În Al Doilea Război Mondial, spioanele de origine română au acționat pe toată întinderea frontului, uneori foarte departe de țara de baștină. Născută la Galaţi, în 1908, Maria Vera Rosenberg, pe numele său adevărat, este fiica unui industriaş, originar din Germania. Atkins era numele de fată al mamei (refugiată din Rusia în urma persecuțiilor), pe care Vera l-a folosit ca să-şi ascundă originile. Tatăl ei, Max Rosenberg, om de afaceri şi bancher, a avut succes în România, unde a făcut avere considerabilă. În anii 1930 acesta ajunsese să-l consilieze pe Regele Carol al II-lea în chestiuni financiare, scrie webcultura.ro.

Femeia care a devenit cel mai important spion din cel de-Al Doilea Război Mondial s-a născut în Galaţi, pe 16 iunie 1908 şi a emigrat în Marea Britanie în 1933, tânjind după viaţa sofisticată din Londra. Ca urmare, Max a decis să îi ofere fiicei sale o educaţie aleasă şi a trimis-o pe Vera să studieze la şcoli private în Elveţia, Franţa şi Anglia.

Vera era foarte tânără când a fost recrutată de serviciile de informaţii britanice. În acea perioadă frecventa înalta societate bucureşteană şi devenise o apropiată a ambasadorului german Friedrich Werner von der Schulenburg. După stabilirea în Marea Britanie, a participat la numeroase misiuni secrete, în care s-a remarcat prin curaj şi inteligenţă. A avut o ascensiune rapidă, ajungând în fruntea SOE, Serviciul de Operaţiuni Speciale creat de Winston Churchill. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, agenţii săi s-au infiltrat în spatele liniilor inamice, au sprijinit luptătorii din mişcările de rezistenţă, au distrus obiective vitale, i-au ajutat pe piloţii aliaţi să evadeze şi au transmis informaţii Londrei.  

 

De o inteligenţă fantastică, comportament dintr-o bucată şi abilităţi de informator excepţionale, Vera a condus nenumărate misiuni în anii ’30. După ce a înaintat în poziţiile executive ale SOE (Special Operations Executive), a devenit, practic, şefa unei armate clandestine. Echipa ei se infiltra adânc în liniile inamice, lua legătura cu luptătorii Rezistenţei, distrugea ţinte vitale, ajuta prizonierii Aliaţi să evadeze, asasina soldaţi germani şi transmitea informaţii Londrei”, se arată în cartea biografică Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din Al Doilea Război Mondial, scrisă de canadianul William Stevenson.

Agenții Verei Atkins au participat la nenumărate operațiuni vitale, inclusiv la pregătirea debarcării trupelor Aliaților în Normandia din vara anului 1944. În 1987, Francois Mitterand i-a acordat Legiunea de Onoare, pentru aportul ei la eliberarea Franței. După război, Vera Atkins s-a retras într-un sătuc din Anglia, unde a rămas până la moarte, în 2000, la Hastings. Viața i-a fost înconjurată de mister și puțini au știut cine este cu adevărat. Biografia lui Sarah Helm dezvăluie secretele celei despre care Ian Fleming, creatorul celebrului James Bond, spunea: „În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost șeful“.

Meandrele existenței ei misterioase încă nu au fost deslușite pe de-a-ntregul. Vera Atkins a fost una dintre cele mai importante agente ale spionajului britanic din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, revendicată însă, prin originile ei, este revendicată, în egală măsură, și de Germania, Rusia şi România.

Vera a fost fiica lui Max Rosenberg, născut în Germania şi stabilit cu afaceri în România la începutul secolului XX, şi a Hildei Atkins, născută la Londra din părinţi ruşi refugiaţi în Africa de Sud în timpul evenimentelor tragice din Belarus de la finele secolului al XIX-lea.

Vera Atkins a studiat în şcoli din Elveţia, Franţa şi Anglia. A urmat cursuri de călărie, a practicat mai multe sporturi şi a luat lecții de limbi străine şi muzică. La moartea tatălui ei, în 1933, se decide să îşi schimbe numele luând numele de fată al mamei sale. În privința naşterii ei la Galaţi, Vera Atkins susținea că a fost doar un „accident al istoriei”, dictat de interesele comerciale ale tatălui ei.

„În mai 1940 s-a întors în Anglia şi în februarie 1941 este angajată la secţia franceză a SOE (Special Operations Executive), creat de Winston Churchill, în iulie 1940, pentru acţiuni de sabotaj şi subminare în teritoriile ocupate de nazişti.

Vera Atkins este numită în scurt timp ofiţer de informaţii şi răspunde de pregătirea agenţilor secreţi trimişi în Franţa. Rolul ei era să organizeze rezistenţa pe teritoriile ocupate de Germania, să planifice acte de terorism şi sabotaj împotriva naziştilor şi să recruteze noi spioni, răspunzând de pregătirea lor. A antrenat 470 de agenţi secreţi, dintre care 39 de femei. Oamenii ei au aruncat în aer poduri şi trenuri şi au cules informaţii vitale.

Vera Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii de emisie-recepţie şi a pregătit debarcarea din Normandia, de numele ei fiind legate mai multe operaţiuni de anvergură. După încheierea războiului a plecat în Germania pentru a interoga oficialii nazişti şi gardienii care se ocupaseră de lagărele de concentrare, investigând cauzele şi împrejurările în care dispăruseră agenţii britanici care nu s-au mai întors în Anglia după război. Mărturiile ei au fost folosite şi la condamnarea acuzaţilor din Procesul de la Nürnberg. Vera Atkins a fost prima femeie decorată cu Crucea George, a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare şi a fost medaliată cu Crucea de Război.” 

După 10 ani de activitate în spionaj, Vera Atkins s-a retras, în 1947, într-un sat din Sussex. Pe atunci era măritată cu Prinţul Constantin Karadja, un diplomat român care, după război, rămas la post, în Ministerul de Externe de la București până în septembrie 1947, nemaiputând părăsi țara până la moartea sa survenită în anul 1950.

Soțul șefei spionilor britanici (de numele căreia au fost legate multe alte operații de anvergură: mașina de descrifrat codurile germane Enigma, constituirea rețelei Maquis etc.) era legat și el de spațiul românesc prin multiple fire, el fiind un descendent al familiei fanariote Caragea, unul dintre strămoșii săi, rămas în istorie și prin asocierea cu o cumplită epidemie („ciuma lui Caragea”), domnind în Țara Românească în perioada 1812-1818 și numărându-se, alături de Alexandru Șuțu, între ultimii principi „nepământeni” pe tronul de la București dinaintea Revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821. Constantin Karadja (nume complet Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; 24 noiembrie 1889, Haga – 28 decembrie 1950, București) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare”.

S-a născut la Haga, în Olanda, ca fiu al principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar al Imperiului Otoman, și al soției sale, Mary-Louise (1868–1943), fiica senatorului suedez, comandorul L. O. Smith. A avut o soră, principesa Despina Marie Roxane Alexandra Theodora Karadja (1892–1983). S-a căsătorit inițial cu Principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica Principelui Aristide Caradja, cu care a avut doi copii.

European prin educație, Karadja a studiat dreptul la Inner Temple și a fost admis avocat în baroul englez. Vorbea engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă. Stabilit în România prin căsătorie (1916), Constantin I. Karadja a devenit cetățean român. Intrat în diplomație în 1920, a servit în misiuni diplomatice în calitate de consul la Budapesta (1921-1922) și consul general la Stockholm (1928-1930) și Berlin (1931-1941). În 1941, a devenit directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe. Dispunând și de o solidă pregătire în domeniul economiei, Karadja a lucrat în calitate de consilier tehnic în Ministerul de Finanțe, participând în mai 1927 la Conferința Economică Internațională de la Geneva ca șef și expert al delegației române. A redactat un Manual diplomatic și consular.

Pasionat bibliofil, colecționar de cărți vechi și rare, Constantin I. Karadja a întemeiat una dintre cele mai importante colecții de carte veche și rară din România, aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale (inclusiv „34 de incunabule numai în fondurile Bibliotecii Naționale”) precum și la Biblioteca Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai cuprinzător exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de Diaconul Coresi, însoțit de o amplă descriere științifică proprie.

Acreditat la Berlin, și-a urmat în paralel cu activitatea în diplomație și cercetare în domeniul incunabulelor, fiind singurul român care a lucrat la GW (Kommission für den Gesamtkatalog der Wiegendrucke - „Comisia pentru catalogul general al Incunabulelor”), îndrumat de Konrad Haebler (1857-1946). În această perioadă, Karadja a realizat Lista incunabulelor de pe teritoriul României, completată după întoarcerea în țară, alcătuind Inventarul incunabulelor păstrate în România (343 pagini).

A publicat lucrări privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate ale cercetărilor sale: Cele mai vechi izvoare tipărite ale istoriei Românilor, lucrare în limba germană, relatând între altele despre luptele lui Ștefan cel Mare, și o mică lucrare geografică editată în 1490 de așa-numitul „Ptolemeu german”, Georg Stuchs din Nürnberg, din care existau doar două exemplare cunoscute și care descrie exact granițele țării pe care o intitulează „Dacia/Walachey”; este menționată de asemeni cetatea Kilia la gurile Dunării. Vechea Artă tipografică română face obiectul unei alte publicații a lui Karadja, începând cu Octoihul lui Macarie din 1493-94.

După mulți ani, în 1969, la Staatsbibliothek din Berlin, specialiștii care îl cunoscuseră pe Karadja își aminteau încă de el. „Aproape jumătate (circa 50) din studiile lui Constantin I. Karadja au fost publicate de Nicolae Iorga în cele trei reviste ale lui”. Dintre cărturarii români contemporani, N. Iorga, Ion Bianu, Nicolae Cartojan și Demostene Russo l-au apreciat în mod deosebit.

La 3 iunie 1946, a fost cooptat ca membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului acad. Radu R. Rosetti, istoric militar de seamă și fost conservator al Bibliotecii Academiei, care a relevat activitatea lui C. I. Karadja de emerit bibliolog și cercetator al trecutului, fiind și „un generos înzestrător al bibliotecii noastre cu numeroase cărți de cea mai mare valoare istorică și bibliografică”. Scrisoarea de recomandare a fost semnată de 18 academicieni, între care Ion I. Nistor, Alexandru I. Lapedatu, Dimitrie D. Pompeiu, Gheorghe Spacu, Emil Racoviță, Iorgu Iordan, Constantin I. Parhon, Nicolae Bănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir.

La 14 iunie 1944, C. I. Karadja a depus spre păstrare la Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București importanta colecție de lepidoptere a savantului entomolog Aristide Caradja, trecută la conacul familiei de la Grumăzești de teama bombardamentelor din timpul războiului.

În contextul schimbării regimului politic și a puternicei influențe sovieice, a fost eliminat, împreună cu alți mari intelectuali, între care și filosoful Constantin Rădulescu-Motru, din Academia Republicii Populare Române, în anul 1948.

În activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educația sa umanistă și juridică, s-a ghidat constant după principiile dreptului internațional, implicând respectul față de om, necedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor” la modă sau eventualelor „oportunități”, s-a angajat perseverent în apărarea drepturilor cetățenilor români de peste hotare, indiferent de etnie sau religie.

La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, a fost reangajat în minister de noul Ministru de Externe, Constantin Vișoianu. La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat din minister, de data această definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu, obligat și el, o lună mai târziu, să cedeze locul Anei Pauker. Referatul serviciului de cadre al Ministerului Afacerilor Externe, îl caracterizează drept „cosmopolit, de origine burghezo-moșierească”, așadar necorespunzător cerințelor „vremurilor noi”. Lui Constantin Karadja i-a fost refuzată ulterior acordarea pensiei. Într-o atmosferă de incertitudine și amenințare, s-a stins din viață la 29 decembrie 1950.

La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin, în prezența ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice (prezentare făcută în baza documentelor aflate la ministerul de externe al României, precum și la Arhiva Holocaustului de la Washington – scrisori, memorii, referate ș.a. adresate superiorilor săi, inclusiv ministrului de externe Mihai Antonescu) și care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 51.000 de oameni din Europa stăpânită de naziști, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia (în perioada noiembrie 1943 - iulie 1944).

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro