscriindu-se la Facultatea de Medicină Veterinară (unde a trebuit să repete și anul II și anul III). În momentul reţinerii, „Râmaru se îndrepta spre cămin, cu o sacoşă în mână în care ţinea o toporişcă şi un cuţit de bucătărie, cu care a încercat să-i rănească şi pe polițiști, doar că a fost imobilizat. În timpul interogatoriului, Râmaru a vorbit doar monosilabic, singurele momente în care mai rupea câteva cuvinte era atunci cand era întrebat de sănătate, într-un astfel de moment susţinând ca nu se simte foarte bine.

De asemenea, pe cât de odioase au fost crimele acestuia, pe-atât de surprinzătoare au fost concluziile medicilor psihiatri, care au susţinut că toate crimele le-a făcut cu discernământ”. Ultima sa victimă, Iuliana Frunzinschi, care a supraviețuit ca prin minune, după ce Râmaru a lovit-cu un topor în cap și a scalpat-o, relata și ea despre cum Caracalul reprezenta un veritabil magnet pentru acest degenerat: „Mi-a spus, râzând, că şi-a dorit foarte mult să mă omoare şi să-mi taie picioarele, iar cu banii pe care mi i-a luat să-şi construiască o casă în Caracal”.

Dar să vedem și o listă incredibilă, halucinantă, cu toate victimele lui Ion Râmaru, așa cum a fost alcătuită de presă:
„• 8/9 aprilie 1970 – Elena Oprea – crimă cu premeditare (femeia nu a mai fost violată, deși Râmaru era și necrofil, pentru că un vecin l-a speriat și a fugit)
• 1/2 iunie 1970 – Florica Marcu – viol (a fost lovită până a leșinat, cărată până la cimitirul Sfânta Vineri, violată, înjunghiată și i-a fost supt sângele; în timp ce mergea spre casă cu Râmaru, a fost salvată de un camionagiu)
• 19/20 iulie 1970 – OCL Magazin de Confecții – furt • 24 iulie 1970 – Margareta Hanganu – furt în formă agravată
• 22/23 noiembrie 1970 – Olga Baraitaru – tentativă de crimă, viol și furt în formă agravată
• 15/16 februarie 1971 – Gheorghița Sfetcu – tentativă de crimă și furt
• 17/18 februarie 1971 – Elisabeta Florea – tentativă de crimă
• 4/5 martie 1971 – Fănica Ilie – crimă cu premeditare, viol și furt
• 8/9 aprilie 1971 – Gheorghița Popa – crimă deosebit de gravă, viol și furt (48 de plăci înjunghiate la cap, piept și picioare, 5 lovituri la cap, coaste rupte, zona genitală ruptă cu gura)
• 1/2 mai 1971 – Stana Sărăcin – tentativa de viol
• 4/5 mai 1971 – Mihaela Ursu – crimă deosebit de gravă, viol (a fost întrerupt în timpul actului, lăsându-l nesatisfăcut, conducând la căutarea altei victime)
• 4/5 mai 1971 – Maria Iordache – tentativă de crimă (atacată la două ore dupa Ursu; a scăpat când lui Râmaru i-a căzut bara de metal cu care o bătea în timp ce alerga)
• 6/7 mai 1971 – Viorica Tatu – tentativă de crimă • 6/7 mai 1971 – Elena Buluci – tentativă de crimă
•7 mai 1971 – Iuliana Funzinschi – furt si tentativă de crimă (a fost întrerupt după intervenția milițienilor, alertați de țipetele victimei, dar a reușit să fugă)”.

Iuliana era mamă a doi copii şi văduva unui ofiţer de miliţie ucis într-un cinematograf din Capitală, în 1969, în acelaşi mod în care şi ea a fost aproape să moară: i-a fost zdrobit capul cu o bâtă! Presa a consemnat detalii uluitoare despre acest ultim atac: „Iuliana Frunzinschi avea atunci 41 de ani și era casieră la o alimentară din zona Eroilor. A aflat la proces că, timp de o săptămână, a fost urmărită de Râmaru. Într-o zi de vineri a fost atacată. A ales o zi ploioasă, așa cum obișnuia, pentru a șterge urmele. «Nu am fost singură. Dumnezeu așa m-a salvat. Că n-am fost singură. Dacă eram singură, avea timp să facă tot ce voia», spune Iuliana Frunzinschi. Fiind casieră la o alimentară, femeia știa că aceia care transportă noaptea banii de la o instituție la alta trebuie să fie întotdeauna însoțiți. Și atunci își aștepta colegele. Nu pleca niciodată singură.

«Ploua și aveam umbrela pe umăr. Vorbeam cu o colegă. Dintr-odată, am căzut pe față cu geanta într-o mână și umbrela în alta. Când s-a uitat spre mine, colega mea a văzut un bărbat cu genunchii pe capul meu, cu un topor în mână». Colega ei avea să-i povestească mai târziu că a reușit să fugă și să cheme Miliția. «Mi-a rupt unghiile, atât de tare am strâns de umbrelă și de geantă, că el a trebuit să-mi rupă mâinile ca să-mi tragă geanta din mână» . A lovit-o apoi cu un topor în zona capului. Lama toporului s-a lovit însă de tija umbrelei și abia apoi i-a străpuns capul. Femeia avea la gât o eșarfă roșie dintr-un material care cu greu poate fi tăiat. O păstrează și acum pentru că-i arată cât de puternică a putut să fie în acele momente. (…)

L-a întâlnit pe Râmaru la proces și l-a privit în ochi. «Numai la mine se uita. Ca un animal, ca un lup. Am fost nevoită să ies afară. El a simțit că mă uit la el, la gura lui, și mi-a rânjit. Mi s-a făcut rău». Când a fost întrebat la proces ce a făcut cu carnea care lipsește din pieptul femeii, bucăţi din sânii ei, a zâmbit și a răspuns: «-Am înghițit-o, domnule judecător!». «Am plecat de acolo pentru că nu aveam loc de privirea lui»”. În cazul acestui atac, alertați de colega Iulianei, milițienii care se aflau în zonă au intervenit rapid şi l-au somat cu împuşcături pe agresor să se predea. Numai că Râmaru s-a aruncat în Dâmboviţa, unde i s-au pierdut urmele. A făcut însă o nouă victimă, ziua următoare. „În acelaşi salon cu mine a fost adusă o chelneriţă cu toţi dinţii scoşi, cu lovituri la cap şi cu limbă tăiată. Nu mai era om”, a povestit Iuliana Frunzinschi. Râmaru a fugit cu geanta cu încasarile de la alimentară şi cerceii femeii. Banii (circa 20.000 lei) au fost ascunși de tatăl lui Râmaru într-o anexă a casei din Caracal. Cât despre cercei, victima i-a recunoscut, la proces, la urechile mamei atacatorului!

…Pentru seria sa incredibilă de crime, violuri și tâlhării, Ion Râmaru (a cărui identificare s-a făcut pornindu-se de la o adeverință de la Spitalul Studențesc care i-a căzut din buzunar la locul unui atac) a fost condamnat la moarte și executat pe 23 octombrie, 1971, la Jilava. Medicul legist George Rafa, are a participat la execuţia lui Râmaru, a povestit că aceasta a avut loc „în spatele închisorii Jilava, lângă o pădurice, unde l-au legat de un salcâm şi, după ce i-au citit sentinţa de condamnare, plutonul a executat foc. Râmaru a reuşit să se răsucească şi s-a întors cu spatele. De-aia s-a spus că a fost grea execuţia. Până a reuşit cineva din pluton să tragă un glonţ care să treacă prin salcâmul de care era legat condamnatul la moarte”, Medicul legist Gheorghe Alexandrescu crede că familia lui Râmaru are dreptul, ca şi în cazul soţilor Ceauşescu (executaţi la Târgovişte, fără prezenţa unui legist la faţa locului) „să ceară exhumarea” şi, cu acest prilej, „legiştii prezenţi vor face identificarea osteologică, genetică, stomatologică” (lui Râmaru, care obișnuia să-și muște victimele de sâni și de zonele genitale, i se analizaseră și consemnaseră cu exactitate amprentele dentare).

Poreclit „Telu”, unul dintre frații lui Râmaru, care - din cauza oprobiului la care a fost supus după ce s-a aflat a cui rudă apropiată era - și-a schimbat numele în „George Ciocan” fiind înfiat de bunica din partea mamei, chiar a făcut numeroase cereri în acest sens. Dar nu a reușit să afle prea multe, mai ales că nici conducerea închisorii nu pare a deține informații precise: „Penitenciarul Jilava precizează că nu deține documente de arhivă care să certifice locul de înhumare al persoanei menționate și nici date din care să reiasă ca trupul defunctului a fost înhumat în integralitatea sa”, se menționeaza în documentul oficial care i-a parvenit fratelui lui Ion Râmaru. Există numeroase relatări, consemnări şi, mai ales, foarte multe legende despre execuţia lui Râmaru:

„Ba că s-a petrecut în apropierea penitenciarului, undeva în zona Fortului 13, ba că totul s-ar fi întâmplat în spate, lângă o pădurice; ba condamnatul era în costum civil, ba în zeghe; ba că a fost pus la zid, ba că a fost legat de un stâlp sau de un copac; ba că au fost trei, ba că au fost cinci miliţieni care au tras; ba că i s-ar fi prelevat creierul, ba că doar un mulaj al feţei a rămas de la celebrul criminal în serie”. Legistul (fost autopsier-şef/asistent principal al Prosecturii medico-legale a INML) Cristian Paraschivescu, împreună cu medicul George Rafa, a participat la execuţia lui Ion Râmaru, constatând decesul celebrului condamnat la moarte. Paraschivescu este cel care a prelevat şi creierul lui Râmaru: „Eram, cred, cel mai tânăr dintre cei care au fost de faţă la execuţia lui Râmaru. În ziua aceea, au avut loc două execuţii. Râmaru a fost adus cu un camion, o dubă de puşcăriaşi a miliţiei de atunci, însoţit de doi miliţieni. El era legat cu lanţuri la picioare şi la mâini.

Era îmbrăcat în zeghe - şi acest amănunt este foarte important, pentru că, în general, deţinuţii executaţi erau îmbrăcaţi cu hainele civile în care au fost arestaţi. Dar el, Ion Râmaru, a rămas în zeghe. De la locul unde a fost coborât din maşină erau cam 50 de metri până la locul execuţiei. Acest loc nu era amenajat, se afla la marginea pădurii. A fost legat de un salcâm şi la vreo trei metri era groapa unde trebuia să fie înhumat. De la maşină până la locul unde a fost îndeplinit ordinul, Râmaru s-a zbătut tot timpul, a fost foarte agitat. A fost legat de acest copac, de jur-împrejur, nu numai la picioare. Şi a fost legat şi la ochi. Pe urmă, şeful Secţiei 1 Penale i-a citit sentinţa şi a fost executat de trei miliţieni, la ordinul comandantului penitenciarului. După aceea, s-a lăsat un interval de timp şi s-a făcut constatarea decesului de către medicul legist George Rafa. I s-a luat amprenta în ipsos după faţă. Apoi, eu am decalotat «în şa» (tăietură în spatele craniului, de la o ureche la alta, asemănătoare unei felii de pepene) şi am prelevat creierul lui Râmaru. Pentru creierul şi pentru sângele lui Ion Râmaru, eu am executat comanda şefilor mei. (...) Nu s-a făcut autopsie. Autopsie înseamnă să-i despici capul, toracele...

Eu am deschis şi am prelevat doar creierul”, a dezvăluit fostul asistent principal legist. Un detaliu relatat de legistul Paraschivescu este legat de celebra „ultimă dorinţă” a condamnatului la moarte Ion F. Râmaru: „«Îl vreau pe tata!». Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus Râmaru în timp ce se zbătea”, şi-a amintit legistul Cristian Paraschivescu. Alți martori oculari ai execuției susțin că, totuși, ultimele cuvinte ale criminalului, după ce reușise să se răsucească în jurul salcâmului de care era legat, ar fi fost „Vreau să trăiesc!”. George „Telu” Ciocan, fost Râmaru, a cerut oficial la Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) să i se comunice ce s-a întâmplat cu fratele său și unde se află locul în care a fost îngropat: „Pentru cele «acuzate» că le-ar fi săvârșit, acesta a plătit cu viața, însă nimic nu ar justifica ca cel puțin cadavrul său să poata reveni familiei și noi, familia, să ne putem îndeplini datinile strămoșești”.

În urma răspunsului negativ primit, fratele lui Ion Râmaru a angajat un avocat de top, Artin Sarchizian, director executiv al Societăţii Române pentru Drepturile Omului, să introducă în instanţă o acţiune împotriva statului român, cerând o despăgubire de 200 000 euro! Deși și-a schimbat numele pentru a scăpa de dubiosul renume, familia lui Ramaru susține că a fost discriminată în ultimele decenii: „Fii mei au trebuit să plece din localitate ca să-și facă o viață, pentru că sunt de-ai lui Râmaru, eu nu m-am putut angaja ca șofer pentru că toți își dădeau coate că le este frică să călătorească alături de mine. Nici soția nu s-a putut angaja fix din același motiv. În urmă cu mai bine de 30 de ani, când ne-am căsătorit, am mers singuri, de mână, ca doi nebuni, și am implorat preoții să ne cunune, pentru că toți fugeau de noi”.

Mai mult decât atât, el acuză o veritabilă conspirație împotriva adevărului orchestrată de autorități: „Am încercat să aflăm adevărul, însă am fost stopați până acum. Am primit un certificat de deces de-abia în ’90, însă nu ni s-a indicat unde a fost îngropat. În ‘83 am fost arestat după o diversiune, pentru că puneam prea multe întrebări. Eu am avut convingerea, o perioadă, că fratele meu trăiește, și că nu a fost omorât, ci a fost vândut în afara țării! Dar indiferent ce s-a întâmplat cu el, avem dreptul să știm unde este îngropat. Am ajuns să cer dreptate dupa 43 de ani, timp în care ambii părinți s-au stins de supărare. Mama a murit în 2006 de inimă rea, iar tata - după ce s-a decis să facă mai multe drumuri la București, ca să afle unde a fost îngropat Ion. Nu mi-e frică însă că aș putea păți ceva. Voi merge până în pânzele albe ca să aflu adevărul” - a declarat George Ciocan pentru presă.

…În recursul făcut împotriva condamnării la moarte, Râmaru cerea să fie… trimis pe o insulă, unde să-și ispășească pedeapsa și să devină folositor societății! George Ciocan a declarat în mai multe rânduri că sunt motive pentru care crede că fratele său nu a fost executat: „Această teorie s-a născut pe peronul Gării de Nord. După ce s-a anunțat că Ion Râmaru a fost condamnat, mama acestuia a venit la București pentru a-i ridica cadavrul. La penitenciarul de la Jilava, șeful instituției i-a spus că nu știe mai multe decât știe și ea. Nici urmă de cadavru sau de locul în care ar fi fost îngropat. Pentru că nu a rezolvat nimic, femeia a decis să se întoarcă acasă. În Gara de Nord, în timp ce aștepta trenul, mama sa a fost abordată de doi bărbați care i-au spus că Ion Râmaru este în regulă”. Încurajat de povestea mamei lui, George Râmaru a încercat să facă o anchetă proprie. S-a dus la Jilava să caute mormântul fratelui său, însă acolo în afară de mormântul Mareșalului Antonescu nu există altul.

Fratele lui Ion Râmaru, care atunci avea 15 ani, susține că a fost terorizat de anchetatorii de la acea vreme. El povestește că „a fost lovit la degete și că, atât el cât și sora și mama lui, erau puși să semneze niște declarații pe care nu le-au făcut”. Tatăl fraților Râmaru, Florea, era deja arestat când anchetatorii au ajuns la familia lui. Florea Râmaru a fost eliberat după ce în ziar a fost publicată informația că Ion a fost executat. George Ciocan susține că totul a fost cusut cu ață albă: „Tatăl meu a fost eliberat după ce s-a vehiculat execuția lui Ion. Din declarațiile care susțin ei că le-a făcut Ion, reiese că tatăl meu l-a ajutat. Că i-a spălat hainele de sânge. După ce s-a spus că Ion a fost executat, i-au dat drumul fără niciun fel de acuzație”, a declarat Ciocan. După ce a fost eliberat, Florea Râmaru a murit în condiții suspecte.

S-a spus că a fost aruncat din tren de către niște securiști sau de rudele victimelor lui Ion, care căutau răzbunare. „Nu s-a făcut niciodată anchetă după ce a murit tata. L-am văzut în coșciug. Avea o gaură în cap și era lovit la față. Nu ai așa ceva când cazi din tren”… Elena Udrea - victima lui Râmaru Senior Conform mai multor martori, ultimele cuvinte ale lui Râmaru la execuția sa din 1971 au fost: „Chemați-l pe tata. El este de vină”. La interogatoriu, criminalul în serie a relatat că tatăl lui, Florea Râmaru, îl sfătuia ce femei să atace, unde și când. Banii rezultați din agresiunea asupra casierei Iuliana Frunzinschi au ajuns, de altfel, chiar la acesta, care i-a îngropat, ca să-i folosească mai târziu, pentru a construi împreună cu fiul său o casă la Caracal. Iar cerceii de aur rezultați din aceeași tâlhărie tot la tatăl Florea au ajuns, care i-a dat să-i poarte nu concubinei sale, o țesătoare din București, ci fostei sale soții, mama lui Ion.

Florea i-ar fi spălat de mai multe ori fiului său hainele mânjite de sângele victimelor sale și chiar el recunoștea că i-a confiscat de două ori diferite arme albe și bare de fier, ca să-l împiedice „să mai facă prostii”. Tatăl era și el o fire violentă, fosta lui soție povestind că, înaintea divorțului, acesta o bătea zilnic în fața copiilor. După interogarea lui Ion Râmaru, în fața atâtor evidențe și tatăl lui este arestat, fiind suspectat de complicitate la crimele și tâlhăriile juniorului. Ciudat, după ce în ziarele vremii se publică informația privitoare la execuția lui Râmaru, Florea este eliberat fără a se mai formula vreo acuzație împotriva lui. Să fi cooperat el cu anchetatorii, turnându-l pe fiul său și furnizând probe materiale ale faptelor acestuia, iar pactul făcut să fi presupus scoaterea de sub acuzare?!? Mânat de posibile remușcări, Florea, care, se pare, se împăcase cu fosta lui soție și se întorsese la Caracal, a început, apoi, să tot facă drumuri la București în căutarea mormântului lui Ion Râmaru.

Căutările - asemenea celor efectuate mai târziu de alt fiu al său, George - se vor dovedi zadarnice. Și, la întoarcerea după o ultimă incursiune detectivistică la București, la fix un an după execuția fiului, pe 23 septembrie 1972, Florea Râmaru își află, la rându-i sfârșitul, tot de o manieră violentă, bătut și aruncat din tren, fie de către rudele unor victime ale lui Ion, fie de către agenții Securității, instituție care începuse să fie deranjată de insistențele (sau revendicările?) lui. Partea senzațională a acestei succesiuni de întâmplări însă abia acum apare! Când la Institutul Medico-Legal a fost adus cadavrul lui Florea Râmaru, tatăl lui Ion, care murise la 53 de ani, în urma ciudatei căzături din tren. Legiştii au observat că Florea purta bocanci mărimea 42, la fel - după cum își amintea medicul legist Constantin Țurai - rămăseseră urme de la niște crime cu „Autor Necunoscut” de demult.

Comparând urmele recoltate de la locurile crimelor multiple din Capitală, din 1944, anchetatorii au concluzionat că autorul fusese Florea Râmaru, mai ales că și amprenta de la degetul arătător al mâinii stângi, găsită pe pervazul ferestrei de la camera victimei de la prima din cele cinci crime din 1944, corespundea perfect! „Gena crimei” funcționa! Între crimele din 1944 și cele din 1970-1971 existau și alte similitudini. Criminalii acționau numai pe noaptea, pe vreme rea, furtună și ploaie, potențați negativ de fenomenele meteorologice sau, după altă teorie, pur și simplu ca să li se șteargă urmele mai ușor. De asemenea, foloseau de fiecare dată și bare de fier pentru a lovi în cap femeile pe care le agresau. Ion recunoștea, la un moment dat, că i-a confiscat fiului său o asemenea bară de metal. Iar Râmaru Junior le-a povestit anchetatorilor că ascundea un asemenea instrument al crimei pe pervazul ferestrei unui veceu de la căminul studențesc în care locuia în București.

Deși analele criminalisticii consemnează numeroase cazuri de familii de ucigași, totuși mulți psihologi și criminaliști resping, cu argumente științifice, existența unei „gene a crimei”. Inițial, „teoria a fost propusă de Cesare Lombroso, fondatorul antropologiei criminale. Aceasta este extrem de controversată, iar specialiștii din domeniu s-au împărțit în două categorii: cei care sunt de acord cu existența acestei gene și cei care contestă teoria. Cei din urmă dau vina pe mediul din care provin indivizii, și nu pe moștenirea genetică. Potrivit acestora, un mediu social frustrant, experimentat încă din copilărie, este vinovat în proporție de peste 50 % de comportamentul violent”. Observația unui ziarist care a realizat un reportaj în localitatea Izbiceni, de pe malul Oltului, unde se consideră că se născuse și trăise o perioadă Ion Râmaru, s-au înregistrat mai multe crime oribile, în general bărbații fiind cei care mutilau și apoi omorau femeile, de regulă pe soțiile lor.

Unul dintre politiștii cu mare experiență în domeniul crimelor, comisar-șef Vasile Humă, nuanțează în deplină cunoștință de cauză: „Eu aș merge pe amândouă variantele. În opinia mea, gena trebuie separată de factorul mediu. Oricând aceasta se poate declanșa", a declarat acesta pentru presă. „Din punctul meu de vedere, teoriile clasice de inspirație lombrosiană sunt depășite. Nu putem vorbi de o genă a crimei care se transmite între generații, ci de lipsa de educație ca factor al crimei, absența credinței și existența unei crize spirituale. Toate acestea amplifică pulsiunile criminale. De asemenea, crima se datorează și imposibilității multor oameni de a-și transfigura energiile într-un mod pozitiv", consideră sociologul Nicu Gavriluță. Prima victimă atribuită lui Florea Râmaru, o anume Elena Udrea, o femeie de serviciu din cartierul bucureștean Cotroceni, a fost găsită în dimineața zilei de 30 iunie 1994, moartă în patul ei: „Avea craniul zdrobit, cu oasele faciale înfipte în creier. Agresorul a intrat pe fereastră și a lăsat o amprentă pe pervaz. Nimeni nu-l auzise când forțase geamul, pentru că în noaptea aceea a plouat torențial.

Cu o seară înainte, Elena Udrea petrecuse cu iubitul ei, soldatul Gheorghe Anghelache, la un restaurant, de unde spre ora 11 seara se întorsese împreună cu el acasă. Puţin mai târziu, soldatul s-a întors la regiment”, ceea ce-l scotea pe acesta din cauză, fiind disculpat de numeroși martori. Au urmat alte patru crime similare în Bucureștii demonizați de război și toate au fost, într-un final, clasate cu A.N. („Autor Necunoscut”). Istoria se repetă în noaptea de 23/24 iulie 1944, în jurul orei 2.00. „Afară, o vreme identică celei din noaptea în care fusese ucisă Elena Udrea. Ploaie torenţială cu tunete şi fulgere. Femeia de 36 de ani, Ioana Maria, a fost găsită de nişte trecători, în stare de inconştienţă. Femeia era muncitoare la o întreprindere bucureşteană. A fost transportantă la spital, însă în ciuda îngrijirilor medicale, aceasta a decedat înainte ca anchetatorii să apuce să o interogheze în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în acea seară.”

Investigaţiile judiciare efectuate în cauză au stabilit că victima era o femeie căsătorită, gospodină liniştrită care locuia în cartierul Rahova. În noaptea fatală, se întorcea de la serviciu. „În urma examinării medico-legale a cadavrului s-a stabilit că urma imprimată de corpul contondent pe craniul victimei a fost creată cu un instrument similar celui cu care a fost lovită și Elena Udrea, concluzionându-se că autorul faptei ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu cea din cazul precedent“,precizau, la acea vreme, surse apropiate anchetei. Într-un final, cazul a fost clasat. La vreme tulbure de război, când orașul și țara se îndreptau către o cotitură dramatică a istoriei, vor fi existat multe alte priorități pentru polițiști și anchetatori, care, după 23 august 1944, s-au văzut o confruntați cu o sumedenie de cazuri de crimă sau crimă și viol, provocate de bravii ostași sovietici sau de nelegiuiți autohtoni care se foloseau de arme furate de la militarii ruși dar și de dezordinea provocată de aceștia în oraș pentru a-și face și ei mendrele.

În noaptea de 12 spre 13 octombrie 1944, o nouă crimă zguduie Capitala. „De data aceasta, ceasul rău se abate asupra Elenei Locusteanu, zisă şi «Julieta». În vârstă de 17 ani, de profesie coafeză, tânăra a fost ucisă în somn cu lovituri puternice aplicate în craniu şi, pe o vreme identică celei în care fuseseră omorâte şi celelalte femei (ploaie torenţială, vânt puternic)” - din nou caz de „Autor Necunoscut”. Dar, din nefericire, șirul tragediilor nu se va opri aici. Iar ritmul crimelor se întețește, autorul acționând frenetic, la fel cum se va întâmpla peste o generație. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1944, a fost sesizată o nouă crimă comisă, în împrejurări asemănătoare celor descrise anterior, „de data aceasta o tânără de 18-20 de ani zăcând moartă într-o baltă de sânge pe locul viran situat în spatele Arenei Sportive «Venus» (din Splaiul Independenţei, colţ cu strada Ştirbei Vodă).

Deplasându-se la faţa locului, criminaliştii au constatat că victima Coroiu Rozalia, în vârstă de 20 de ani, necăsătorită, fusese atacată de asasin în noaptea de precentă în timp ce traversa terenul din spatele Arenei «Venus», fiind apoi târâtă la locul unde a fost găsită decedată”. Iarăși, o nouă crimă rămasă cu „Autor Necunoscut”. În noaptea de 16/17 noiembrie 1944, în strada Nouă, nr. 8, din cartierul Ghencea, o altă tânără, Maria Vizitiu, locuind într-o cămăruţă la subsol, la fel ca prima victimă, Elena Udrea, a fost ucisă într-un mod asemănător. Deja se putea vorbi de un „pattern” clar al unui criminal în serie. Vremea din acea seară a fost la fel de urâtă ca la primele cazuri, adică furtună cu ploaie torenţială şi rafale puternice de vânt.

„De data aceasta, la plecare, făptuitorul a luat dintr-un coteţ din curte un cocoş bătrân căruia îi smulsese cu uşurinţă capul, pe care l-a aruncat în bătătură, ceea ce demonstra că individul era puternic şi avid de sânge“, scrie experimentatul criminalist Traian Tandin. Nici de această dată, rezultatul anchetei nu a dus la descoperirea criminalului, aşa că, anchetatorii aveau de-a face cu al cincilea caz de crimă cu autor necunoscut. Nici măcar faimosul comisar Alimănescu, cel care, în epocă, reușise să dezlege ițele multor cazuri complicate de omucidere, nu a reușit să dea de urma ferocelui criminal în serie. Singurele probe materiale identificate - o amprentă și o urmă de bocanc militar măsura 42 - nu au fost de ajuns pentru o identificare precisă.

…Abia peste 28 ani, grație memoriei profesionale a unui legist, s-a putut face conexiunea cu Florea Râmaru. Între timp, însă, fiul acestuia, sfătuit de părintele său, preluase modelul criminal și nenorocise mai multe femei din București.

…Mai multe asemenea povești terifiante în volumul „Enigmele nedezlegate și ciudățeniile erotice ale crimelor care au zguduit Bucureștii”, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral (https://eintegral.ro/)



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro