Relația oficială a Regelui Ferdinand cu Regina Maria s-a soldat, în ciuda numeroaselor diferende și a infidelităților reciproce, cu nu mai puțin de șase copii, cu toții recunoscuți de Suveran, deși trei dintre ei erau concepuți cu amanți ai lui „Missy” (Marele Duce Boris al Rusiei, respectiv Prințul Barbu Știrbey).

Dintre cele șase odrasle princiare, trei au fost fete și toate au respectat tradiția dinastică, măritându-se cu Regi (ai Greciei și ai Iugoslaviei) sau Arhiduci (Anton din Casa de Habsburg). Rangul nu aduce întotdeauna fericirea, așa că, într-un fel sau altul, melodramele au circumscris poveștile primelor trei Principese ale României – Elisabeta (divorțată, după un mariaj fără copii cu Regele George al II-lea al Greciei și moartă în exil la Cannes), Maria – „Mignon” (Regină-Mamă a Iugoslaviei, i-a dăruit Regelui Alexandru I trei băieți – Prinții Petru, Tomislav și Andrei, însă, în 1934, și-a pierdut soțul, asasinat de un terorist croat; din 1941, a trăit în exil în Marea Britaniei, unde și-a găsit și sfârșitul) și Ileana (căsătorită inițial cu un sărăcit Arhiduce al Austriei, face șase copii cu acesta, divorțează în 1954, se recăsătorește cu un emigrant român în America, divorțând și de acesta după un deceniu; în 1967 a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, fondând mânăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, SUA, unde și este înmormântată în 1991).

Frumoasa principesă Elisabeta, cea mai mare dintre fiicele Reginei Maria, a fost considerată cel mai ciudat şi mai capricios copil al familiei regale. Iubită de moștenitorul Casei de Habsburg și de cel al Casei regale a Bulgariei, „Lisabeta” (cum îi spuneau membrii familiei) s-a căsătorit într-un final în 1921 cu Regele George al Greciei (care o ceruse de mai multe ori de soție, dar fusese refuzat de fiecare dată, începând cu 1911), dar a renunţat la coroana de regină după numai trei ani, preferând să trăiască modest în exil. Principesa Elisabeta a României (1894-1956) a fost cel de-al doilea copil al Reginei Maria şi al Regelui Ferdinand şi cea mai mare dintre fiicele familiei regale. Cum Regina Mamă avea doar 19 ani când a născut-o, de creşterea şi educaţie copilului blond şi frumos s-a ocupat mătușa tatălui ei, Regina Elisabeta („Carmen Sylva”), cea de la care principesa a preluat şi numele. Se spune că Principesa Elisabeta a fost cea mai frumoasă dintre fiicele Reginei Maria, dar şi cea mai capricioasă.  „Micuţa avea o piele albă ca laptele şi nişte ochi mari, verzi, mereu uimiţi. Iubea peste măsură florile, încă de când a făcut primii paşi. Deşi era atât de tăcută, îmi povestea că sta de vorbă cu nuferii din heleşteu, cu uriaşele dalii, aliniate lângă peronul din faţa castelului, unde trăgeau şirurile de trăsuri. M-a tulburat şi mai mult când mi-a spus că visează colorat şi că s-a împrietenit cu îngerul ei păzitor. A fost cel mai misterios copil al meu”, scrie Regina Maria în jurnalul său.

A beneficiat de o educaţie aleasă, făcută acasă, fiind singura dintre copiii familiei regale care a   nu a urmat cursurile unei şcoli publice. A luat lecţii de pian şi vioară chiar de la George Enescu. A studiat pictură şi a învăţat la vârsta adolescenţei patru limbi străine. Mama sa a privit-o ca pe un copil ciudat, care nu dăruia nici dragoste, nici timp şi nici atenţie, iar mai târziu ca pe un adolescent care trăia numai pentru el şi pe care Regina n-a reuşit să îl înţeleagă.  „Secretul stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenţie. Trăieşte numai pentru ea, şi totuşi se ascunde în ea un fond foarte bun. Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori şi nicăieri nu se simte bine. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie şi nouă foarte puţină, pentru că nu se manifestă niciodată.”   

Frumuseţea ei i-a vrăjit pe Prinţul Boris al Bulgariei şi pe Arhiducele Carl Frantz Ferdinand al Austriei. Prinţul bulgar s-a îndrăgostit de prinţesa româncă doar văzându-i fotografiile! Boris avea doar 16 ani când a făcut o pasiune pentru Elisabeta. La citirea în presă a veştii că aceasta s-ar căsători cu Carl Frantz Ferdinand al Austriei a insistat la mama sa vitregă pentru a stopa căsătoria.   

Principesa Elisabeta a fost conştientă de farmecul ei şi nu s-a dat înapoi de la flirturi. În vreme ce Regina Maria visa la un mariaj cu un reprezentant de rang regal, Elisabeta trăia iubiri adolescentine capricioase şi de scurtă durată. Se spune chiar că ar fi fost surprinsă flirtând cu soțul surorii sale, Alexandru, Regele Iugoslaviei. Nu s-a înţeles încă din adolescenţă cu fratele ei, Carol, iar Regina era nevoită să medieze conflictele dintre cei doi copii. „Sub faţa ei frumoasă se ascunde o oarecare nemulţumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva. Văd aceasta din atitudinea ei faţă de Sitta /Principesa Elena, ,ama lui Mihai I/ sau faţă de una din surorile sale. Ea găseşte cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalţi în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol şi ceilalţi, eu întotdeauna sunt grijulie. Ceilalţi se tem de ea şi-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează şi atunci sar scântei, şi eu trebuie să intervin să joc rolul de pacificator”, mai scria Regina Maria.  

Principesa a trăit o scurtă relaţie amoroasă cu viitorul dirijor de renume mondial George Georgescu. Aceasta a fost vrăjit de frumuseţea principesei şi se spune că nici ea n-ar fi rămas insensibilă în faţa artistului. La insistenţele Elisabetei, care îi ceruse dirijorului să asiste la lecţiile ei de pian cu George Enescu, bărbatul ajunsese o prezenţă constantă în viaţa ei, într-o anumită perioadă. Când Regina Maria a descoperit idila celor doi, a fost decisă să îi pună punct cu orice preţ, în condiţiile în care spera la un mariaj cu un rege pentru Elisabeta. Cum n-ar fi găsit înţelegere la capricioasa ei fiică, Regina a apelat la dirijor, căruia i-a cerut să pună punct relaţiei. „Dragul meu Georgescu, copiii regali au viața lor, au un destin. Destinul copiilor mei este să fie regi și regine, deci noi plecăm la Paris sa-i fac trusoul. Se va mărita cu Diadocul /principele moștenitor/ George al Greciei. Știu că ești om de cuvânt. Te rog să nu-i scrii, să nu-i telefonezi, să nu-i telegrafiezi, să nu-i răspunzi la scrisori pentru că e mai bine să sufere decât să stricăm ceva care poate într-o zi va fi bine pentru ambele țări - Grecia și România'', i-a scris Regina Maria lui George Georgescu. Dirijorul şi-a dat cuvântul de onoare Reginei şi a pus capăt relaţiei.

În 1920, Regina Maria îl întâlnise pe George al Greciei în Elveţia şi îl considerase drept o partidă potrivită pentru Principesa Elisabeta, care ajunsese la vârsta măritişului. Principesa n-a fost încântată de ideea măritişului, deşi realiza că la 26 de ani riscă să rămână fată bătrână dacă nu acceptă căsătoria. „Am 26 de ani şi mă simt aproape bătrână, obosită de speranţe şi aşteptarea unei iluzii ce nu mai soseşte”, nota Elisabeta în jurnal. Când Elisabeta a acceptat, în final căsătoria,  la insistenţele mamei ei, Regina Maria a nota în jurnal : „O zi aproape tragică, cu mult consum emoţional. Lisabeta, în sfârşit, a acceptat ca logodna ei să fie anunţată oficial. Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el şi ideea căsătoriei nu-i provoacă nicio bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă şi ştie că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată. După prânz, am avut o discuţie tristă cu ea. Astăzi este deosebit de frumoasă, dar, vai, cât mi-ar fi plăcut să o văd intrând altfel în viaţă.”   

Principesa Elisabeta a României şi Prințul George al Greciei s-au căsătorit spre fericirea celor două familii regale. Pe data de 27 februarie 1921, în biserica de pe Dealul Mitropoliei din București, se oficiază cununia religioasă a Principesei Elisabeta a României cu Prințul moștenitor George al Greciei, la care participă mai mulți membri ai caselor dinastice din Europa. După nuntă, tinerii petrec două zile la Scroviștea, la cabana de vânătoare a Regelui Ferdinand, iar pe 7 martie părăsesc țara, Elisabeta îndreptându-se spre noul ei cămin. La 10 martie 1921 are loc la Atena cea de-a doua căsătorie aranjată de Regina Maria, dintre fratele Elisabetei, Prințul Carol, și Principesa Elena a Greciei.

În primăvara anului 1921, când Elisabeta pășea pe teritoriul Greciei pentru prima dată în calitate de soție a prințului moștenitor, statutul familiei regale elene nu era unul de invidiat. Cu doar câteva luni în urmă, Regele Constantin își recăpătase tronul, întorcându-se în țară după mai mulți ani de exil. Populația Greciei era în continuare împărțită în două tabere, una republicană și alta monarhistă, existând numeroase tensiuni. Elisabeta nu se acomodează în noua ei țară, relațiile ei cu ceilalți membri ai familiei regale elene fiind și ele glaciale. Lipsa oricăror cunoștințe de limba greacă o împiedică să aibă o activitate susținută în calitatea ei de principesă moștenitoare. În continuare, ea nu va arăta nici interes și nici dragoste pentru Grecia. Perechea nu va avea niciodată copii.

În ianuarie 1922, Principesa Elisabeta împreună cu soțul său revin în România pentru prima oară de la căsătorie. În primăvara aceluiași an, ea se îmbolnăvește grav de febră tifoidă. I se fac mai multe intervenții chirurgicale, Regina Maria deplasându-se, apoi, de două ori la Atena pentru a avea grijă de bolnavă. Perioada lungă de suferință o va marca pe tânăra principesă, aceasta izolându-se treptat de persoanele din jurul său. La sfârșitul verii, Elisabeta, slăbită de boală, revine în țara sa natală pentru a asista la încoronarea părinților săi ca regi ai României Mari. Pe timpul șederii sale în Regatul român, situația în Grecia devine încordată, Regele Constantin fiind obligat în septembrie 1922 să părăsească din nou țara și să abdice în favoarea fiului său, ce depune jurământul ca George al II-lea.

Pe 20 octombrie 1922, Elisabeta se întoarce în Grecia în calitate de Regină. Foarte curând avea să-și dea seama că eticheta regală o incomodează, ea nefiind pregatită să facă față unei asemenea situații. Tânăra Regină începe să se izoleze de supușii săi și refuză din ce în ce mai des să participe la recepții, primiri oficiale sau dineuri diplomatice. Profitând de plăcuta climă meridională, Elisabeta revine la iubirea din copilărie și începe să cultive flori și plante exotice. Își petrece ore în șir citind clasici greci în ediții germane, se apucă mai temeinic de pictură, cântă la pian sau face câteva călătorii de plăcere, în calitate de Alteță Regală, la Viena, Florența, Paris și Londra.

Situația în țară nu se îmbunătățește, tinerii fiind acum singuri în mijlocul furiei revoluționare a grecilor. În 1924, după 15 luni de la încoronare, Regele Georgel II-lea este obligat să abdice (se va mai întoarce pe tron încă o dată, în 1935) și Elisabeta va renunța la coroana Greciei cu un sentiment de ușurare. Cuplul trăiește în exil mai întâi la București și apoi la Londra. Relațiile dintre cei doi se răcesc rapid, începând să trăiască separat. Vor divorța oficial abia în 1935, fosta regină Elisabeta redevenind principesă. Întorcându-se în România cu mult înaintea divorțului, ea va stârni uimirea și neînțelegerea tuturor, căci pentru posteritate acest episod din viața prințesei avea să rămână o enigmă.

La început, nimeni nu anticipa ciudata evoluție a noului cuplu regal. Realitatea,însă, este că Elisabeta nu s-a adaptat în ţara adoptivă şi nici în căsnicia cu George. Refuza să paricipe la dineurile oficiale, preferând să se refugieze în muzică şi lectură, să călătorească mult şi să stea departe de soţ. Semnificativ rămâne faptul că a refuzat să îi ofere acestuia moştenitori. Când Regele George a abdicat în 1924 şi cei doi au plecat în exil, relaţia s-a răcit şi mai tare. Se spune că George n-ar fi vrut divorţul, însă Elisabeta care nu se regăsise niciodată în căsnicia cu el, nu a fost de înduplecat. A preferat să renunţe la coroana de regină, deşi soţul ei, încă foarte îndrăgostit de frumoasa și capricioasa sa consoartă, a insistat să-şi ducă mai departe viaţa împreună. „Înaintea divorţului, George a mai încercat, în câteva rânduri, să se împace, dar parcă ar fi vorbit cu pereţii! Elisabeta îi răspundea cu citate în versuri, fie din Petrarca, direct în italiană, fie din Ronsard, în franceză.Cine s-o mai înţeleagă?”, nota Regina Maria în jurnal. George a revenit pe tronul de rege al Greciei, însă fără Elisabeta.

După divorţ, întoarsă în ţară, Elisabeta s-a stabilit la Peles. Regele Carol al II-lea i-a făcut cadou, în 1930, Palatul Elisabeta şi principesa s-a mutat aici. A dus o viaţă izolată , iar relaţia cu fratele ei, Regele Carol al II-lea, nu a fost una apropiată, din cauza amantei Elenei Lupescu, pe care Elisabeta nu a agreat-o. Pe marginea ciudatei firi a principesei, izolată în Palatul Elisabeta, au circulat multe zvonuri şi bârfe. „Se spune că umbla prin saloane îmbrăcată în halat de casă şi fredona lieduri de Schubert, stârnind uimirea valeţilor în livrea. Prefera încăperile întunecoase, cu draperiile trase. Se scula în timpul nopţii şi se aşeza la pian, pentru a cânta, până aproape de zorii zilei, partituri de Mozart”, nota Constantin Argetoianu, în memoriile sale. Ciudata principesă a cumpărat un conac al unui grof din Banat, în Banloc, unde s-a retras împreuna cu doua servitoare. Este perioada în care va picta câteva frumoase uleiuri pe pânză, ce vor fi reproduse în volumul memorialistic al mamei sale, The Country That I Love („Țara pe care o iubesc”) - tipărit în mai multe ediții, dar niciodată tradus în românește. În primăvara anului 1947, principesa primea o telegramă prin care era anunțată de moartea fostului soț, Regele George al II-lea. În cartea sa de memorii de mai târziu, Prințul Nicolae își amintea că Elisabeta îi povestise, în exil, cât de mult plânsese la aflarea veștii triste, „de parcă l-ar mai fi iubit pe prinț”. Și tot el exclama: „Enigmatica noastră Elisabeta ne contraria pe toți încă o dată!”. În 1947, când Regele Mihai I a fost obligat de comunişti să abdice, a părăsit ţara împreună cu ceilalţi membri ai familiei regale. A locuit o vreme în castelul de la Sigmaringen, din Germania, apoi s-a stabilit la Cannes. A dus-o o viaţă modestă , trăind din banii câştigaţi ca profesoară de pian, într-un apartament închiriat.  A murit la 62 de ani, la Cannes, în ziua de 15 noiembrie 1956.

Soarta lui Mignon (Principesa Maria a României, apoi Regina Marija a Iugoslaviei) a fost diferită de a Elisabetei, însă la fel de tristă. Regina Maria a Iugoslaviei (născută Marie de Hohenzollern-Sigmaringen; 6 ianuarie 1900, Gotha – 22 iunie 1961, Londra) a fost soția Regelui Alexandru I al Iugoslaviei. În familia din România era numită Mignon, spre a fi deosebită de mama sa.

S-a născut la Castelul Friedenstein, iar, întâmplător, în perioada nașterii Mărioarei, la opera din Gotha se prezenta creația compozitorului francez Ambroise Thomas, „Mignon", o operă comică în trei acte bazată pe o povestire a lui Goethe. Reginei Maria, pe atunci principesă de coroană, care avea un deosebit simț artistic, îi plăcuse compoziția lui Thomas și va asocia întotdeauna nașterea celui de-al treilea copil cu titlul operei audiate la Gotha în aceeași perioadă. De aici diminutivul de alint al Prințesei Mărioara, care se potrivea perfect cu imaginea acelei fetițe frumoase, blonde și bucălate, cu ochi albaștri. Copilăria Mărioarei, asemenea celorlalți copii ai familiei regale, se va desfășura când între zidurile vechii ctitorii a lui Șerban Cantacuzino, Cotroceniul, reabilitat de Regele Carol I și dăruit perechii moștenitoare Ferdinand și Maria, când în idilicul peisaj de la Castelul Pelișor. Dintre frații ei, se va simți cea mai atașată de Nicolae, cel mai apropiat de vârsta ei. Educația primită de Mărioara, aidoma cu cea a celorlalți copii ai familiei regale,a fost asigurată la cel mai înalt nivel: părintele Mazarie la religie, Vasile Păun la limba română, domnișoara Păun la limba franceză și Nicolae Iorga la istorie. De desăvârșirea culturală muzicală s-a ocupat, ca și în cazul surorii ei mai mari, Elisabeta, însuși George Enescu. Mignon a fost crescută la Curtea regală română, dar după moda engleză, având bonă și guvernante din Marea Britanie. Încă din copilărie era nepretențioasă, iar frații sau surorile sale erau adesea auziți spunând despre ea: „Este suficient de bun pentru Mignon" sau „Iată pe mica noastră Cenușăreasă".

Principesa Mărioara a trăit cea mai cruntă dramă care a lovit familia regală alături de mama sa, Regina Maria: moartea micului prinț Mircea. Pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, și al primelor înfrângeri, decesul celui mai mic dintre copii regali, din toamna anului 1916, a afectat-o foarte mult pe Regina Maria. De asemenea, tragedia Reginei Familiei Regale se va contopi cu cea mai mare tragedie din prima perioadă a războiului de întregire: pierderea a două treim din țară, refugiul familiei regale la Iași, precum și cel al Parlamentului și Guvernului, molimele, înfrângerile militare, disperarea și haosul ce cuprinsese țara. Alături de Regina Maria, mereu lângă aceasta se găsea Mărioara în uniforma ei albă de soră de caritate sau soră medicală.

După război, în 1919 a studiat pentru un an la școala de fete Heathfield din Ascot, acolo unde mai târziu avea să învețe și Principesa Ileana. În Marea Britanie, a resimțit efectele educației neglijate în perioada războiului, când țara era aproape în totalitate ocupată de inamic, iar familia și guvernul plecaseră în partea de nord-est a țării rămasă neocupată. Într-o evaluare școlară din vara lui 1919 la Heathfield, profesorii au întocmit scurte caracterizări, Principesa Maria fiind interesată în mod special de studiul istoriei, muzicii, desenului sau al limbii franceze.

Pe Alexandru al Serbiei, Regina Maria a României îl cunoscuse la Paris atunci când se dusese să pledeze cauza României, iar Alexandru promova la rândul lui cauza Serbiei. Seriozitatea și pasiunea cu care Alexandru își susținea țara au făcut asupra Reginei Maria o puternică impresie, în gândurile ei încolțind încă de atunci ideea unei căsătorii a fiicei sale mijlocii cu prințul sârb, deși nu făcea parte dintr-o dinastie cu renume. După război, la inițiativa Reginei Maria, Casa Regală a României a încheiat câteva alianțe matrimoniale, în 1921 cu Grecia, iar în 1922 cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Astfel, în ziua de Crăciun a anului 1921, la Castelul Peleș, se oficiază în mod solemn logodna dintre Alexandru, noul Rege al Iugoslaviei, și Principesa Mărioara. Ceremonia religioasă a logodnei a avut loc pe 20 februarie 1922, la ora 17, la Palatul Cotroceni, iar pe 21 februarie seara s-a organizat dineul de gală.

Mignon s-a căsătorit cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei pe 8 iunie 1922. Cu ocazia acestei nunți a avut loc la Belgrad primul meci din istoria echipei naționale de fotbal a României. Partida Iugoslavia-România s-a terminat cu scorul 1-2. Maria și Alexandru au avut trei băieți: Prințul Petru (1923 – 1970), Prințul Tomislav (1928 – 2000) și Prințul Andrei (1929 – 1990). Mignon-„Marija” a devenit Regina-Mamă a Iugoslaviei, după asasinarea regelui Alexandru I al Iugoslaviei la Marsilia în 1934. Cel mai mare fiu al ei a devenit rege sub numele de Petru al II-lea al Iugoslaviei, ultimul suveran iugoslav. Maria a murit în exil în Marea Britanie, pe 22 iunie 1961 și a fost înmormântată la Royal Burial Ground, Londra. În 2013 a fost reînhumată la Mausoleul Regal Oplenac de lângă Belgrad.

Spre deosebire de sora sa Elisabeta, care a refuzat cu îndărătnicie să se integreze sau să se lase asimilată de noua țară căreia îi devenise regină, principesa româncă de la Belgrad a depus o mare strădănie pentru a-și însuși noul „ADN”, de adopție. La scurt timp după sosirea în Serbia, Mignon a început să învețe limba sârbă și să ia lecții de istorie, chestiuni importante pentru noua identitate națională. Acest fapt arăta dorința de a se integra și a înțelege mai bine problemele țării sale adoptive. Era regină într-o țară cu turbulențe politice, iar noile îndatoriri publice o speriau, Mignon confesându-se: „Sunt momente când aproape îmi este teamă de tot ce trebuie să fac și mă întreb dacă sunt suficient de puternică pentru munca care o am de îndeplinit”. Dar au fost și momente mai relaxante, ca atunci când de ziua ei, pe 8 ianuarie 1924, Regele Alexandru a organizat un mare bal la Palat unde au fost peste 900 de persoane invitate.

Chiar dacă nu se implica în politică, așa cum o făcea mama ei, Regina României, totuși nu rămânea indiferentă la evenimentele politice interne sau externe. Mignon în consemnările sale vorbea despre conferința Micii Antante din 1924 pe care o considera un succes. A fost o susținătoare a acestei alianțe politice defensive, ea participând și mai târziu la deschiderea unei expoziții a femeilor din statele Micii Antante. În 1929, Regele Alexandru alege formula autoritară de conducere a Regatului, dând o nouă constituție și o nouă denumire statului Iugoslavia. Iugoslavia nu era un stat ușor de condus după Primul Război Mondial, întrucât în interiorul frontierelor sale se regăseau mai multe popoare. Instabilității politice i se adăuga terorismul politic atât de specific Serbiei antebelice, iar asasinatele au condus în iunie 1928 la manifestații violente în Zagreb, ceea ce-l îndeamnă pe Alexandru I să aleagă varianta desfințării regimul constituțional, interzicând partidele politice și instaurând o dictatură personală până în 1934, când a avut loc nefericitul eveniment din Marsilia. În fond, nu era nimic anormal în acest fel de a decide o situație de criză, contextul European, în care se instauraseră o serie de regimuri autoritare, precum cel al lui Mussolini, Salazar, Horthy, Pilsudski, Ataturk, și chiar cel al Regelui Carol al II-lea al României, care se afla într-o situație similară de instabilitate politică, nelăsând altă variantă. Vizitele din toamna lui 1933, unde Alexandru fusese însoțit de soția sa în România, Bulgaria, Turcia, Grecia, apoi constituirea Antantei Balcanice în 1934 reprezentaseră pentru Alexandru și Mignon un turneu diplomatic, care era menit să asigure Iugoslaviei alianțe defensive regionale și stabilitate.

În octombrie 1934, au fost invitați într-o vizită de stat în Franța. Au părăsit Belgradul la începutul lui octombrie, Alexandru luând vaporul de la Zelenika, făcând o oprire în Marsilia. Din cauza condițiilor de furtună de pe Marea Adriatică și din cauza bolii sale de rinichi, Mignon a renunțat la călătoria cu vaporul, preferând să meargă cu trenul până la Paris urmând să se întâlnească acolo cu soțul ei. În Marsilia, Regele Alexandru a fost asasinat de un reprezentant al unei organizații croate care dorea dezmembrarea Iugoslaviei și crearea unei Croații independente.

Mignon scapă ca prin minune de același sfârșit tragic, iar în capitala Franței o va întâlni pe mama sa, Regina Maria a României, care a fost prima care a aflat vestea dispariției ginerelui său, venită de la Londra unde își lansa volumele de memorii. Tot Regina Maria este cea care îi va spune micului Petru, în vârstă de doar 11 ani, primul fiu al cuplului iugoslav, care urma școala la Sandroyd, în Anglia, că tatăl lui a murit și că el este noul rege al Iugoslaviei. Principesa Ileana, sora mai mică a lui Mignon își amintea: „Draga noastră Mignon a arătat un incredibil curaj și atâta putere... dar greul abia începe, va trebui să învețe să trăiască singură, fără sfatul și prezența lui”. Petru devenise rege, iar conducerea până la majorat aparținea Regenței, Principele Regent Paul deținând un rol important. Ca regină-mamă Mignon stabilise un principiu important pentru stabilitatea țării și siguranța politică a dinastiei: „Am stabilit o regulă, nu părăseam țara atunci când Paul nu era acolo, iar Paul nu pleca dacă nu eram prezentă”. Exista în continuare teama de un asasinat și protecția Regelui minor era importantă.

Funeraliile organizate de sârbi defunctului lor rege au fost într-adevăr impresionante, fiind înmormântat în mausoleul de la Oplenac. Stupefacția a venit după ceremoniile mortuare, în momentul deschiderii testamentului lui Alexandru I când s-a văzut că fostul monarh încredințase regența nu Mărioarei, soția sa, ci vărului său Paul, fiul lui Arsenjie, fratele tatălui său Petru I. Despre acest moment Guy Gauthier scria: „Poate părea surprinzător că Alexandru o exclusese de la regență pe femeia pe care o adora. S-a discutat mult pe această temă, ajungându-se de multe ori la concluzia că decizia defunctului rege avea drept scop să o îndepărteze de la politica iugoslavă pe, acum, Regina-Mamă Maria a României ale cărei charismă și personalitate i-ar fi putut influența fiica”.

Au urmat ani și mai grei din cauza instabilității politice din Iugoslavia, apoi din cazua celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru familia regală, asta avea să însemne exilul la Londra, apoi pierderea tronului, în momentul când – în noiembrie 1945 – comuniștii conduși de Iosip Broz Tito au proclamat republica. 

Mignon a devenit, după moartea soţului său, Regina-Mamă. A trăit următorii ani terorizată la gândul că duşmanii curţii regale ar fi putut atenta şi la viaţa fiului său care urma la tron. Regina a derulat o serie de activităţi de binefacere şi caritate, ajutând copiii şi implicându-se în proiecte sociale. Pasionată de grădinărit, iubitoare de bijuterii şi de lectură, aşa o descrie Regina Maria pe fiica sa, Mignon era și mama copiilor din orfelinate şi spitale, instituții pe care le vizita des şi pe care le ajuta financiar.  

A părăsit Iugoslavia în 1940 şi s-a stabilit în Marea Britanie. A militat de departe pentru păstrarea unei Iugoslavii unite, visul soţului ei, Regele Alexandru. A locuit în Kent şi mai apoi s-a stabilit la Londra. În 1941, făcea către compatrioţii săi un apel la demnitate şi unitate, prin intermediul postului de radio BBC. „În orele de încercare, aduceţi-vă aminte de ultimele cuvinte ale Regelui Alexandru, Regele martir. Ultimele sale cuvinte au fost «Păstraţi Iugoslavia unită». Astăzi şi eu vă trimit acelaşi mesaj. Mentineţi-vă demnitatea!”, spunea Regina-Mamă.  

Fiul său a rămas pe tronul Iugoslaviei până când ţara a fost cucerită de Germania şi întreaga familie regală a fost nevoită să ia calea exilului. Alături de fiu, în exil, fosta regină a Iugoslaviei şi-a făcut un scop din a duce numele ţării peste hotare şi din a promova naţia pe care o condusese alături de soţul ei, Regele Alexandru. A locuit în exil în Marea Britanie mai bine de două decenii şi a fost împiedicată de regimul lui Tito să-şi viziteze ţara a cărei regină fusese. În fapt, nu a mai văzut Iugoslavia niciodată. A murit în Londra, pe 22 iunie 1961. În testament a lăsat o parte din averea sa unor instituţii de caritate, pentru ajutorarea iugoslavilor stabiliţi în Marea Britanie.

Astfel, Mignon și-a trăit ultimii ani din viață la Londra, departe de țara sa adoptivă. S-a stins din viață și a fost înmormântată pe pământ britanic. În 2013 însă, în urma demersurilor îndelungate făcute de actualii membri ai dinastiei Karagheorghevici, rămășițele sale au fost reînhumate în Serbia cu funeralii de stat. 

Nici sora cea mică, Ileana, nu a avut parte de un destin fericit. Pe lângă complicațiile istorice ale epocii, ea a avut și de suferit de pe urma aversiunii fratelui ei, RegeleCarol al II-lea pentru tatăl biologic al Ilenei, care nu era nicidecum Regele Ferdinand, ci amantul de o viață al mamei lor, Regina Maria, „Prințul Alb” Barbu Știrbey. Pe acesta, Carol l-a trimis în exil în anii *30 și chiar a încercat să-l asasineze de două ori în Franța, unde trimisese pe urmele lui echipede ucigași plătiți. Mai mult, chiar în ziua nunții Principesei Ileana cu sărăcitul Arhiduce austriac, ajuns mecanic auto prin Spania, Carol – care sponsorizase evenimentul - i-a provocat o imensă durere surorii lui, confirmându-i apăsat că aveau tați diferiți, ea fiind, practic, o bastardă…

Ileana (5 ianuarie 1909, București –  21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a Reginei Maria. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru Principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu Arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de Arhiducesă a Austriei, Principesă de Habsburg-Toscana și Principesă a Ungariei, Boemiei și Croației, prin căsătorie (în virtutea îndelungatei tradiții dinastice a Casei de Habsburg, dar care, după 1918, rămăsese, practic, fără obiect). În anii următori, Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, Regele Carol al II-lea interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.

Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijindu-se în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Germania nazistă de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, Principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României, în special cu Emil Bodnăraș, despre care s-a speculat că i-ar fi devenit amant. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a Regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948.

Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de Arhiducele Anton, recăsătorindu-se în Statele Unite cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț. Interesant, acest Isărescu, moșier mehedințean, la origine, este unchiul Guvernatorului Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, iar după divorțul de Principesa Ileana, a mai fost căsătorit și cu o membră   a familiei Kennedy.

După al doilea divorț, alegând calea monahismului, Ileana și-a luat numele monastic „Maica Alexandra” și a fondat Mânăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

Deși au existat zvonuri insistente că tatăl adevărat al Ilenei este de fapt Prințul Barbu Știrbey, Principele Moștenitor Ferdinand, confruntat cu un posibil divorț și cu pierderea celorlalți copii, a admis paternitatea și s-a deplasat în Germania pentru a-și recunoaște cea de-atreia „fiică”. Scrisorile Prințului Știrbey către Regină au rămas neutre, pline de diplomație, nelăsând nimic de înțeles în privința adevăratei paternități, aristocratul păstrând în continuare față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea față de ceilalți copii ai cuplului princiar Ferdinand-Maria.

Până la vârsta de 5 ani, Ileana s-a bucurat de toate privilegiile unei vieți la palat. Declanșarea Primului Razboi Mondial, a obligat famila regală, împreună cu guvernul și parlamentul, să se refugieze din calea trupelor germane la Iași. Educația a primit-o cu precădere în familie, de la profesori privați, de la părinți și de la personalul curții. De la mama sa a învățat limbile engleza și franceza, iar de la Ferdinand - germana. Regina Maria considera că Ileana a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală. Asta deoarece Ileana „a înțeles de mică ce înseamnă datoria față de țară, de a fi prințesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar și nevoia de a-și dedica viața celorlalți”.

A fost crescută cu dragostea față de România, poporul, tradițiile și limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, unde, de altfel, au învățat și surorile sale. A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al. Steriadi. În 1926, călătorește împreună cu Regina Maria și fratele ei, Prințul Nicolae în America și apoi în Spania.
„Domnița Ileana” - cum o numeau apropiații - a fost fondatoarea sau președintele a unor organizații de cercetași ca Asociația Creștină a femeilor române, Asociația Ghidelor și Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obține brevetul de căpitan de cursă lungă, navigând mai mulți ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. Participă la diverse expediții în Munții Carpați și își urmează interesul pentru sport prin înscrierea la cursurile Școlii de Educație Fizică din București și dragostea pentru navigație.

În timpul „Restaurației“, Ileana se afla într-un voiaj în Egipt. Ea a salutat gestul politic al fratelui său, însă, la scurt timp, noul Rege, Carol al II-lea, a hotărât să-i restrângă aparițiile publice, deranjat de popularitatea Domniței și de strânsa legătură a acesteia cu Regina Maria. La sfârșitul anului 1930, Ileana îi scria Regelui Carol al II-lea: „Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”. Dar Regele, hotărât să nu împartă cu nici un alt membru al familiei regale puterea politică și popularitatea de care se bucura familia regală, a găsit o soluție simplă de „a scăpa” de sora sa: Ileana trebuia să se mărite cu un prinț străin și să plece din țară. În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“.
În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umrich, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef al Casei Regale. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul.
Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. După proclamarea Republicii Austria, Anton și familia sa se retrag în Spania. Arhiducele, absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic și de aviație. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți și o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe dată de 26-27 iulie, la vârsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, Regele Carol al II-lea.
Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni. În urma negocierilor acerbe dintre celedouă familii și Sfântul Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox. Ileana a insistat însă să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta Principesei. Nunta a fost un prilej de sărbătoare pentru țară; au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean. Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa.

Conjucturile politice ale timpurilor, războiul civil din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc a pus pe tinerii căsătoriți în mare dificultate. Ei sunt nevoiți să plece în Austria în 1931. După căsătorie, cei doi au locuit un timp la Munchen, apoi la Modling, lângă capitala austriacă, o dată ce Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În 1934, s-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea luiastfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era o casă mare, de 35 de camere, dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în ultimii ani, în care familia a locuit confortabil timp de zece ani.

Aici s-au născut cei șase copii: Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998), Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959), Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935), Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937), Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939), Elisabeta, Arhiducesă de Austria (n. 1942).

În primăvara lui 1938, Austria este anexată Reich-ului german, iar noua situație politică, cu naziștii la putere, a complicat mult viața familiei. Descendența princiară a acesteia și a soțului a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat de mai multe ori, iar cei doi, urmăriți pentru a preveni eventualele comploturi dinastice împotriva noii puteri. În aceeași perioadă, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dorind să-și aprofundeze cunoștințele pentru munca de infirmieră, dar nu s-a alăturat organizației în mod oficial deoarece asta ar fi însemnat să depună un jurământ față de Hitler. Aflată la Viena, Ileana află că unul dintre spitalele militare din oraș adăpostea un ofițer român rănit. Principesa se hotărăște să meargă să-l viziteze, iar la fața locului află că erau de fapt doi ofițeri, separați de camarazii lor răniți cu care fuseseră trimiși la Viena. Atunci, principesa Ileana s-a străduit să-i găsească pe ceilalți treizeci de soldați români răniți și i-a ajutat pe fieecare cum a putut. Astfel, Domnița Ileana a început munca în slujba soldaților care o va aduce,în celedin urmă, înapoi în România. Din aceste eforturi s-a născut ideea organizării unui spital la Sonnberg, dedicat soldaților români care urmau să fie operați, spital devenit operațional câteva luni mai târziu, în aprilie 1943.

În vara aceluiași an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ajutorul ei, datoria de principesă a României o chema înapoi în țară. Ileana s-a consultat atunci cu Prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor și iubit al mamei sale, Regina Maria. Devenise foarte greu să trăiască în Austria, unde nu se mai putea ține departe de problemele politice, de îndoctrinarea nazistă, și nici nu putea rămâne indiferentă la abuzurile care aveau loc în Reich. Barbu Știrbey i-a pus atunci o întrebare: „Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă?”. Răspunsul Principesei a fost simplu și nenegociabil: „Sunt româncă". A început astfel o perioadă de un an de zile în care Principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în România. Astfel,în primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. Ileana a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, începându-și munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. De asemenea, s-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de ziua națională a României. A asistat inclusiv la operaţii,trăind momente de groază după cum avea să povestească în autobigrafia sa : ,,Când m-am aplecat, un jet de sânge a ţâşnit deodată dintr-o rană mică din pieptul rănitului iar şuvoiul cald şi lipicios mi-a sărit pe gât. Am pus repede podul palmei peste rană şi am apăsat tare, dar una din arterele principale era perforată şi eforturile mele erau în van. Curând, pânsetul unui copil care se afla lângă mine m-a obligat să uit de groaza provocată de sânge şi să am grijă de el. Bietul micuţ, stătea întins, fără să fie rănit, pe o targă lângă mama lui, moartă, desfigurată”. 
După 23 august 1944, țara a fost invadată de facto de Armata Sovietică, iar Regele Mihai a fost forțat să abdice în cele din urmă la 30 decembrie 1947, de Petru Groza și Gheorghiu-Dej. Conform propriilor ei memorii, Ileana s-a întâlnit cu Regele Mihai și Regina-Mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia, aceștia povestindu-i ce se întâmplase pe 30 decembrie. Regele a părăsit țara pe 4 ianuarie 1948, fiind urmat la câteva zile de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Plecarea în exil a fost o lovitură extrem de dură pentru Ileana. Şi-a luat rămas bun de la România pe 7 ianuarie 1948: „Un ultim rămas bun de la mica şi îndrăgita noastră casă. De la camera mea cu fotografii minunate şi patul confortabil, de la binecunoscutele mese şi scaune. La revedere, scumpă casă! Nu o să te mai văd niciodată. Aceasta este ultima dată”, scria Principesa Ileana pe 7 ianuarie 1948. A luat cu ea, într-o cutie, o fărâmă de pământ românesc. „Vanity case-ul” cu pământ le-a atras atenţia gardienilor comunişti care au percheziţionat bagajele Principesei Ileana. „Nu e aur. Această cutie nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră, dar înseamnă totul pentru mine” le-a spus Ileana gardienilor.

Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întâi în Elveția, apoi în Argentina. În Elveția s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai, revederea fiind tristă, umbrită de durerea despărțirii de țară. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, „Regina Maria”. În 1950, Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, în Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale.

În 1954, mariajul cu Arhiducele Anton s-a terminat prin divorț. În același an principesa s-a recăsătorit, de acestă dată cu Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în 1965 printr-un alt divorț. În 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959). În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mânăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra. În 1967, Principesa s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și a devenit stareța mânăstirii cu hramul „Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991. Principesa a mărturisit în scrierile sale că, de la întâlnirea cu îngerii care i-a marcat existenţa, întodeauna  şi-a dorit să se călugărească. „În inima mea, întotdeauna am dorit să devin călugăriţă. Dar a fost atât de mult de făcut în România, când eram tânără... Cu ajutorul Domnului am găsit echilibrul, fără a fi neloială trecutului. Am fost capabilă să ascult chemarea lui Dumnezeu şi statornică în alegerea cursei ce mi-a fost pusă înainte”, spunea Principesa Ileana devenită Maica Alexandra.
După căderea regimului Ceaușescu, Maica Alexandra a apucat să viziteze România, eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948, în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani, fiind întâmpinată de sute de oameni care o aclamau și strigau „Trăiască Regele Mihai!". Aici a vizitat câteva mânăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de „Domnița" lor. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în cimitirul Mânăstirii „Schimbarea la Față”.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro