Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1837, București - 23 martie 1913, București) a fost un om politic român, ales primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870) și numit prim-ministru al României în perioadele 1899 - 1900 și 1904- 1907. Era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Alexandrinei (Luxița) Cantacuzino, născută Kretzulescu. Se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români, respectiv al împăraților bizantini Cantacuzino. Era urmaș direct al lui Constantin Brâncoveanu.

A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864. În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la coaliția politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. După lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției.

A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost și ridicarea monumentului denumit „Fântâna George Grigorie Cantacuzino” din Parcul Carol I. După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional („Junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice conservatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp.

Datorită averii sale colosale, a fost supranumit „Nababul". Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și „Micul Trianon".

Gheorghe Cantacuzino a construit la poalele dealului Filaret, o fântână care îi va purta numele şi care va fi „împodobită cu coloane de cărămidă tencuită şi cu ornamente realizate de Karl Storck”. Fântâna era faimoasă pentru puritatea apei, însă cu timpul apa sa nu a mai fost bună de băut. Şi în cel de-al doilea mandat de primar, Gheorghe Cantacuzino apare cu realizări sau cel puţin cu proiecte care coincide cu perioada cât a fost edil al Capitalei. Astfel, reţeaua liniilor de tramvai electric ajungea, la vremea sa, la 14 kilometri şi cu un personal de 250 de oameni.  Pe de altă parte, tot cât a fost Cantacuzino primar, ziua de lucru în atelierele şi fabricile bucureştene ajungea şi până la 14 ore.

Cu puţin timp înainte de sfârşitul celui de-al doilea mandat de primar, Gheorghe Cantacuzino a avut parte şi de o revoltă în Capitală. „La 13 decembrie are loc greva muncitorilor tipografi. În drumul spre Ministerul Industriei de pe Calea Victoriei, cei 500-600 de tipografi sunt întâmpinaţi cu gloanţe în faţa Teatrului Naţional. Vor muri câteva zeci de muncitori”, notează Parusi. 

Jurnaliștii Simona Lazăr și Tudor Cireș repovestesc circumstanțele morții personajului. La jumătatea lunii martie a anului 1913, Nababul – Prințul George (Gheorghe) Grigore Cantacuzino, bătrânul președinte al Senatului – căpătase o congestie pulmonară care, în ciuda îngrijirilor medicale, s-a transformat rapid în pneumonie. În câteva zile, boala s-a agravat, iar în 23 martie, pe la orele 1 și 35 ale amiezii, omul care marcase o jumătate de secol politica românească s-a stins din viață în palatul lui din Calea Victoriei. La căpătâiul lui se aflau doi dintre fiii săi, Mișu Cantacuzino (soțul Mărucăi Rosetti-Tescanu – viitoarea soție a lui George Enescu), ministrul de Justiție, și Grigore Cantacuzino, pe-atunci primar al Capitalei. (Cu un ceas înainte de nefastul moment, în camera lui de boală fusese vizitat de Principesa Moștenitoare Maria și de fiica acesteia, Principesa Elisabeta). 

Vestea morții Nababului s-a propagat repede și, la mai puțin de o oră, Majestatea Sa Regele îl trimite pe aghiotantul regal să prezinte familiei condoleanțele Suveranului. Orașul a arborat drapelele-n bernă. Camera, Senatul, ministerele, clubul conservator, clubul conservator-democrat – dar și Jockey Clubul, unde acesta fusese membru – arborează, toate, drapelul de doliu. Toți miniștrii se perindă prin palatul din Calea Victoriei, la fel: diplomați străini la București, politicieni de frunte (și cei din tabăra adversă), înalți prelați, oameni de litere, șefi ai diverselor administrații... La orele 6 și jumătate seara, Regele făcea el însuși o vizită la locuința defunctului, exprimându-și în persoană condoleanțele, ale lui și ale familiei regale. Sunt hotărâte funeralii naționale, iar înmormântarea avea să aibă loc pe 25 martie, la cimitirul Șerban Vodă (Bellu), cu sobor de preoți și onoruri militare...

...Deși extrem de zgârcit, a făcut și unele însemnate acte caritabile. În timpul războiului din 1877, cunoscând starea precară a armatei, face o donație de 50.000 de lei (în bani și în cereale), pentru care însuși domnitorul Carol I avea să-i trimită mulțumiri măgulitoare. De altfel, cu puțină vreme înainte de a muri, chiar la acea recepție la care se alesese cu fatala congestie pulmonară, în martie 1913, el făcuse câteva donații importante: 100.000 lei pentru ambulanțele sanitare, 100.000 lei pentru flota militară și 25.000 lei pentru aviația militară (era la vremea armistițiului, între cele două războaie balcanice, iar România se pregătea și ea de conflict). 
Uriașa avere lăsată în urmă de George Grigore Cantacuzino avea să fie împărțită între Mișu, Șerban, Nicu, Grigore Cantacuzino, copiii Irinei Ghica și doamna Alexandra Barbu Catargi.
Sâmbătă, 23 martie, lucrările camerelor Parlamentului au fost suspendate, în semn de doliu. Adunarea deputaților era prezidată chiar de către „un Cantacuzin”: C. Cantacuzino-Pașcanu, el fiind cel care aduce vestea în sala de ședințe. Se mai afla de față Take Ionescu, ministrul de Interne, care avea să spună: „Viața lui George Grigore Cantacuzino e prea strâns legată de întreaga istorie contemporană ca să se poată rezuma în câteva cuvinte. Experiența lui, autoritatea lui și cumpănirea minții sale reprezentau o forță care va lăsa un gol, multă vreme”. La Senat, vestea a fost dusă de Marghiloman: „Domnul Cantacuzino a consacrat 50 de ani vieții publice și binelui acestei țări”, avea să spună el, adăugând: „Trimițând veneratei Doamne Cantacuzino și familiei lui George Grigore Cantacuzino expresiunea simțămintelor noastre dureroase, cred că pot afirma că doliul lor este și doliul nostru”. Până și Ionel Brătianu, adversarul său politic cel mai puternic, îi recunoaște meritele: „Țara întreagă plânge pierderea unuia dintre cei mai demni, pe unul dintre fruntașii săi, care într-o lungă viață a avut prilejul s-o servească în cele mai de seamă situațiuni ale vieții politice și sociale. Cu fostul șef al partidului conservator dispare unul din ultimii reprezentanți ai generațiunii care a creat viața noastră constituțională...”.
Închise sâmbătă, la orele 3 p.m., ședințele celor două camere aveau să se redeschidă luni după-masă, după înmormântarea grandioasă ce s-a făcut aceluia care își căpătase pe drept cuvânt renumele de „Nababul”. La funeralii, a participat atât de multă lume încât, pe tot drumul, dinspre Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei până la Cimitirul Șerban Vodă nu se mai putea arunca un ac. A fost cel mai impunător convoi ce-a însoțit vreodată, până atunci, o figură publică precum aceasta...
Averea Cantacuzinilor – a Nababului, în acest caz – își avea rădăcinile în trecut, dar fusese sporită de bunicul său, de tatăl său și chiar de el însuși, astfel că, dintotdeauna, s-a numărat printre marii latifundiari și printre cei mai bogați oameni ai timpului său. 
Circulă și azi tot felul de istorioare și anecdote pe seama sa – unele credibile, altele mai puțin -, însă până la urmă ceea ce contează este ceea ce a rămas, zidit, în piatră. Încă de la începuturile ascensiunii sale politice, pe când fusese ales primar al Bucureștiului, George Grigore Cantacuzino avea să renunțe la salariul ce i se cuvenea, ca edil al orașului (ar fi fost doar o picătură în oceanul averii lui!) și, mai mult, avea să construiască, pe banii săi, o frumoasă fântână, pe Câmpia Filaretului. Această fântână este acum înglobată în Parcul Carol și, bineînțeles, îi poartă numele.

Ca ministru al Lucrărilor Publice, avea să sprijine, prin donații personale, efortul statului de a dezvolta rețeaua de căi ferate, dar și pentru construirea de poduri și șosele. N-avea nevoie de sforării politice pentru a-și crește averea, ci, dimpotrivă, din preaplinul averii sale înțelegea să dea pentru nevoile țării. Cu toate astea, nu știm cum se face, dar i s-a dus vestea și de... zgârcit. Poate pentru că Prințul Cantacuzino nu avea niciodată bani la el. Dacă ar fi fost să fie nevoit să plătească o birjă, de exemplu, n-avea cu ce o plăti și-ar fi trebuit să se roage de birjar să-l treacă pe răbojul datornicilor (datoriile și le plătea apoi îndoit). N-avea bani, deși ținea mereu mâinile în buzunare, zdrăngănind... cheile de la seifuri, în care păstra actele familiei și hârtii de valoare.
În vremea mandatelor sale ca prim-ministru (poziție pe care o ocupă în două rânduri), se străduiește să dinamizeze activitatea legislativă și așa se face că, în timpul său, se discută și se aprobă: Legea creditului pentru continuarea fortificațiilor, Legea etalonului-aur și reorganizarea Băncii Naționale, Legea organizării magistraturii, Legea împotriva cumulului, Legea pensiilor civile... Iar lista noastră ar putea continua. Pe cealaltă pantă (cea coborâtoare) ar trebui, poate, să așezăm atitudinea sa în timpul revoltelor și răscoalelor țărănești din 1905 și 1907...
Există o anecdotică bogată, legată de existența celui pe care istoria l-a păstrat cu supra-numele de „Nababul”. Se zice că, atunci când și-a construit castelul de la Bușteni, de pe Zamora, Prințul Cantacuzino l-ar fi întrebat pe „vecinul” său de pe Valea Prahovei, Regele Carol I: „Majestate, îmi permiteți să acopăr castelul meu cu bani de aur?”. La asemenea întrebare, Regele i-ar fi răspuns: „Sigur că da, însă cu o condiție: să așezați banii pe muchie, unul lângă altul...”. Nu se știe sigur dacă răspunsul acesta al Regelui era o ironie sau o modalitate de a mai tăia din „nasul” aceluia care era mult mai bogat decât monarhul țării. Dar cu siguranță, dacă și-ar fi pus asta în minte, George Grigore Cantacuzino ar fi putut să acopere castelul din Bușteni numai cu bănuți de aur, chiar și așezați pe muchie!
Pe lângă castelul de la Bușteni, mai erau și palatele din București și cel de la Florești (Prahova), trei impunătoare imobile construite de el. 
Moșia Floreștilor a moștenit-o Prințul George Grigore Cantacuzino de la tatăl său (care la rândul său o moștenise de la mamă-sa, Măricuța Pârșcoveanu). Acolo avea să decidă bătrânul să facă „leagănul familiei” și tot acolo a fost și gândul Nababului. Moșia Floreștilor avea să revină mai târziu fiului său mai mare, Mișu Cantacuzino, care o va lăsa fiicei lui, Alice. Pe acest domeniu, încă din 1907, Prințul Cantacuzino a pus să se ridice o clădire în stil rococo, o copie fidelă a Micului Trianon, pentru plăcerea nepoatei sale celei mari, Alice. Planurile au fost făcute de arhitectul Ioan D. Berindey și, dacă ar fi fost respectate întocmai, prințesa cantacuzină ar fi avut un palat cu 365 de camere, câte una pentru fiecare zi a anului. Din păcate, moartea bunicului său va încetini pentru o vreme lucrările la palatul de la Florești. Parțial, clădirea va fi dată în folosință în 1914, însă războiul le va opri pe toate. În perioada interbelică, se lucrează din nou, intermitent, până la începutul celei de a doua mari conflagrații. Soarta Micului Trianon de la Florești a fost una tragică, un proiect neterminat cu adevărat niciodată, prăduit de câteva ori – ba de nemți, ba de localnici, ba de comuniști – „măcinat” de vicisitudinile vremurilor pe care le-a traversat și de vecinătatea... CAP-ului și a spitalului TBC. 
Din cât au apucat Cantacuzinii să construiască, au mai rămas azi câteva ziduri cu ferestre goale, încadrate cu stucaturi fantastice și cu însemne heraldice. Havuzurile de odinioară sunt și ele sparte, iar turnul de pază - replică a celebrului Turn al Chindiei din Târgoviște – nu mai are de multă vreme trepte pe care să urci, în spirală, în căutarea unui trecut eroic. După lungul șir de procese pentru revendicarea imobilului (așa, ruinat, cum este el), moștenitorii au vândut palatul de la Florești unui investitor care... nu prea pare să știe ce să facă, totuși, cu el. Floreștii, „leagănul Cantacuzinilor”, e azi cea mai părăginită dintre moștenirile acestei familii care a făcut istorie în țările românești.
Intrat de relativ puțină vreme în circuitul turistic, Castelul Cantacuzino de la Bușteni (cum treci calea ferată și urci pe Zamora) a avut și el parte de un destin complicat. În 1911, când sute de personalități ale epocii au fost invitate să participe la inaugurarea construcției, Prințul Cantacuzino spera să se bucure încă multă vreme de atunci înainte de tihna acelui loc menit să strângă familia laolaltă. Deasupra intrării din curtea interioară s-a păstrat până astăzi o placă pe care stă scris: „Eu, Gheorghe Gr. Cantacuzino, împreună cu soția mea Ecaterina născută Băleanu, clădit-am acest castel în amintirea strămoșilor și pentru adăpostul urmașilor. 1911”. După moartea Nababului, castelul a revenit fiilor săi și, în anii interbelici, aici aveau să vină de asemenea oaspeți de seamă.

Regina Maria, prietenă intimă a Marucăi Cantacuzino, va prânzi adeseori la Castelul de la Bușteni (așa cum perechea regală - Ferdinand și Maria - avea să o facă de multe ori și la Palatul din Calea Victoriei, în București). Mai mult chiar, alaiul nunții Principesei Ileana cu Arhiducele Anton, în vara anului 1931, va poposi și aici. Ușor mișcată, o fotografie păstrată la castel fixează exact momentul când tânăra pereche iese în balcon ca să salute mulțimea.
După război, Castelul Cantacuzino este naționalizat și intră în patrimoniul Ministerului de Interne. Din păcate, așa cum s-a întâmplat și cu alte proprietăți care aparținuseră aristocrației interbelice, până la sosirea noului proprietar, mobilierul a fost prădat și multe decorațiuni distruse ori smulse din perete, ca niște trofee. (În paranteză fie spus, actualul proprietar al castelului este, din când în când, „îmbiat” să răscumpere câte o piesă de mobilier originală, la prețuri exorbitante). Au rămas la locul lor doar acele lucruri care nu au putut fi furate (ori distruse) ușor: pardoseala cu plăci de ceramică glazurată, adusă special din Italia, alte pardoseli, din lemn de stejar, apoi – plafoanele din lemn de stejar, cu casetoane pictate, vitraliile (lucrate la Veneția), cu chipurile strămoșilor Cantacuzini, și alte câteva portrete ale înaintașilor, pictate pe piele și așezate pe perete, închipuind un „brâu” de figuri emblematice, feroneria, turnată în bronz, lucrată la Paris, cu însemnul heraldic al familiei, un candelabru lucrat în bronz, în stil bizantin, șemineurile – din piatră albă, de Câmpulung-Albești (zice-se că-n vremea aceea era la fel de prețuită ca și marmura italiană - de altfel, aceeași piatră fusese folosită și la Micul Trianon de la Florești)... 
Transformat în sanatoriu, în anii comunismului, Castelul Cantacuzino de pe Zamora a fost revendicat, după Revoluție, de una dintre strănepoatele Nababului, Prințesa Ioana Cantacuzino. După un deceniu de procese (1994-2004), o dată câștigat dreptul de proprietate asupra castelului și a domeniului din jur, Prințesa Cantacuzino se vede nevoită să vândă tot. Îmbătrânise prea mult, în lupta pentru drepturile sale, și, neavând copii, nu mai putea să-l administreze. 

Cei în care aici vin, ca (proprietari și) locatari, soții Kurt Neuschitzer și Margarita Mamsirova. O dată cu intrarea în palatul cantacuzin a celebrei mezzo-soprane, prim-solistă la Balșoi Teatrî din Moscova, existența domeniului de pe Zamora se animă din nou. Au loc concerte – la care performează chiar și gazda – cu invitați importanți din spațiul muzicii clasice... Și, mai important încă, pentru prima dată, castelul este inclus în circuitul turistic al Văii Prahovei...

Dacă ne întoarcem pe Calea Victoriei, în București, în Palatul care găzduiește astăzi Muzeul George Enescu. Locul acesta, cu o latură pe strada Frumoasă și alta pe fostul Pod al Mogoșoaiei, a aparținut familiei Cantacuzino încă din secolul al XVII-lea. Într-o superbă carte-album apărută la Editura Muzicală - Palatul Cantacuzino. Istoria unei case, cercetătorul Georgeta Filitti scrie că strada își luase numele de „Frumoasă” datorită „ferestrelor minunate, într-o singură apă, care împodobesc fațada vechii case Cantacuzino”. Pe locul acesteia, mai frumos încă, la începutul secolului XX avea să se ridice... Palatul!
Planurile noii construcții au fost făcute de același arhitect Ioan D. Berindey, cu studii desăvârșite la Paris. Întâlnirea dintre cele două spirite vizionare a avut loc la 1 iunie 1901, iar recepția finală a palatului s-a făcut la 12 octombrie 1906. „Încântat de ce realizase, Ion Berindei i s-a adresat Nababului: «Rog pe Dumnezeu să acorde Excelenței Sale un șir de ani fericiți, cât mai lung, spre a putea împreună cu a dumisale familie stăpâni și a se putea bucura în această falnică clădire, care a dat ocazia atâtor specialiști și meșteșugari a-și manifesta cunoștințele lor, denotând odată mai mult progresele săvârșite în țara noastră». Arhitectul avea de ce să fie mulțumit”, scrie Georgeta Filitti. „Se intra pe patru porți cu grilaj în stil Ludovic al XIV-lea. Palatul era rodul concepției sale și al dorințelor proprietarului. Și azi se ridică falnic, cu fațada decorată de E.W.Becker cu stema Cantacuzinilor și compoziția «Muzica»”. Iată cum, premonitoriu, arhitect și proprietar închipuie această decorație splendidă a fațadei... prefațând ulterioara destinație a clădirii, cea de muzeu al muzicii.
Despre ce s-a întâmplat cu Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, după moartea Nababului, după moartea fiului acestuia, Mișu Cantacuzino, după căsătoria Marucăi Cantacuzino cu George Enescu... sunt iarăși multe pagini de scris.
Întorcându-ne în ziua de 23 martie 1913, în dormitorul princiar (astăzi prima sală a expoziției permanente a muzeului), George Grigore Cantacuzino se stingea în brațele fiilor săi, lăsând moștenire o legendă, o avere colosală și istoria unei familii încă insuficient explorată.

...Episodul cel mai controversat din cariera politică a Nababului este cel legat de Răscoala din 1907. În al doilea mandat de premier (1906-1907), e luat prin surprindere de răscoala țăranilor. Deși fusese prevenit dinainte, deși i se trimiseseră rapoarte cu privire la mișcările din Moldova, Nababul nu catadicsește să deschidă măcar depeșele și rapoartele, darămite să le citească. Ocupația lui predilectă rămîne achiziția de pămînt și construcția reședințelor care puteau rivaliza cu Trianonul. Așa că țăranii apucă să prăjească mai multe conace cu tot cu boieri și cu arendași pînă să afle și Grigore că există o problemă.

A fost îndepărtat rapid de la putere, iar noul ministru de Război, Alexandru Averescu, a putut înăbuși cu artileria ceea ce nu putuse preveni Nababul cu cîteva pagini citite la timp…

Ion Bulei scoate în evidență câteva trăsături ale bogatului Prinț. Un om înalt, impozant, calm, moderat, Cantacuzino nu era printre liderii conservatori care crescuseră pe o linie intelectuală, precum P.P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman sau Take Ionescu. Se ridică social cu prestigiul familiei și, mai ales, cu averea lui însemnată. Avea 20 de moșii mari, un palat somptuos la București, pe Calea Victoriei (azi, Muzeul Enescu),Castelul pe Zamora în Predeal, castel la Florești, Prahova. Era, alături de liberalul Basarab Brâncoveanu, cel mai bogat om din țară. Nababul, cum i s-a zis.

Cantacuzino nu avea nici o calitate deosebită. În superbul său studiu despre mâinile politicienilor români, I.G. Duca observa și mâinile lui Gheorghe Cantacuzino, placide, veșnic închise, osândite să „păstreze” cu grijă valorile. Mâinile le ținea mereu înfundate în buzunare, de unde se auzea un zăngănit metalic. Nu erau bani (adeseori, nu avea bani la el nici să-și plătească trăsura), ci cheile multelor case de fier în care păstra documente ale familiei sale ilustre. Take Ionescu scrie despre el că era „foarte inteligent, dar zgârcit. Zgârcit până și cu inteligența lui".

Dar... orice lucru are două fețe. Cantacuzino a fost și unul dintre promotorii Ligii Culturale, care cultiva, dincolo de frontiere, unitatea de limbă, tradiție, credință, deci opera de emancipare în provinciile asuprite. A fost unul dintre promotorii cu bani și chiar dădea bani. Doar că de la averea lui se aștepta întotdeauna mai mult. Cum mai mult se aștepta și de la capacitatea lui politică. Dar, în acest domeniu, a fost o mare dezamăgire. Poate și pentru că Nababul n-a avut noroc, nimerind cu guvernările lui în criza financiară din 1899-1900 și in criza țărănească a lui 1907.

Rămâne un fapt dovedit că lui Cantacuzino nu-i plăcea politica, socotită tortură zilnica. Marchizul Emil de Baccaria, ministrul italian care a stat 16 ani la București și îi cunoștea bine pe români (era prieten cu I.C. Brătianu, cu Take Ionescu și cu multi alți oameni politici), nota, la 31 martie 1907: „Cine nu cunoaște România a fost șocat de felul în care guvernul (Gheorghe Grigore Cantacuzino) s-a lăsat surprins de o mișcare evident pregătita din timp și a ignorat toate aceste pregătiri".

Iar avertismentele n-au lipsit. Un funcționar superior de la Poliție îi spunea lui Baccaria că, de luni de zile, la Direcția Generală a Siguranței Publice soseau știri alarmante, care, desigur, fuseseră semnalate „a qui de droit", adică primului-ministru ăi ministrului de Interne (respectiv aceleiași persoane, Gheorghe Grigore Cantacuzino), care – ciudat! - n-a luat nicio măsură. Ion Lahovary îi povestea și el, la 29 martie 1907, că, atunci când era ministru, i-a atras atenția lui Gheorghe Cantacuzino asupra știrilor venite din țară, dar el l-a liniștit vorbindu-i despre blândețea și înțelepciunea țăranului român (calități verificate de el din contactele personale cu țăranii și in care credea cu adevărat).

De la I.I.C. Brătianu, care preia ministerul de Interne pe care îl lăsa Cantacuzino în 1907, Baccaria află că primul găsise, la preluarea biroului ministerial, o mulțime de plângeri, scrisori, rapoarte ale prefecților în plicuri... nedesfăcute. „Acest om era inconștient de teribilele responsabilități care apăsau asupra capului său", scrie Baccaria. „Era devorat de o ambiție senilă, preocupat înainte de toate de a-și spori imensele sale averi și influența propriei sale familii, așezându-și un număr cât mai mare de rude în poziții oficiale: primari, judecători inamovibili...". „Pentru binele țării", notează ministrul italian, pe care Gheorghe Cantacuzino îl călca pe nervi, „e de sperat că, după dovada absolutei incapacități de guvernare dovedite în două rânduri de domnul Cantacuzino, nu se va mai încerca cu el o a treia experiență". Nu s-a mai încercat. A murit la 23 martie 1913, lăsând doar o poreclă sonoră: Nababul.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro