Pamfil Șeicaru (18 aprilie 1894, Buzău – 21 octombrie 1980, München) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”. Este considerat a fi cel mai important gazetar român dintre cele două Războaie Mondiale. În egală măsură, însă, este și cel mai controversat om de presă al perioadei, cu unele interesante ecouri și mult după aceea…

Șeicaru a făcut studii juridice, obținând licența în Drept. A luat parte ca ofițer la operațiunile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată și decorat de Regele Ferdinand I cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler pentrul eroismul  dovedit  pe frontul de la Mărășești. A fost deputat în parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Ziarist de mare talent, a fost inițial director al ziarului „Bucovina" (Cernăuți) și a participat la editarea revistei „Gândirea".

În 1928, înființează ziarul „Curentul”, cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944. „Mă numesc Pamfil Șeicaru, născut în anul 1894, luna aprilie... Am intrat în presa cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost demobilizat și de atunci am continuat să fiu comentator al evenimentelor politice interne și externe, colaborând succesiv la diverse ziare și reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca șef-redactor, proprietar fiind inginer Titus Enacovici. Articolul de fond era semnat de mine. În anul 1924, am fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor. În 1927, am demisionat de la ziarul Cuvântul și am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societăți anonime, unde am funcționat ca director și redactor-șef... Din ianuarie 1927 și până la 9 august 1944, când am plecat din țară, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul țării...”

În 1939, a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939, a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp.

În august 1944, a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauss, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist... Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace”.

În 1945, a fost condamnat la moarte în contumacie de comuniști. În 1966, Ceaușescu l-a grațiat în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu.

În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate. Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti.

Florian Bichir arată că Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant este dosarul personal, predat CNSAS de Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2.083 de pagini!

Atacat ca nimeni altul în perioada interbelică - „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „şantajul şi etajul”, „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei”, Pamfil Şeicaru rămâne din punctul multora de vedere cel mai important gazetar al României Mari. După cum notează şi Mihai Pelin: „Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cea mai comodă pentru autorităţi. În diverse arhive, civile şi militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate, mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939, a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanţii franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istoria încă nescrisă a presei române polemica pe care a purtat-o în paginile „Curentului” cu comentatorul britanic Wicham Steed, care, prin intervenţiile sale în emisiunile postului de radio BBC, inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care şi-l dorise”. Măcar postum, trebuie să-i recunoaştem meritele. Lucid şi rece într-un secol care parcă o luase razna, Şeicaru a ştiut şi a simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui. Până şi detractorii ar trebui să admită că predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de cursul postbelic al evenimentelor”.  

Pamfil Şeicaru părăseşte România la 9 sau 10 august 1944, de la ultimul domiciliu din Bucureşti, din str. Ştefan Furtună nr. 93, fiind trimis de Mihai Antonescu în Spania pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din conflagraţie, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale. S-a stabilit iniţial la Madrid, împreună cu soţia sa, colaborând la cotidianul „El Alcazar” şi fondând publicaţia „Liberty and Justice”, în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României.

După 23 august 1944 şi instalarea regimului comunist la putere, Pamfil Şeicaru a fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării”(22 mai – 4 iunie 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă”. Încadrarea  „criminal de război” şi condamnarea la moarte s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului român. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul”, a fost pusă temporar  la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu  (până în 1949), iar clădirea ziarului „Curentul” a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii” şi transformată  ulterior în sediu al Securităţii din Republica Populară Română.

În mod aproape firesc, la 31 august 1946 a fost inclus pe listele negre ale Siguranţei referitoare la activitatea emigranţilor: „Se află în Portugalia, Lisabona. Pe lângă activitatea sa propagandistică antidemocratică şi antisovietică, ne-a fost semnalat în ultimul timp de a fi întemeiat o mare firmă comercială, la care a fost ajutat şi de un grup de capitalişti anglo-americani”. Evident informaţia era falsă!

Gogoriţele puse pe seama lui Şeicaru sunt nenumărate. Victor Frunză scrie că Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi a-i ajunge până la Madrid. Mult mai „bine informată”, Siguranţa română ajungea la concluzia conform notelor de informare sau a unor mărturii ulterioare, că Şeicaru ar fi transferat cu această ocazie în Elveţia fonduri băneşti (devize), argintărie, bijuterii, mobile şi alte bunuri de valoare, printre care şi o ladă cu 40 de tablouri de artişti români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza). Potrivit unui raport întocmit în 1946 de un angajat al serviciilor secrete SUA, ar fi transferat în Elveţia fonduri băneşti şi obiecte de familie prin intermediul ginerelui său, Marius Cişmigiu, secretar la Departamentul de presă al Legaţiei României de la Berna. Ajunge la Viena pe traseul Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta şi ia legătura cu Guvernul Naţional condus de Horia Sima. La 2 februarie 1945, ar fi vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, pentru a dezavua actul de la 23 august 1944. În februarie 1945, ar fi ajuns la Berlin, de unde ar fi fost salvat cu ajutorul oamenilor Amiralului Canaris, șeful serviciului de spionaj militar german, Abwehr.

Conform amintirilor lui René Al. de Flers, un autor în genere bine informat, Şeicaru ar fi ajuns în Spania încă din vara anului 1944, ajutat de comandantul armatei germane. De la Viena, unde i-ar fi pus la dispoziţie un avion.

Ulterior, toate alegaţiile privind averea lui Şeicaru vor fi spulberate, acesta trăind la limita sărăciei în exil. În privinţa plecării din ţară cel mai bine este să ne adresăm celui în cauză, Şeicaru: „…când Niculescu-Buzeşti a fost informat de Mihai Antonescu de plecarea mea şi de misiunea pe care o aveam, a informat legaţia germană că eu nu plec la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. O totală confuzie la legaţia germană şi după ce s-a comunicat la Berlin s-a decis să nu se dea viză de intrare în Germania, urmând ca la Viena să mi se dea viza de tranzit. Eram blocat neputând să merg spre a realiza ceea ce s-a decis de Mareşalul Ion Antonescu. Am rămas în Germania până în februarie 1945, când am izbutit să plec cu un avion care zbura deasupra Alpilor la 6.000 de metri şi cobora deasupra Mediteranei la 20 de metri spre a nu fi atacat de avioanele de vânătoare anglo-americane. Sunt deci un emigrant fără voie”.

La 24 iulie 1947, Serviciul Special de Informaţii (SSI) a semnalat regimului de la Bucureşti articolele sale ostile, publicate în ziarele „Informaciones”, „Ariba” şi „Mundo”. După ce s-a mutat la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, Şeicaru a fost din ce în ce mai prezent în numeroase publicaţii ale emigraţiei române din Occident.  Mai târziu, un document  al Securităţii  preciza: „În străinătate, desfăşoară o activitate intensă anti-RPR, în cadrul organizat al emigraţiei contrarevoluţionare”. O agentă a aceleiaşi instituţii infiltrată printre românii din Occident raporta centralei de la Bucureşti că ar fi fost evitat de compatrioţi, că publica în revista legionară „Chemarea”, din Spania, şi că ar fi avut bani depuşi în Elveţia, bani care ar fi interesat şi autorităţile comuniste. În martie 1960, mai figura în evidenţele celor daţi în urmărire generală, sub consemnul: „În caz de identificare, să fie reţinut”.

Din 1945, se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca (până în 1953) şi apoi la Madrid (unde rămâne până în 1974). Pe 12 mai 1965, analizând materialul existent asupra lui „Pamfil Şeicaru – fugar român în Spania”, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Informaţii, Direcţia „C”, prin Locotenent Major Afin Adrian, decide redeschiderea dosarului individual privind pe Pamfil Şeicaru, numele conspirativ „Vlad”.

Pamfil Şeicaru este pus imediat sub lupa Securităţii, iar o notă din 20 septembrie 1963 îl găseşte în plină energie creatoare. „L-am găsit extrem de îmbătrânit şi complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuşi însă de o energie şi o putere de muncă formidabilă. A terminat volumul I din Istoria Partidelor, apărut deja în librărie, şi corectează în prezent volumul II, în curs de imprimare. Prepară o anexă la aceste volume, intitulată Nicolae Titulescu şi în acelaşi timp scrie o viaţă romanţată a lui Carol şi Lupeasca. În afară de aceste lucrări scrie săptămânal trei comentarii pentru radio Madrid (secţia românească) şi alte trei comentarii săptămânale pentru postul de radio al Falangei. De asemenea, contribuie regulat la ziarele El Espanol şi Arriba (pe care le publică Ministerul Propagandei Spaniole) şi alte ziare şi reviste provinciale, plus la fiţuica lui C. Arsene, Curierul Românesc din Paris. În volumul II al Istoriei Partidelor se referă favorabil la greva de la Atelierele Griviţa din 1933. Cu toate acestea, situaţia lui financiară este foarte proastă. Trăieşte într-un mic apartament mobilat, la periferia Madridului, pentru care plăteşte 3.000 de pesetas lunar.

În prezent, Pamfil Șeicaru, este obsedat de romanul Carol - Lupeasca (intitulat Vulpea Roşcată), să fie tradus în mai multe limbi străine şi ediţiile ce ar urma să fie publicate în Anglia şi America îl vor face milionar! În acelaşi timp, tratează ca intermediar cu o mare afacere de finanţare în spatele căreia se ascund bănci engleze şi franceze ce intenţionează să investească mari capitaluri în Spania pentru construcţii de conducte de gaz metan din Sahara şi alte lucrări publice. Se dă deja o scrisoare în care i se asigură un comision, ca intermediar în vânzări de terenuri pe care vor fi instalate asemenea conducte pe teritoriul spaniol, şi se pare că i s-a promis să fie angajat permanent ca agent, în Spania, de acest grup, de financiari anglo-francezi.

Natural, bazat pe asemenea visuri de succese, a şi început să clădească <<castele în Spania>>, sub forma unei tipografii extramoderne, în care va investi 8.000.000 pesetas, cu potenţial de venit lunar de 400.000 pesetas ce-i va permite să-şi cumpere o vilă şi să scoată pe cont propriu un ziar în exil etc. De la asemenea visuri de grandoare-spaniolă trece însă automat la speranţa că în curând regimul actual se va prăbuşi în Rusia Sovietică, din cauza conflictului sino-sovietic şi a regimului liberal introdus de <<Dl. Kruschcev>> şi că, un asemenea eveniment, de neevitat, va crea în ţară un regim social-democrat sub care va fi posibilă, în scurt timp, reîntoarcerea exilaţilor actuali politici şi redobândirea tuturor averilor confiscate etc., etc..

Bineînţeles, într-un asemenea caz, va scoate din nou <<Curentul>>, iar subsemnatului i-a promis un apartament, pe viaţă, în Palatul Curentului!!! (Nu a precizat însă la ce etaj!)”

Dincolo de umorul destul de precar sau la comandă a informatorului, Pamfil Şeicaru deborda de energie, lucru care avea să pună pe gânduri Securitatea. Situaţia financiară precară a gazetarului demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, ce nerozii s-au scris de-a lungul timpului despre Şeicaru mai ales în primii ani când era sub observaţia Securităţii.  

Harnicul informator oferă la cererea expresă a Securităţii date exacte despre Şeicaru: „…N fumează, nu bea excesiv şi nici nu este stăpânit de alte vicii ce i s-au atribuit în tinereţe, în special aventuri amoroase etc. Scrie neobosit, ziua şi noaptea, iar singurul repaus ce-şi permite este cursa pe jos la Ministerul Propagandei şi Radio Madrid unde, personal, înmânează manuscrisele săptămânale”.

Acesta nu uită să strecoare şi o caracterizare psihologică, care va folosi mult ulterior Securităţii pentru racolarea lui Şeicaru: „Subsemnatul este de părere că Pamfil Şeicaru a atins  în exil un grad de mizerie şi dezamăgire care este foarte propice unei încrederi, discrete, oficiale, de luare de contact cu el prin intermediul unei alte persoane decât subsemnatul, ce bineînţeles nu se poate expune, fără riscuri de pericol, unei asemenea experienţe de apropiere personală. Dacă, mânuit în mod inteligent, P. Şeicaru ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic din exil şi ar putea deveni o sursă extrem de utilă în ce priveşte activitatea legionară deoarece, incontestabil, el este în termeni de prietenie foarte intimă cu Horia Sima, şi tot anturajul acestuia din Madrid, Paris şi chiar Germania”.

Acelaşi informator zelos raporta Bucureştiului intenţiile şi speranţele literare ale lui Şeicaru: „Pentru a-şi reface <<averea pierdută>>, Şeicaru contează pe posibilităţile problematice că <<afacerea comercială de investiţii de capital anglo-francez în Spania>> se va realiza cu succes şi că romanul Carol-Lupeasca va avea un mare succes de librăriile în Anglia şi America, în special unde această aventură notorie s-a bucurat în trecut de multă atenţiune din partea presei anglo-americană.

Am citit şi am în posesia mea primele 150 pagini ale acestui roman pe care Şeicaru doreşte să-l traduc eu în englezeşte în vederea găsirii unei case de editură engleză dispusă să-l publice. După ce am citit această introducere, a unui roman intenţionat să aibă 750-800 pagini în total, i-am spus onest lui Şeicaru, că sub forma actuală nimeni în Anglia sau America nu va îndrăzni să-l publice deoarece, atâta timp cât Lupeasca este încă în viaţă, o asemenea <<viaţă romanţată>> a ei nu poate fi publicată fără riscuri sigure de proces de defăimare de caracter etc. şi a căror despăgubiri se pot ridica la enorme sume în lire sterline sau dolari.

Doamna Şeicaru este perfect conştientă de o asemenea piedică şi l-a sfătuit pe Pamfil să camufleze sub alte nume identitatea ţării şi a personagiilor implicate. Şeicaru refuză însă îndărătnic să uzeze de un asemenea subterfugiu pe motivul că valoarea comercială a acestui roman se bazează tocmai pe numele adevărate ale lui Carol şi Lupeasca etc.

Pamfil Şeicaru se hrăneşte în prezent cu speranţa că în Germania există legi mai elastice şi că, publicat de o casă de editură germană, romanul va fi posibil de editat, în traducere şi în Anglia şi în actuala lui formă!?

Romanul constituie un rechizitoriu devastator la adresa Monarhiei, afacerismului şi depravării sexuale a lui Carol şi Lupeasca şi condamnă sever partidele politice şi pe Maniu în special. Din punct de vedere propaganda anti-monarhică, anti-dinastică, anti-afacerism şi corupţie a partidelor de tristă memorie istorică, romanul lui Pamfil Şeicaru, este o <<mană cerească>> în favoarea regimului actual care a  debarasat pentru totdeauna ţara şi poporul românesc de asemenea pacoste şi blestem, iar Pamfil Șeicaru este perfect conştient de aceasta şi contează pe posibilitatea că romanul lui ar putea fi publicat în ţară, sub forma actuală şi fără riscurile ce le întâmpină casele de editură străine referitoare la un eventual proces de despăgubiri din partea Doamnei Lupescu etc..

Se pare, afirmă Şeicaru, că Prinţul Niculaie i-a cerut să nu publice romanul şi că el în schimb se face tare să obţină de la Urdăreanu şi Lupeasca o sumă de 100.000 pesetas dacă Şeicaru renunţă la publicarea acestui roman.

Şeicaru, însă zice că va reuşi să-l publice în Occident şi chiar în România şi că un eventual mare succes de librărie îl va scăpa de sărăcie pe tot restul vieţii lui.

În present, tot rezonul de existenţă a lui Şeicaru este motivat numai de ideea de reuşită a acestui roman senzaţional pornografic. Cele 150 pagini în posesia subsemnatului, pentru  traducere în englezeşte, se referă la copilăria doamnei Lupescu, la Sulina, unde tatăl ei avea o farmacie şi la viaţa ei de la Iaşi în 1916-1918, când era căsătorită cu Locotenentul Tempeanu şi funcţiona ca soră de caritate la un spital francez şi a avut diferite relaţii sexual, cu un doctor francez şi un general rus, inclusiv afacerile veroase pe piaţa neagră de la Iaşi a tatălui ei etc.

Dacă cei în drept la Bucureşti, doresc să cunoască conţinutul acestor 150 pagini introducătoare, contactul meu permanent de aici ar putea uşor produce copia necesară cu condiţia de a-mi returna textul original deoarece e necesar să-l returnez la rândul meu lui Şeicaru după ce am tradus”.

Evident, regimul de la Bucureşti a ciulit urechile aşa că pe 7 septembrie 1969 sosea o Notă „Referitor la romanul Vulpea Roşcată în curs de redactare de către fugarul Şeicaru Pamfil din Spania”.Merită redată această notă integral, Securitatea ajungând să facă aproape critică literară: „Organele noastre deţin date din care rezultă că fugarul Şeicaru Pamfil lucrează în prezent la un roman în care şi-a propus să facă un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei şi fostelor partide istorice din România, moşierească. Romanul se intitulează Vulpea Roşcată, şi are ca temă principală demascarea depravării sexuale a lui Elena Lupescu şi Carol al II-lea.

Organele noastre au intrat în posesia primelor 148 de pagini ale acestui roman, care se referă la familia şi copilăria lui Elena Lupescu din Sulina, la viaţa dusă de ea în perioada 1916-1918 în Iaşi, după căsătoria ei cu Locotenentul Tâmpeanu. Folosindu-se de o serie de fapte şi amănunte inedite, Şeicaru Pamfil descrie detaliat de la pubertate până la maturitate, evoluţia Elenei Lupescu, reuşind să scoată în evidenţă trăsăturile ei de caracter.

Obsedată de dorinţa de a parveni în <<lumea mare>> prin propriile mijloace, Elena Lupescu, începe  în 1916 seria aventurilor amoroase, care o consacră ca o depravată sexuală. Pentru argumentarea acestei trăsături de caracter, Şeicaru Pamfil redă cu lux de amănunte aventurile ei amoroase cu contele francez Robert de la Briche şi cu prinţul ţarist Dogoruki.

În cuprinsul celor 148 de pagini, Şeicaru Pamfil, demască trăsăturile de caracter ale părinţilor lui Elena Lupescu şi mai ales afacerile veroase cu medicamente pe care le făcea tatăl ei, farmacistul Lupescu, la Iaşi, în timpul Primului Război Mondial.

De menţionat este faptul că personajele din roman apar cu numele lor reale. Cele 5 capitole scrise până în prezent dau conturul unui roman senzaţional.

Fugarul Pamfil Şeicaru speră că romanul va avea succes în librărie şi-i va aduce venituri materiale considerabile dat fiind faptul că aventurile amoroase ale lui Carol şi Elena Lupescu au preocupat opinia publică din Anglia, SUA, şi alte ţări la timpul respectiv.

După afirmaţiile lui Pamfil Şeicaru, rezultă că acesta ar fi dispus să accepte editarea romanului în R.P. Română cu condiţia ca jumătate din drepturile de autor să-i fie date lui şi restul rudelor sale din ţară.

Organele noastre au luat măsuri de a obţine în continuare paginile acestui roman urmând a face prezentarea completă a sa şi propunerile noastre în legătură cu publicarea lui”.

Securitatea se decide să-l recruteze. Misiunea este încredinţată căpitanului Nicolae Sporiş, iar aşa cum erau cutumele începe o lungă documentare. Iată o notă, valoroasă din punct de vedere biografic a lui Pamfil Şeicaru. În buna sa tradiţie, Securitatea promitea mult, dar nu se ţinea de cuvânt. Obsedat de Elena Lupescu, dar şi de romanul său, prin mijlocirea fiicei sale stabilite la Paris, Pamfil Şeicaru intră în contact cu emisarii de la Bucureşti. Cazul era tratat foarte serios în Centrală, Generalui Maior Nicolae Doicaru trasmiţând la Paris următoarele în data de 12 mai 1965: „Se aprobă contactarea lui <<Vlad>> la domiciliu. Se va avea în vedere următoarele probleme în discuţiile ce se vor avea cu <<Vlad>>. Să i se comunice <<Vlad>> că nu ne putem angaja  în problema editării cărţii Vulpea roşcată. El poate s-o publice.

Referitor la dosarul de anchetă penală Iorga-Madgearu, informaţi-l că aţi comunicat la MAE şi aşteptaţi răspunsul. Îl veţi comunica.

Privind acordarea unei pensii viagere nepotului lui Macedonschi, spuneţi lui <<Vlad>> că pentru a interveni la MAE este necesar să se cunoască datele lui de stare civilă doveditoare că este nepotul lui Macedonschi.

Se va da lui <<Vlad>> materialele trimise oficiului de MAE şi fotografii cu realizările regimului nostru pentru ca <<Vlad>> să le publice în branşa despre agricultura noastră”.

Mai pe româneşte, Securitatea nu se obliga la nimic, dar îi solicita lui Şeicaru să laude regimul! Ca o paranteză istorică, trebuie spus că romanul Vulpea Roşcată, al cărui dactilo-script a fost păstrat la Munchen de dr. Vasile Iliescu, a fost publicat în România abia în 1996.

Ceva mai inteligenţi decât şeful lor, ofiţerii de la Paris ajung la o altă concluzie: „Ordinele cu privire la <<Vlad>> au fost înţelese de tov. Colonel Ilie, însă crede că e mai bine ca lui <<Vlad>> să nu i se respingă la primul contact nădejdea că îl vom ajuta să găsească un editor deoarece acesta a fost factorul hotărâtor care la împins spre noi. El vrea doar să i se recomande un editor într-o ţară arabă cu care el să intre în contact şi să publice cartea pe spezele sale, lucru pe care rezidenţa crede că-l putem face, fără ca noi să ne amestecăm în vreun fel. Se consideră că e mai bine să-i spună lui <<Vlad>> că s-a raportat celor în drept cererea lui şi aşteptăm răspuns”.

În senzaţionala viaţă a lui Pamfil Şeicaru intervine şi maiorul Caraman –  viitorul general Mihai Caraman, o legendă a spionajului – care exact în acea perioadă se afla la Paris, evident la datorie! El notează, după o întâlnire cu Şeicaru următoarele: „<<Vlad>> a început prin a expune prezenţa sa, afirmând că pe el îl interesează <<steagul ţării indiferent cine-l ţine>> şi că el vrea ca să măsoare posibilităţile pe care le are să sporească interesele ţării. Vorbind despre aceasta <<Vlad>> a afirmat că vrea să servească ţara, <<nu partidul communist>>, pentru că el nu este comunist şi că dacă, comuniştii din R.P.R.  luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării, el pe o cale diferită luptă pentru acelaşi lucru».

Discuţiile şi negocierile cu ofiţerii DIE sunt în toi. Pe 5 mai 1965, Şeicaru nu uită să le spună reprezentanţilor Bucureştiului, fără să-şi ia însăşi nicio obligaţie, că „s-a gândit că dacă justiţia română l-ar reabilita, ar vrea să devină ……  român. El a fost condamnat la 20 ani închisoare, pentru fascism, şi consideră că aceasta nu corespunde adevărului, practic condamnarea lui e datorată faptului că în 1945, pe timpul guvernului fantomă legionar, a vorbit la Radio Viena. Dar el a refuzat să facă parte din acest <<guvern>> şi toată activitatea lui poate demonstra că nu a fost şi nu este un fascist. De  aceea, nu presupune să actualizăm această problemă şi dacă ministrul justiţiei al  R.P.R. este de acord să se îneapă un proces de reabilitare a lui, ar da delegaţie să se ocupe de acest proces avocatul Dongorozi Vintilă din Bucureşti şi V. Stanciu din Paris, care îi sunt buni prieteni.

În această perspectivă,  devenind  cetățean  român, ar merge în vizită în ţară. În sfârşit, <<Vlad>> a manifestat interes pentru a avea fotografii ale fostei sale proprietăţi de la Ciorogârla”.

Că problema era serioasă, iar Pamfil Şeicaru era luat în serios la Bucureşti stă dovadă şi următoarea notă.

Munca operativă a ofiţerilor DIE era urmărită cu sufletul la gură chiar de Nicolae Ceauşescu. Iată un raport al Ministrului Afacerilor Interne, Cornel Onescu, care solicită  „datorită situaţiei materiale precare în care se află Pamfil Şeicaru, propunem totodată să i se acorde suma de 3.000 (trei mii) dolari care reprezintă cheltuielile efectuate de Pamfil Şeicaru, cu ocazia editării materialului Karl Marx însemnări despre români.Texte inedite. Comentariu”. Documentul poartă următoarea rezoluţie: „De acord, ss. N. Ceauşescu… Comunicarea a fost făcută de serviciul Secretariat azi, 20 VII 1966”.

Puterea de la Bucureşti l-a graţiat pe Pamfil Şeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa publicului, făcând parte dintr-o acţiune deplin conspirativă. În România, primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul dr. Gheorghe Buzatu. Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului CC al PCR Decretul 977/1966 privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de Interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor”. Gheorghe Buzatu este de părere că documentul întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa, în mod sigur şi din iniţiativa, lui Nicolae Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România.

Uluitor, Şeicaru ar fi luat parte la parada de 23 august 1977 ținută la București! Însă vizita lui Pamfil Şeicaru la Bucureşti a fost până în prezent subiect de dispută. Victor Frunză credea că „la sfârşitul  anilor ’60, trimişi ai regimului de la Bucureşti încearcă să-l determine să se întoarcă în România. Repatrierea lui Pamfil Şeicaru ar fi avut imense sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului anticomunist”.

Colaboratorul său, Vasile C. Dumitrescu, credea că „în august 1976, Pamfil Şeicaru ar fi întreprins o călătorie  secretă în RSR, momit să se ducă la Bucureşti pe motiv că Ceauşescu vrea neapărat să-l consulte.A avut o întrevedere cu un înalt funcţionar, cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceauşescu. Şi-au dat însă seamă că dacă îl ţin acolo, va ieşi cu scandal în străinătate. Deci, l-au trimis înapoi. I-au povestit că din cauze neprevăzute, întâlnirea cu Ceauşescu trebuia amânată, deci el să se întoarcă în Germania şi că în a doua jumătate a lunii septembrie îl vor readuce în ţară pentru ca să stea de vorbă cu secretarul general al PCR”.

Ovidiu Vuia susţine însă că afirmaţia potrivit căreia ziaristul a efectuat în 1976 o călătorie în RSR trebuie considerată o legendă defăimătoare: „Pamfil Şeicaru n-a  vizitat o ţară comunistă (…) Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că ar fi vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerându-i să-i înapoieze Palatul Curentului şi chiar casa cu pământul de la Ciorogârla (…)».

Cu părere de rău sau nu, pentru că adevărul istoric este unul singur, trebuie spus că Pamfil Şeicaru s-a aflat la Bucureşti în perioada 20-28 august 1977.

Dincolo de datele aflate în Dosarul 66/SIE, este importantă mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş, cel care a avut o contribuţie esenţială la racolarea lui Pamfil Şeicaru dar şi la aducerea acestuia la Bucureşti.

„Acţiunea privindu-l pe Pamfil Şeicaru s-a declanşat în 1974-75, când, aflat la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni. După revenirea doamnei Munteanu în ţară, intenţia fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Şeicaru pentru a vedea în ce condiţii această vizită a sa ar putea avea loc. Detaliile au fost discutate şi convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română. În timpul întrevederii, Pamfil Şeicaru a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru <<a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculaţii>> venite din partea unora din ţară, dar mai ales, a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceauşescu <<pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii>>.

Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim. Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreţie absolută asupra acţiunii. Informările asupra acţiunii se făceau în mod direct, verbal, şefului DIE, care, la rândul său, îl informa, tot verbal, pe Nicolae Ceauşescu. Prima informare făcută şefului statului pe această temă s-a referit la dorinţa jurnalistului de a vizita ţara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanţia că nu ne vom confrunta cu cine ştie ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentinţe judecătoreşti definitive. Ceauşescu şi-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în ţară.

A doua informare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când şeful DIE a confirmat că Pamfil Şeicaru va veni în ţară în cursul lunii august 1977 şi şi-a exprimat dorinţa de a fi primit într-o scurtă audienţă. Ceauşescu şi-a dat consimţământul asupra vizitei şi nu a respins solicitarea privind audienţa, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: <<Să vină şi o să vedem atunci>>.

Deşi cetăţean român, Pamfil Şeicaru poseda un paşaport de apatrid eliberat de autorităţile spaniole. De altfel, mulţi români din diaspora aveau astfel de paşapoarte de apatrizi. Având aprobarea expresă a lui Ceauşescu, l-am asigurat pe jurnalist de bunele noastre intenţii, precum şi de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Şeicaru avea atunci 83 de ani şi se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche la picior. De aceea, el a fost preluat de la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la Bucureşti, la 20 august 1977.

Eu i-am aşteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă şi frontieră, aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri.

L-am condus şi l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe Bulevardul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivităţile organizate de 23 August, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut.

Ceauşescu nu l-a primit în audienţă, dar l-a însărcinat pe generalul Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locaţie ferită de ochi indiscreţi.

<<Conu* Pamfil>>, cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând apelativul <<maestre>>, a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. Deplasările s-au făcut cu autoturismul condus de colegul Afrim.

La un moment dat, în timpul vizitei pe litoral, i-a cerut colegului Adrian Afrim să oprească autoturismul şi a spus:

– Dragii mei, eu v-am rugat să mă duceţi la Mangalia. Aici văd un alt oraş. Unde m-aţi adus?

– Coane Pamfile, i-am răspuns, asta e Mangalia!

Nu i-a venit să creadă şi nu s-a convins decât atunci când a recunoscut fosta sa proprietate din apropierea oraşului şi mai ales viţa de vie, care îi rămăsese întipărită în memorie.

La încheierea vizitei am discutat posibilitatea ca el să dezvăluie compatrioţilor din diaspora că a petrecut opt zile în România, de unde s-a întors <<viu şi nevătămat>>. A replicat:

– Oamenii ăia o să creadă că mă ţin de şotii sau că mi-am pierdut minţile şi încurc ţările!

I-am argumentat că poate să le prezinte foaia turistică volantă cu vizele de intrare şi ieşire aplicate la Otopeni. A râs spunând că <<ăsta e un argument, într-adevăr!>>.

Nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a adresat când ne-am luat rămas bun:

– Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit. Drumul înapoi la Viena l-a făcut tot în compania lui Adrian Afrim.”

„Conu* Pamfil” era anticomunist de-o viaţă, cum zicea el, dar nu îşi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi de ţara sa. Această atitudine el o explica foarte simplu: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren”. (...) Trei ani mai târziu, el avea să treacă în nefiinţă”.

În privinţa colaborării cu Securitatea, autorul consideră că Pamfil Şeicaru (nume de cod:Vlad”) a colaborat efectiv cu serviciile secrete de la Bucureşti. Rămâne de văzut într-un alt studiu dacă Şeicaru s-a folosit de Securitatea sau invers. Poate, în numele unor coincidenţe de interese (antimonarhismul, antisovietismul), fiecare ar fi încercat să se folosească şi să manipuleze pe celălalt. De altfel, un cercetător serios, Sorin Gabriel Ioniţă ajunge la concluzia că Pamfil Şeicaru a colaborat cu Securitatea, dar şi–a păstrat <<o relativă libertate de gândire>>”.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro