Vechea familie de boieri din Țara Românească cu proprietăți în satul Văcărești lângă Târgoviște a dat un număr record de poeți – patru! – de la seducătorul de soții de domnitor Ienăchiță (1740-1797) la Elena Văcărescu (1864-1947), iubirea interzisă a viitorului rege Ferdinand,, dar și primul dandy asumat al Bucureștilor, Mișu Văcărescu, mai bine cunoscut prin pseudonimul său jurnalistic, de cronicar monden, Claymoor (1842-1903).

Întemeietorul acestei originale dinastii, Ianache, a fost dregător de seamă al Țării Românești, însă a sfârșit executat împreună cu Vodă Constantin Brâncoveanu și fiii acestuia pe 15-26 august 1714, la Constantinopole. Ianache, născut în jurul anului 1650, se trăgea din familia boierească Văcărescu, fiind fiul boierului Negoiță Văcărescu spătarul și al Necșuței Bucșanu. Din această căsătorie a avut un frate mai mic, Ivan. Mama lor s-a despărțit de Negoiță Văcărescu „pentru ale lui fapte nebunești” – după cum consemnează un document dat domnul Antonie Vodă – și s-a recăsătorit cu Neagu, fiul lui Antonie din Popești. Din această căsătorie s-au mai născut patru copii, printre care și Maria, viitoarea soție a lui Constantin Brâncoveanu. Documentele consemnează că în 1688 Ianache Văcărescu a primit poruncă de la noul domn, Constantin Brâncoveanu, să construiască un pod pentru trupele otomane, care erau în război cu imperialii. Ianache Văcărescu este menționat și în contextul revoltei din 1693 a lui Staico paharnicul, Preda căpitanul de la Proroci și Preda căpitanul de la Milcov, Iacșă căpitan Sârbul și Radu Hațeg. După ce boierii au fost predați domnului, Staico și Preda de la Proroci au fost duși la Mânăstirea de la Snagov, unde au fost bătuți „pă talpe” de căpitanul de lefegii Văcărescu, pentru a fi aflate numele altor conspiratori. Proroceanul a fost spânzurat de Văcărescu la Rușii de Vede, iar Staico a fost spânzurat la Târgul-de-Afară al Bucureștilor, ambii în zile de târg.

Când Brâncoveanu a fost nevoit să părăsească scaunul pentru a-l întâlni pe Sultan în 1695, la Dimirikapi, Târgoviștea a fost lăsat în paza stolnicului Constantin Cantacuzino și a vel agăi (comandant de infanterie și miliție) Ianache Văcărescu. În această dregătorie era și 1703, „după a fost îmbrăcat de domn în conteș cu samur.” Din acel an, Văcărescu a fost capuchehaie /ambasador/ a(l) lui Brâncoveanu la Constantinopole pentru mai mulți ani, și a întreprins mai multe călătorii la Constantinopole în numele domnului, ca de exemplu în 1706 și 1707, când a fost trimis pe lângă otomani pentru a obține scăderea tributului. A fost de asemenea mare vistiernic (echivalentul unui ministru de finanțe). În 1714, lui Brâncoveanu i-a parvenit știrea că avea să fie mazilit, însă, după cum notează Del Chiaro în Revoluțiile Valahiei, o mână de boieri, dintre care unul a sfârșit executat alături de el, fiind vorba chiar de Văcărescu, au socotit vestea drept o încercare a expeditorului ei de a obține bani de sărbătoarea Paștelui. Văcărescu a fost trimis la Constantinopol, iar la 15/26 august 1714 a fost decapitat, împreună cu toți bărbații din familia Brâncoveanu, în fața Sultanului și a reprezentanților ambasadelor străine.

Ianache Văcărescu a fost căsătorit cu Stanca, fiica boierului Cojescu, cu care a avut opt copii, patru fiice (Maria, Ilinca, Bălașa și Neacșa) și patru fii (Radu, Constantin, Barbu și Ștefan). Prin Ștefan Văcărescu, Ianache este bunicul istoricului și poetului care avea să îi poarte numele, și care avea să desfășoare o carieră politică de succes în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub domnii fanarioți. Alături de Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi, Ianache Văcărescu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, praznicul lor fiind fixat pe 16 august, pentru a nu coincide cu Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Marii atleți amoroși ai României moderne au un ilustru precursor în persoana unuia dintre primii poeți români, o fire în egală măsură sensibilă și pofticioasă, un bărbat care nu-și va fi pus niciodată problema să-și autocenzureze pornirile în fața unei femei, chiar și atunci când aceasta se întâmpla să fie Prima Doamnă a Țării Românești.

Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) o pornise binișor înspre 60 de ani atunci când a sedus-o pe Zoe Ruset, „soața” de numai 33 de ani a domnitorului Alexandru Moruzzi. Dar asta nu era ceva întâmplător, vreo iubire de-o vară înspre apusul goethean al bardului neoanacreontic. Dimpotrivă, era confirmarea unei existențe de un huzur programatic.

În casa lui Ienăchiță - un veritabil palat! - de pe Podul Mogoșoaei (Calea Victoriei de astăzi), petrecerea era în toi zi și noapte, cu baiadere și cadâne de toate națiile, pe care poetul-demnitar, apreciat diplomat și artizan al jocurilor de culise ale politicii fanarioto-dunărene, le strângea sub acoperișul său din toate colțurile lumii. Poliglot talentat, cunoscător a nu mai puțin de zece limbi străine, Ienăchiță vorbea pre limba fiecăreia dintre ele, cu o ușurință uluitoare, astfel încât meșțeșugul amorului, descris în naivele dar încifratele sale versificări, devenea floare la ureche pentru acest reputat strateg al seducției, gata oricând de-un zaiafet nestăvilit, aproape irezistibil.

În acest sens, este citat cazul unui înalt prelat autohton, Episcopul Grigorie al Argeșului – funcție care putea fi ocupată doar de un călugăr - venit acasă la Ienăchiță cu o pricină oarecare, dar care, confruntat cu decadența de sub acest acoperământ, dotat din abundență cu divanuri moi și sofale încăpătoare, cu ciopor de femei lenevind unduios pe ele, cu greu poate face față tentațiilor și, într-un final eroi-comic, o ia la goană din palat, neîntinat dar în egală măsură cu foamea de cunoaștere intimă profund nesatisfăcută. Tentațiile din casa lui Ienăchiță trebuie să i se fi părut de-a dreptul diavolești: „...Nevăzând pe nimeni care să mă oprească, ajunsei la ușa sălii celei mari. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de niște mangale de tombac poleit. Un sunet plăcut de viori, de naiuri, de tambure amestecate cu glasuri femeiești dulci și pătrunzătoare mă fermecară și pare că îmi legară mâinile și picioarele în fiare”. Evocat de Odobescu într-un studiu din Revista Română din 1861, bietul monah susține că s-a smuls din acele cătușe voluptoase ale plăcerii: „Nu mai știu cum deodată mă aflai sculat repede și în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curții și am mulțumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite!”. Un fel de ispitire a Sfântului Anton mai terre-a-terre, fără noima barocă a pânzei lui Hieronymus Bosch ori complicațiile suprarealiste ale compoziției lui Salvador Dali, necum filigranul anatomiei pasiunii din romanul celebrissim al lui Gustave Flaubert! Nu, mult mai simplu, doar un popă valah gata să intre în ecuația instinctului primar propusă de Ienăchiță cel ușuratic, altminteri pus mereu pe șotii sofisticate.

Medicul grec Mihail Perdicari, care fost oaspetele spătarului Ienăchiță Văcărescu atunci când a vizitat Țara Românească la finele ciudatului și, în același timp, complicatului secol al XVIII-lea, este citat de George Potra cu o mărturie și mai cuprinzătoare, anticipând tulburător slova lui Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea-Veche, atunci când descrie aventurile lui Pirgu, Pantazi și Pașadia în lupanarul Penei Corcodușa: „O mulțime de fete, tinere și gingașe, nimfe și baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veșminte, cu rochii de șaluri și de sevai, cu ii de borangic și de zăbranic bogat cusute îl slujeau /pe Ienăchiță/ unind, pe lângă serviciul casnic, și talentele desfătătoare ale danțului, ale cântărilor și ale muzicii instrumental. Nou Agamemnon, el se înconjurase de o mulțime de Briseide /numele homeric al concubinei, pradă de război, al lui Ahile, dorită și de Agamemnon/. Nici Thersitul /clovnul pocit din Odiseea/ nu lipsea petrecerilor sale și Pitulicea, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boierești, propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deștepta adesea râsetele oaspeților prin titlul familiar de Vere Spătare!, prin cântecele amoroase și prin cântecele de dor ce ea adresa veselului boier”.

În perioada 1770-1800, reședința lui Ienăchiță, cu fastul petrecerilor sale, concura până și luxul Curții Domnești, indiferent cum s-ar fi numit locatarul acesteia, de la Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea (al cărui ginere tomnatic era, prin căsătoria cu Domnița Ecaterina, a treia sa soție) și Mihail Șutu la „nebunul” Nicolae Mavrogheni (care-l va și exila, de altfel, împreună cu alți boieri indezirabili, în insula Rhodos), Alexandru Moruzzi și Constantin Hangerli. Marele spătar i-a sfidat mai tot timpul pe domnitorii fanarioți, chiar și atunci când lucra în slujba acestora. Se povestește, de pildă, că „la o întâlnire la Palat, la chemarea Domnului, care avea mare nevoie de el, Ienăchiță a pus condiția să stea cu ișlicul pe cap (lucru de neacceptat), pretinzând că-l dor dinții”.

În limbajul de azi, despre Ienăchiță se poate spune, cu destulă îndreptățire, că era un personaj excentric: „La fel ca acum, și pe atunci, marile averi se dobândeau ușor, printr-o corupția aproape generalizată. Și erau risipite, la fel de lejer, atât la masa de joc, cât și pe veșminte orbitor de luxoase. De la Stambul, venea puterea politică, poruncită prin firmanul de înscăunare ale domnilor. Iar în viața de zi cu zi, tot de acolo venea ritualul chefurilor de pomină, cu mâncăruri grele, specific orientale, care îmbuibau trupul și dospeau mintea. Și tot de la Stambul venea și moda. Pe atunci, se purtau purtau haine croite din pânzeturi fine, garnisite cu blănuri rare, la care se asortau bijuterii extrem de scumpe. Vestminte pe care fițoșii acelor vremuri le etalau în orice ocazie. Ce-i drept, pe unii dintre ei îi regăsim acum în cărțile de istorie. Astfel, postelnicul Callimachi, aflat la un moment dat la Sankt-Petersburg, se lăuda că însuși țarul Alexandru I îi admira blănurile pe care le purta. La fel cum boierul și cărturarul Ienăchiță Văcărescu se mândrea că <<Într-această seară, prințipul Kaunitz găsi pricină a-mi lăuda blănurile de samur cu care eram îmbrăcat (...) și mă descinse damele și de brâu ca să-mi vadă șalul>>”.

Ienăchiță, autor între altele al primei gramatici românești tipărite, în 1787 (la Râmnic), în limba română, al unei Istorii a Împăraților Otomani dar și al versurilor comentate de Eugen Simion în Dimineața poeților, a fost nu doar un mare risipitor, răsfățat de soartă, ci și un autentic promotor al culturii române într-o epocă a ei de mare incertitudine, pe când deschiderea spre Europa Apuseană era ca și inexistentă, în schimb presiunea slavono-chirilică încă se exercita mutilant asupra unui popor totuși de limbă și obârșie latină, e drept favorizată și de limbajul și grafia religioasă, total nelatinești. Cei din familia Văcărescu – Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu - au fost precursorii cei mai autorizați ai lui Heliade Rădulescu, cel care va reuși, peste aproape jumătate de veac, românizarea culturii autohtone:

"Urmașilor mei Văcărești,
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Și-a patriei cinstire".

În egală măsură, însă, dregătorul enciclopedist, clădea o mare școală a amorului liber, dezvoltând arta seducției precum Von Clausewitz pe cea a războiului. Și, în asemenea bătălii, el ieșea întotdeauna învingător, stăpânind la perfecție tehnica improvizației și, deopotrivă, pe cea a persuasiunii. În acest sens, pentru a-și consuma idila cu tânăra nevastă a domnitorului Alexandru Moruzzi, Ienăchiță nu-și putea folosi luxosul palat, ci apela la un subterfugiu, întâlnindu-se ca din întâmplare cu pasionala Zoe Ruset într-un foișor ascuns undeva într-un colț al maiestuoasei grădini în stil englezesc(!) de pe domeniul unui boier complice, Nicolae Dudescu, ce-și avea sălașul între zidul Mitropoliei și mânăstirea fortificată a lui Antim Ivireanu, foarte aproape ca localizare de Jariștea de astăzi: „Zoe Doamna, posibilul puișor canar ce-i va fi inspirat naivele dar cuceritoarele versificări, s-ar fi compromis peste măsură dacă s-ar fi aventurat cu faetonul prin fața caselor de pe Podul Mogoșoaei ale spătarului, unde oricum acesta adăpostea o turmuliță de cadâne lascive spre desfătarea anilor săi târzielnici. Înțelegerea celor doi îndrăgostiți era să-și mute cuibușorul peste Dâmbovița, în minunata grădină a Dudeștilor, pe teren carevasăzică neutru. Ienăchiță obținuse privilegiul de a folosi după cum îl tăia capul un foișor din dichisitul parc englezesc și de-acolo îi trimitea împomădate bezele lui Zoe, cea care, ca din întâmplare, își oprea caleașca pe Podul Caliței. Mai departe, știe doar Caliope, muza Poeziei cea adesea reprezentată, în mitologia erotică, cu un flaut supradimensionat...”.

Culmea e că Vodă era la curent cu aceste tribulații sentimentale numai că, din complicate rațiuni de politichie, nu prea putea reacționa, dar se zice că, după ce a plecat de pe tron, Alexandru Moruzzi ar fi declarat: „Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână voi lua pletele domniei mele pentru a-l sugruma”. Văcărescul nu va sfârși, însă, cu gâtul frânt, ci „otrăvit, în 1797, asemenea tatălui său, Ștefan, otrăvit și el în 1763 de către bucătarul domnitorului Constantin Racoviță, la ordinul acestuia”. Nepotul lui Ienăchiță, Iancu Văcărescu, va puncta - sub rezerva anonimatului și a încifrării numelui gazdei /Ludescu” vs. Dudescu/ - povestea de amor vinovată:

„Ienăchiță Văcărescu 
Șade-n poartă la Ludescu
Cu antreu de atlaz
Moare Doamna de necaz
Cu hanger de cosan
Doamna trece-n rădvan
În rădvanul aurit
Cu tot coșul poleit
Ocolit de cihodari
Tras de patru armăsari
Trece des, ce-l mai privește
Că cu foc ea îl iubește
Ienăchiță stih îi face 
Că domnița mult îi place
Stih cu libov înfocat
Și-o dezmiardă-n lăudat
Boier altfel ca un brad
Nu se află-n Țarigrad
El cu Doamna s-ar lovi
Dacă Domnul ar muri"...

Că zaiafetul se petrecea în incinta haremului său neconvențional sau în hogeacuri de împrumut, în cazul lui Ienăchiță putem vorbi, de fiecare odată, de finalizare - în vers și în verb.

Peste un secol, Bucureștii au avut și ei un Oscar Wilde al lor, dandy elegant și rafinat, cu certe apucături „pidosnice”, editorialist al luxului dus până la snobism și, totodată, primul cronicar de film al României. Claymoor (pseudonimul unui membru al celebrei familii Văcărescu) s-a manifestat în special în ziarul L’Indepéndence Roumaine, un cotidian român de limbă franceză înființat de Frédéric Damé și Émile Galli și publicat la București începând cu anul 1876.

L’Indepéndence Roumaine, cu subtitlul „Quotidien politique, économique et littéraire”, a fost un ziar cu apariție zilnică, în două ediții. Una dintre rubricile cele mai citite ale ziarului era Carnet du High-Life, semnat de Claymoor. Rubrica avea un caracter monden, prezentând informații și comentarii despre recepții și baluri, spectacolele de turneu ale unor vedete europene, autorul punctând îndeosebi detalii de ambianță, de atmosferă, privind toaletele și coafurile participantelor la sindrofii. Claymoor era pseudonimul lui Mihai (Mișu) Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu și unchiul Elenei Văcărescu, viitoarea scriitoare de limbă franceză (și membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze), cea de care, în tinerețe, s-a îndrăgostit zadarnic Principele Moștenitor Ferdinand, sprijinit de mătușa sa Carmen Sylva (care credea că în „Luluța” regăsea sufletul unicei sale fiice, pierdută în fragedă pruncie) dar având de înfruntat opoziția implacabilă a unchiului său, Regele Carol I, fapt ce va duce la despărțirea tinerilor și plecarea forțată a Elenei la Paris.

O importantă premieră culturală este legată de existența cotidianului. În clădirea ziarului L'Indépendance Roumaine, care se afla în București, pe Calea Victoriei, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor, la 27 mai 1896, la cinci luni după reprezentația pariziană, a avut loc prima reprezentație high-life, cum numea presa, a cinematografului Lumière în România. Cronica evenimentului a fost semnată „Claymoor”.

Mișu sau Mihail Ion Văcărescu  (Michel Vacaresco , 1842 sau 1843 - 12 iunie 1903), cel cunoscut sub pseudonimul Claymoor, a fost poate cel mai faimos cronicar al periodicului bucureștean. Un ofițer de cavalerie pensionat de „Forțele Terestre Române”, a început să scrie la vârsta de aproape 30 de ani, atingând faima sa în calitate de constant contributor la cotidianul francofon L'Indépendence Roumaine. El a fost respectat pe scară largă pentru verdictul său de modă și, ca arbitru al gusturilor sofisticate. Totuși, unii contemporani l-au ridiculizat pentru stilul său literar întortocheat, plin de pretențioase înflorituri și neologisme, pentru tendențioasa implicare politică a sa în favoarea Partidului Conservator și propensiunile sale „contra Naturii”.

Data exactă a nașterii lui Văcărescu-„Claymoor” rămâne necunoscută. Pare-se, el s-a născut în 1842 sau 1843. A avut parte de o educație aristocratică în familia Văcărescu, fiind urmașul îndepărtat al faimosului Ienăchiță Văcărescu. Mama lui Ecaterina (1819-1891) cobora din familia Cantacuzino, din ramura moldovenească, și a revendicat dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu din Pașcani. În ciuda zestrei sale generoase, familia s-a confruntat cu falimentul și, în timpul copilăriei lui Mihail, a trebuit să intre în insolvență. 

Un absolvent al Lycée Henri-IV la Paris, Văcărescu a fost considerat întotdeauna un „mare prieten al Franței", potrivit colegilor săi de la Le Figaro. Orfan la vârsta de 20 de ani, când tatăl său a murit „de frig", el și frații săi și-au împărțit averea între ei și creditorii tatălui lor. A intrat în armată și a ajuns la rangul de căpitan în corpul de cavalerie al Principatelor Unite, după care s-a retras pentru a intra în presa de București. Semnând Claymoor, el și-a început activitatea la L'Indépendence Roumaine în 1879 - 1880, preluând postul francezului Ulysse de Marsillac. În același timp, ca Babylas, el scrie pentru La Roumanie Ilustrée. Aceste cronici timpurii au coincis cu introducerea iluminatului electric în București, care, de pe la 1882, a permis evenimentelor mondene nocturne, inclusiv cele în aer liber, să se desfășoare nestingherit. Cronica sa regulată a fost Carnet de High-Life, care a dus mai târziu la publicarea unui Almanach du High-Life. Primul astfel de „almanah” al lui Claymoor a fost La Vie à Bucarest 1882-1883, publicat împreună cu Theil & Weiss, urmat de La Lanterne Mondaine în 1884. În acel an, în februarie, Claymoor a avut un șir de controverse cu redactorul-șef al L'Indépendence Roumaine Alexandru Ciurcu și a plecat în scurt timp pentru a lucra pentru Gazette de Roumanie. Cu propriile sale cuvinte, acesta a fost un „incident destul de burlesc", declanșat de încercarea lui Ciurcu de a elimina din coloana de modă „toate acele evenimente la care nu a fost niciodată invitat". 

Claymoor a devenit unul dintre participanții obișnuiți la întâlnirile jurnaliștilor bucureșteni de la restaurantul Casei Capșa, frecventând o societate care a inclus și personalități precum Nicolae Filipescu și N.T. Orășanu. Memorialistul Constantin Bacalbașa îl amintește că fiind „perfect colegial", „un om foarte decent". Cu toate acestea, el sublinia că Văcărescu-Claymoor „a fost jurnalist, dar în nici un caz nu a fost unul din lumea jurnalistică, el a trăit în interiorul societății boierești care i-a dat naștere și l-a ridicat". Mai controversat, din 1888, când a devenit delegat român la Expoziția Mondială de la Paris , Claymoor a fost descris ca un client politic al Partidului Conservator, de guvernământ. El a fost luat în considerare, de asemenea, pentru Prefectura județului Constanța de către cabinetul lui Theodor Rosetti. Un corespondent local pentru Telegraphul nota: „Doamnele din societatea înaltă sunt în favoarea numirii sale, la fel și populația musulmană, mai ales acum [în august 1888] că suntem în timpul Sărbătorii Bayram".

Scriitorul George Costescu descrie L'Indépendence Roumaine ca aderând la „normele jurnalistice occidentale" și notează rolul lui Claymoor în pionieratul pe plan local al genului „rapoartelor de modă": „Mihail Văcărescu-Claymoor a caracterizat toate recepțiile politice și diplomatice, toate reuniunile artistice, concerte, fêtes și nunți care implică familii de elită din București". Conceptul a fost criticat de reprezentanții curentului anti-elitist. În 1912, George Ranetti, personalitate de stânga, a susținut că faimosul Carnet de High-Life ar fi fost „mai mult sau mai puțin justificat într-un oraș ca Parisul", însă s-a întrebat retoric: „în ce fel ar putea servi în România?". În absența unei culturi aristocratice reale, Claymoor putea doar „hrăni cu vanitatea" unei „plutocrații" comerciale. În mod similar, Alții au văzut Carnetul ca o copie a rubricilor din Le Figaro și Le Gaulois, „dar cu voluptate de Dâmbovița". Se sugerează că unele dintre cronicile sale - de exemplu, cea în care o descrie pe Zoe Sturdza, soția politicianului D.A. Sturdza - au fost amuzante la modul neintenționat. 

În 1890, ziarul Amicul Familiei îl descria pe Claymoor drept „o figură trista în jurnalismul românesc". Acesta a deplâns cultura francofonă care l-a produs pe Claymoor, dar a remarcat, de asemenea, că stilul său metaforic a fost luat în râs de gazeta belgiană La Réforme. Totuși, după cum notează Bacalbașa, scrierile lui Claymoor l-au făcut „o mică celebritate": „Timp de 24 de ani, Bucureștiul a avut epoca lui Claymoor". Potrivit aceluiaș memorialist, Claymoor ar fi putut descrie „minunat și competent o îmbrăcăminte completă a doamnelor la diferitele soarele la care a participat. Unii au susținut că Claymoor era plătit de croitorii de lux, dar acest lucru nu a fost niciodată dovedit". Se pare că abonarea la L'Indépendence Roumaine și „citirea numai a notebook-ului lui Claymoor" au fost o preocupare centrală pentru fetele din lumea bună bucureșteană. Potrivit, însă, lui Crutzescu: „Claymoor nu a fost citat [...] a fost o catastrofă, o insultă care a echivalat cu moartea socială. De aceea, casa lui Claymoor a fost mereu plină de daruri diferite, de la doamne care nu voiau să fie uitate sau trecute cu vederea". Recomandările lui Văcărescu erau astfel „că toată societatea la modă ar adopta atât croitorul, cât și îmbrăcămintea". 

Uneori, contribuțiile sale s-au diversificat și cu cronici de teatru, cum ar fi atunci când, în 1884, el a scris despre O scrisoare pierdută, premiera lui Ion Luca Caragiale. Opinia sa generală negativă a fost judecată aspru de comentatorii ulteriori. În mod repetat, este inclus în retrospective ca fiind unul dintre detractorii lui Caragiale. Competența sa în domeniu a fost pusă la îndoială și de cronicarul Dimitrie Rosetti-Max. Când, în 1887, a fost anunțat că Văcărescu-Claymoor va fi criticul personal pentru o trupă franceză care călătorește la București, Rosetti-Max a remarcat: „Aceasta mă face să bănuiesc că trupa nu are nici măcar costume și că Claymoor este acolo pentru a evalua dacă corsajele artistelor au trecut la miezul nopții de inspecție".

Claymoor a câștigat mai mult respect ca un pionier al criticii de film. În perioada 1896-1897, a fost printre primii care au susținut cronică de film în România, având „intuiții critice surprinzătoare". După ce a fost prezent la o proiecție a Vederilor românești ale operatorului Paul Menu în iunie 1897, Claymoor a profețit că „cinematografia va restabili adevărul și sinceritatea vieții noastre va fi transmisă de-a lungul veacurilor, dincolo de noi înșine. Pentru generațiile viitoare, acesta va fi un document neprețuit”. Așa cum a susținut un martor anonim, Claymoor a fost implicat personal în promovarea filmulețelor lungi de un minut fiecare, cerând scuze pentru dificultățile tehnice și unele întârzieri. Carnetul său „a atins vârful gloriei sale în aceste zile". 

Contribuind direct la succesul L'Indépendence Roumaine (care a devenit al doilea cel mai popular ziar până în 1897), Claymoor a făcut o călătorie înapoi în Paris în 1899, unde a primit aprecieri elogioase din partea Le Figaro. În plină glorie, a murit la București pe 12 iunie 1903, după ce a căzut în fața biroului L'Indépendence Roumaine, unde aducea cea mai nouă cronică din Carnet. Deși unii presupun că ar fi murit acolo, pe loc, el a făcut-o în casa unei surori, unde fusese dus de către colegii îngrijorați. Cauza morții a fost un ulcer peptic cronicizat. Claymoor a fost îngropat la Cimitirul Bellu, iar colecția sa de artă a fost scoase la licitație în ianuarie 1904, dar Almanac du High-Life a continuat să fie publicat în anii următori. 

Pe la 1920, Bacalbașa nota cu regret că „nimeni nu-și amintește de acest arbitru al eleganței feminine". Crutzescu a remarcat, de asemenea, în trecere, că deși „îngălbenite", cărțile și articolele lui Claymoor au dezvăluit o lume „de bărbați cu bărbi și mustăți și doamne cu malacofuri, care, atunci când se mișcau, stârneau frunzele moarte". Cu toate acestea, potrivit lui Ranetti, „maimuțăreala presei de la Paris" a creat o școală de cronicari de partid sau „Claymoori".  Claymoor a îndurat și ecoul „atâtor anecdote” legate de stilul său de viață și de presupusele sale orgolii. Spre sfârșitul vieții sale era complet chel, dar își ascundea calviția cu mare grijă. O astfel de poveste susține că peruca lui s-a desprins în ​​timp ce se îmbăia pe litoralul românesc și „a plecat să-l urmărească în apă” (Bacalbașa). Portretul caricatural al lui Claymoor este desenat de amicul său de la Capșa, Constantin Jiquidi, care l-a eternizat cu rochie și alte accesorii vestimentare feminine.

De la începutul carierei sale în jurnalism, stilul lui Claymoor a iritat mai mulți scriitori. În 1883, Ion Ghica și Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio au schițat o comedie, care, dacă ar fi fost finalizată, ar fi avut un personaj principal bazat pe Claymoor. Umoristul Anton Bacalbașa, fratele memorialistului, se referă, de asemenea, la Claymoor ca autor favorit al soției ignorante a personajului Moș Teacă și îi oferă un rol scurt într-una dintre schițele sale.

Claymoor este mai faimos ca ținta satirelor lui Caragiale, în seria Momente și schițe - una dintre tehnicile sale preferate aici fiind să pastișeze stilul ​​lui Claymoor plin de „piruete și panglici colorate". Schița lui Caragiale High-Life, publicată pentru prima oară în ajunul Crăciunului 1899, este dedicată în întregime dușmanului său Claymoor, care apare ca „Edgar Bostandaki" sau „Turturel". Există și alte presupuse ecouri ale lui Claymoor în proza ​​românească. Autorul Radu Cernătescu susține că, de asemenea, Claymoor este un personaj care apare în Craii de Curtea-Veche - romanul din 1929 de Mateiu Caragiale (fiul lui Ion Luca). Petru Dumitriu, ulterior, s-a referit caricatural la Claymoor („Michel Ipsilanti-Seymour”), în romanul său, Cronică de familie.

Dincolo de orice contestări, graţie „înzestrării jurnalistice şi rafinamentului monden al lui Claymoor”, eleganţa vestimentară a saloanelor bucureştene, vernisajele înspumate de şampanie franţuzească, spectacolele de teatru şi operă, serbările populare se recompun fabulos o într-un spectacol cotidian nesfârșit în rubricile sale mondene. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic, despre care au circulat nesfârşite cancanuri în epocă, a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro