...Există mai multe orașe cu acest nume, nu doar un singur București! Între acestea, Bucureștiul subteran este o realitate istorică încă din Evul Mediu și până în ziua de azi. Primele hrube subterane au fost construite de negustorii de vinuri, la început de secol XV, în scopul de depozitare şi păstrare a butoaielor. În timp, beciurile au fost extinse şi între ele s-au creat tuneluri de trecere, pentru carele trase de boi, ce transportau butoaiele cu vin.

În timpul domniilor fanariote (1711-1821), din cauza contextului politic mereu schimbător, mulţi boieri şi domni şi-au construit reședințe fortificate, care aveau căi de ieşire secrete, pe sub pământ. Au circulat multe legende, poveşti dar şi adevăruri, despre gangurile subterane ale Bucureştiului. Despre Vodă Caragea (1812-1818), se spunea ca „se plimba cu caleaşca pe sub pamânt, de la Palatul Cotroceni, pâna la Curtea din Dealul Spirii”.

Primele punţi de legătură subterane ar fi fost făcute la porunca domnitorului Vlad Ţepeş (1456-1462), în timpul consolidării Palatului Domnesc (Curtea Veche de astăzi), la 1458. Se pare că o mare parte din subsolul Centrului Vechi este cuprins de pivniţe adânci şi boltite, dar şi de tuneluri de comunicare, ce se prelungesc către alte zone ale oraşului. În urma lucrărilor de restaurare a străzilor din Centrul Vechi, în zona Lipscani, s-au descoperit pivniţe boltite şi întărite cu ziduri groase din cărămidă arsă. Sunt pivnițele Hanului Șerban-Voda, construit între anii 1683-1685, pe locul căruia s-a ridicat mai târziu Banca Națională.

Pe vremea când se construia Bulevardul Unirii, s-a descoperit un tunel în zona străzii Negru Vodă, înalt de peste doi metri, căptuşit cu cărămidă arsă. Exemplele pot continua cam peste tot în vatra orașului vechi, de o parte și de alta a Dâmboviței. Practic, catacombele bucureștene se întind pe o distanță impresionantă: de la Curtea Veche poți străbate orașul subteran spre Dealul Mitropoliei și Mânăstirea Antim, dar și spre Cișmigiu, de-a lungul actualei străzi Schitu Magureanu, apoi spre Cotroceni, alte ramificații ducând spre zona Gării de Nord dar și spre Bellu.

Nu doar domnitorii, boierii și neguțătorii bogați aveau acces și foloseau în fel și chip facilitățile Bucureștiului subteran, ci și tâlharii intrepizi. „În prima zi a anului 1829, a avut loc un atac de pomină, când doi haiduci s-au deghizat în colindători și l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogați oameni din București.” Tunsu și Grozea - așa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache, după cum povestește și istoricul Dan Falcan, care spune că aceștia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori aveau o metodă inedita de acționa fără a fi prinși: după ce dădeau lovitura, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraș, extrem de ramificat și atunci (dar îmbogățit, apoi, de Carol I cu un tunel care ducea de la Palatul Regal la prima Gară Regală, situată prin zona Filaret, sau de Ceaușescu, care, prin anii ’80, ceruse linie privată de metrou cu stația de bază sub Casa Poporului, aceasta putând fi folosită și ca adăpost antiatomic).

Pe sub Bucureștii din prima jumătate a secolului XIX, oraș aflat în curs de sistematizare prin aplicarea unor prevederi din Regulamentul Organic (promulgat după războiul ruso-turc finalizat cu Pacea de la Adrianopole din 1829), se întindea, deja, un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoșteau foarte bine. Imediat după ce tâlhăreau oameni avuți și fugeau cu pungi consistente de bani și de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subterane și reușeau de fiecare dată să își facă imediat pierdute urmele. („În zona Panduri, acolo unde l-au jefuit şi pe logofătul Manolache, erau foarte multe coridoare. Aveau cam trei metri înălţime şi doi lăţime.“)

De altfel, ca o recunoaștere a abilității sale extraordinare de a dispărea cu prada de la locul faptei, lui Ioniță Tunsu, capul bandei de hoți ingenioși, i s-a atribuit iute porecla Nălucă. Ioniţă era, ca și un Iancu Jianu, Andr(e)i Popa sau Tudor Vladimirescu, oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci „Podul Târgului de Afară”), iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, „vroia să-l investească cu haina preoţiei”. „Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”, povestește colonelul Dimitrie Pappazoglu (1811 - 1892), autorul unui tom fundamental apărut în anul 1891 - Istoria fondărei orașului București.

„O dată cu începutul războiului ruso-turc din 1828-1829, a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul.” Și Dimitrie („Dimitrache”/„Tache”) Ghica, tatăl lui Ion Ghica (care avea 13-14 ani), şi-a luat familia şi s-a refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma care, pe la 1830, făcea cumplite ravagii în orașul București. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat „sufrageria de vară, în aer liber”.
Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine: „-Coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi, văzându-te la masă, le faci poftă baieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă!".

După ce ciuma începuse să atace țara, Tunsu s-a tras la București. „Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se auză câte o vitejie două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie la Cocoșul pe vornicul Tache Ralet, vecinul și vărul nostru; îi luase șaluri, scule, argintărie, tot. Îi lăsase pe dânsul și pe cucoană numai în cămașe”, povestește același Ion Ghica. Când gruparea lui Ioniță Răspopitul a început să se lăcomească și să dea spargeri la moșiile de lângă Capitală și, apoi, chiar la reședințele boierilor din inima Bucureștilor, plângerile ajunse pe biroul generalului rus Pavel Kiseleff, administratorul țarist al Principatelor Dunărene, s-au înmulțit supărator. Iar acesta a fost efectiv obligat să ia măsuri, să-l prindă și să-l pedepsească pe haiduc, dând un exemplu explicit de respectare a legii. Kiseleff l-a chemat la el pe influentul boier Iordache Filipescu, care îndeplinea demnitatea de mare vornic, cel dintâi membru al divanului, un soi de ministru de interne și de justiție la un loc, automat și staroste al poliției. I-a dat ordinul clar de a organiza o poteră cu scopul de a-l aresta pe Ioniță în mare grabă.

Numai că abilul Tunsu avea iscoade peste tot. Află că generalul Kiseleff avea să meargă la Pucioasa, la tratament. Luă ceata lui, se ascunse în niște tufe, îl prinse în cătarea puștii însă nu-i luă viața. Scrise, în schimb o scrisoare de avertisment: „Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea ca să faci numai bunătăți. Capul Excelenței tale a fost astăzi în gura puștei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară. Astfel te rog și eu, ca să poruncești gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Ma iscălesc prea plecat al Excelenței Tale, Ioniță”. Kiseleff, sensibilizat de mesajul primit, îi atrase atenția dregătorului Iordache Filipescu să-l captureze pe haiduc fără a-i face vreun rău, altfel riscând să-și piardă funcția atât de râvnită.

Zadarnic, totuși, căci „pe 8 august 1832, Iordache Filipescu, marele vornic din lăuntru, trimise agiei dispoziția să se faca potera spre prinderea Tunsului. În duminica urmatoare, buluc-bașii /comandanți, fiecare, a câte o sută de soldați/ Iane, Frangulea, Ivanciu și Sava, împreună cu odobașii și arnăuții lor, se ascunseră sub podul Grozăvești. Alături, printre tufe, era și o unitate militară comandată de căpitanul Boboc, polcovnicul Mihalache Cincu cu oamenii lui și zece cazaci trimiși de colonelul Iacobson.
Când căruța lui Tunsu /trădat de prietenul lui, căpitanul Ştefan din Bucureşti/ a ajuns la pod, o salvă de puști și pistoale s-a abătut asupra sa. Haiducul, cu burta ciuruită și intestinele ieșite afară, a căzut între niște răchiți /pe malul Dâmboviței/, unde a fost găsit de polcovnicul Mihalache Cincu. L-au dus la garda mare rusească, cu chip sa-l salveze, așa cum poruncise Kiseleff. După ceasuri de caznă în zadar și dureri groaznice ale rănitului, fără ca doftorii să-i poată scoate gloanțele din corp, i-au cusut burta și rana din spate, dar nu l-au putut pune pe picioare. Agonia a durat până spre ziuă, când își dete sfârșitul.
Haiducul fu înmormântat la marginea drumului ce ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuța”. 

Finul lui Tunsu, Radu Ștefan, cel care l-a trădat, înștiințând poliția de sosirea haiducului în București, pentru a-l prăda pe un anume Căpitan Paraschiva, nu s-a ales, până la urmă, cu recompensa de 1.000 lei promisă, ci cu șase luni de temniță, fiind acuzat că fusese „părtaș și tăinuitor” al jafurilor întreprinse de ceata lui Ioniță. Totuși, a fost eliberat „după presiuni din partea Marii Vornicii, Agiei și Vorniciei temnițelor. Se pare că au schimbat și un judecător ca să-i poată da drumul”. Trupul neînsuflețit al haiducului a fost expus la o biserică din București și a devenit subiectul unui autentic pelerinaj, mulți fiind cei care au venit, din toate colțurile orașului, să-i aducă un ultim omagiu eroului popular. Unii vărsau râuri de lacrimi, iar un bătrân, „a cărui familie fusese ajutată mult de Ioniță, i-a pus mortului un ban de argint pe piept", după cum narează istoricul George Potra în ampla sa lucrare Din Bucureștii de ieri.

Haiducul a sălășluit multă vreme în memoria afectivă a bucureștenilor: „Actuala stradă Ecaterina Teodoroiu se numea, pe la 1852, Strada Tunsului. La capătul străzii ar fi existat casa iubitei lui, la care haiducul venea numai după căderea întunericului, când îi aprindea o candelă în fereastră. Pe strada alăturată, a Semicercului, și-ar fi îngropat Tunsu comoară, sub o casă. Ar fi fost aceeași casă în care a locuit mai târziu Gala Galaction și unde se întâlneau Arghezi și N.D.Cocea”.

Ioniță Tunsu nu a fost singurul bandit care s-a folosit de subteranele Bucureștiului pentru loviturile lui. Astfel, se pare că și Zdrelea, Mărunțelu și acoliții lor cunoșteau perfect catacombele Bucureștilor, folosind rețeaua de tuneluri subterane existente încă din secolele XVII-XVIII (sau chiar mai de demult!) pentru a fugi cu prada. Nu era deloc o noutate și nu doar haiducii de modă nouă foloseau tainicele artere de sub străzile orașului. Din vechime apar povești despre „drumuri subterane", folosite, dintotdeauna, de personajele influente ale feluritelor epoci, după cum atestă și Tudor Arghezi: „Se povestea că boierii cu ișlic și giubele și cucoanele lor, în scurteici de catifea pembe și grena se duceau să petreacă la Mănăstirea Văcăreștilor pe o cale ascunsă de ochii lumii sau de privirile prevăzătoarelor garnizoane turcești. Drumul de tunel, luminat cu torța, era destul de lat, de vreme ce oaspeții plecau și ajungeau cu careta".

Din câte s-a putut stabili mai târziu, „ramificațiile aveau ieșiri în zona străzilor Negru Vodă, Sfântul Ion Nou și Piața Unirii, astazi sistematizate. Era zona vechii Jitnițe Domnești, zona unde cămările și hambarele /reședinței voievodale de la Curtea Veche/, amenajate începand cu secolul al XV-lea, au fost întreținute și extinse aproape cu fiecare domnie. Astfel, după sute de ani, au ajuns să fie două sau trei culoare subterane suprapuse, segmentate pe alocuri de subsolurile și fundațiile constructiilor moderne, ridicate dupa 1850”.

Una dintre ramificații, care pornea din Piața Unirii, se îndrepta spre traseul Căii Șerban Vodă. La mijlocul secolului al XX-lea, aceste culoare subterane erau ca „două largi galerii paralele, cu plafoanele în arcade extrem de frumoase", iar „pardoseala era din cărămidă subțire, fapt care indica vechimea construcției", spune un cercetator al subteranelor din anii 1970-1973, Simion Săveanu.

Scotocind după mai multe informații prin colbul documentelor de arhivă, mai aflăm și alte informații interesante: „Marele plan al maiorului Borroczyn de la finele secolului al XVIII-lea plasează în centrul Bucureștilor, deasupra subteranelor, un edificiu denumit Mecet, unde erau găzduiți trimișii Înaltei Porți. Analizându-se materialul de construcție al tunelului, s-a ajuns la concluzia că el datează din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, că avea o lățime de circa 1,5 metri și trecea pe sub strada Negru Vodă. Pivnițele întâlnite în această parte a orașului nu sunt foarte diferite de cele care se mai află ascunse sub străzi precum Șelari, Smârdan, Lipscani și Soarelui.

Dacă, în Evul Mediu, erau folosite fie ca închisoare pentru funcționari domnești clevetitori sau opozanți politici, fie culoare de fugă pentru cei avuți, în cazuri de ciumă sau primejdii venite în grabă, mai târziu, către prima parte a secolului al XIX-lea, culoarele subterane intră în legenda și folclorul orașului. Ultima lor amintire este legată de faptele unor haiduci, care se foloseau de ele pentru a scăpa de poterele arnăuților”.

Istoricul Simion Săveanu susține că în 1973 „din curtea caselor din Șoseaua Panduri nr. 125, pornea o galerie care se desfăcea apoi în alte trei ramificații: una trecea pe sub calea ferată, alta pe sub Șoseaua Panduri și ultima către biserica din curtea Palatului Cotroceni”. Potrivit lui Vasile Radu, de la Biblioteca Academiei, care locuia pe strada Doctor Teohari, „tunelul din Panduri avea bolți atât de largi, încât ar putea să meargă pe sub ele un om călare sau care încărcate. Se pare că aceste galerii corespundeau cu cele din strada Cazărmii". Subteranele din zona firmei „La Cotroceni" încă erau folosite în 1973 ca „pivnițe pentru băuturi alcoolice". Pornind de aici, „haiducii Tunsu, Zdrelea și Mărunțelu cunoșteau rețeaua de drumuri subterane. Drumul subteran cel mai frecventat de haiduci a fost sub cârciuma «La Sora», situată peste drum de Institutul Pedagogic. Dedesubtul ei pornea o galerie ce comunica și cu altele și iesea la mare depărtare, într-o mahala a orașului". Haiducii de pe la 1810-1840, dar și tâlharii din a doua jumătate a secolului XIX, erau bine informati în privința acestor subterane: „De multe ori, scăpau nevătămați din ghearele oamenilor legii ascunzându-se prin ele”. Dar, în perioada de delir grandomaniac a lui Ceaușescu, pe când, în 1983-1989, visa să remodeleze din temelii Capitala, „subteranele Bucureștilor au dispărut încetul cu încetul, prăbușindu-se sub planurile de sistematizare ale regimului communist(…). Peste Dealul Spirii și vecinătățile sale tronează acum Casa Poporului, cu subteranele sale modernizate. O parte misterioasă și interesanta a istoriei orașului a fost îngropată sub visul de mărire al unora”.

Un alt „bârlog de odinioara al haiducilor se afla sub Șoseaua Pandurilor, la 10-15 metri adâncime, iar culoarele sale subterane brăzdau cartierul Panduri. Au fost folosite preț de un sfert de veac de vestiții haiduci Tunsu și Grozea”. Câteva informații despre vechile intrări în subteranele medievale au fost culese la începutul anilor ‘70: „Pe strada Răzoare, către Drumul Sării, colț cu calea ferată Gara de Nord-Dealul Spirii-Giurgiu (vechea linie ferată), era o cârciumă care purta firma «La Cotroceni». Și aici a fost pe vremuri o gura a tunelului, cei doi proprietari greci ai localului amenajând o parte din galerii pentru depozitarea butoaielor cu vin".La începutul anilor ’80, vestea că Ceauşescu dorea ca Armata să-i construiască o reţea subterană secretă care să facă legătura între Casa Poporului şi Aeroport a făcut mare vâlvă. Nici până în ziua de astăzi nu s-a putut demonstra dacă această linie secretă există cu adevărat sau este doar un mit. Şi asta pentru că Serviciul Român de Informaţii refuză accesul în subteranele Casei Poporului, acolo de unde se consideră că ar fi trebuit să pornească linia de metrou prezidenţială.

Potrivit acestui mit urban, Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat să i se construiască, imediat după ‘80, o linie de metrou specială, ascunsă de ochii lumii, pe care să poată circula în cazuri extreme.  În anii '80, soţii Ceauşescu se gândeau să se refugieze în subteran şi să fugă cu metroul spre aeroport în cazul unor lupte de gherilă urbane! Oficialii Metrorex admit existenţa unui tunel între Casa Poporului şi  Izvor, dar spun că scopul acelei construcţii subterane este altul. „Este un tunel de apărare, nu a existat niciodată un metrou prezidenţial care să circule pe ruta aceasta”, susţinea directorul companiei. 

Istoricii au şi ei o variantă. „S-a discutat mult la începutul anilor ’80 despre proiectul metroului prezidenţial, am auzit de el. Ştiu sigur însă că prin aceste tunele preşedintele circula cu o barcă pneumatică. Avea traseu subteran de la Comitetul Central de-atunci, în care acum funcţionează Ministerul de Interne, şi se bifurca către magazinul Muzica, Palatul Regal şi Biserica Kretzulescu”, punctează istoricul Dan Falcan de la Muzeul de Istorie a Bucureştiului. Falcan explică această obsesie a lui Ceauşescu pentru tuneluri ascunse ca fiind de fapt cea mai bună variantă de a se ascunde din faţa unor revolte sociale care se anunţau pentru acea vreme. Practic, ar fi fost construite cu gândul că vor fi de fapt singura lui scăpare. „Am cerut de mai multe ori aprobare să cercetez aceste tuneluri, dar m-am izbit de refuzul SRI, în a căror administrare sunt aceste spaţii subterane”, a mai afirmat Falcan.

Bucureştenii erau atât de obişnuiţi cu mofturile dictatorului, încât nu s-au îndoit deloc de faptul că acesta chiar şi-ar fi construit un „metrou personal”. În schimb, cei care aflau, nu avea voie să sufle o iotă despre acest proiect. „La vremea aceea nu se putea discuta nimic despre asta. Chiar dacă trăgeai ceva cu urechea pe la ingineri, informaţiile trebuiau să iasă repede prin cealalată ureche, altfel riscai să ajungi rău! Am auzit că s-au început lucrările unei linii de metrou dinspre Casa Poporului către Otopeni, ca de acolo să poată fugi Ceauşescu la nevoie, cu avionul. În prima fază lucrările s-au început spre staţia Izvor, cea mai apropiată cale de rulare”, a mărturisit Gheorghe A., unul dintre foştii angajaţi ai Întreprinderii Metroul Bucureşti de la acea vreme.

Teoria este susţinută şi de un eveniment bizar întâmplat în 2005 în staţia de metrou Izvor, care, în urma unei inundaţii, a scos la iveală un tunel subteran legat de Palatul Parlamentului. „S-a constatat că staţia de metrou nu a fost inundată fiindcă s-a acumulat apa de ploaie, ci ea provenea de la un tunel care este în întreţinerea MApN. Un colonel de la Armată a spus cum stau lucrurile: pompele de evacuare s-au defectat, apa s-a infiltrat în tunel şi de acolo în staţia de metrou”, declara atunci Mioara Mantale, prefectul Capitalei. O construcţie despre care reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale au evitat să vorbească.
Acest proiect secret a ajuns şi la urechea celor care locuiesc la doi paşi de vechiul Comitet Central, actualul Minister de Interne, loc în care se spune că există un alt tunel subteran cu ramificaţii prin tot Bucureştiul.„Se discuta că Ceauşescu şi-a construit linie specială către aeroport, dar eu ştiu sigur că un tunel este chiar aici, lângă noi, sub fostul local Cuando de la capătul Bulevardului Academiei”, a spus Victor Onofrei, un pensionar care trăieşte de mai bine de patruzeci de ani în zonă. Cei care locuiesc însă în blocul de deasupra galeriei subterane ştiu de existenţa culoarului, dar se eschivează de la prea multe comentarii. „Da, există! Şi ce dacă există? Este la fel de bine îngrijit ca şi atunci”, a afirmat răstit una dintre doamnele din clădire.
Potrivit istoricului Falcan, maiorul Gheorghe Grigoraş, din anturajul lui Ceauşescu, i-ar fi povestit la un moment-dat cum au vizitat un tunel secret. Iată ce susţine Falcan că i s-ar fi spus: „Mergem încă 10 metri şi, stupoare! culoarul se înfundă iar acolo, în fund, găsim un wc, de fapt numai un capac de la wc pe un piedestal de lemn de 20-30 de centimetri înălţime. Ridicăm capacul iar dedesubt o trapă din fier, asigurată cu o bară metalică. Ne chinuim zdravăn să ridicăm chepengul pentru a încremeni de uimire. Dedesubt curge un râu curat într-o matcă artificială de beton. Lăţime de 1, 5 metri, adâncimea 1 metru, debitul apei este de 1, 5 metri pe secundă. Căutăm explicaţii pentru existenţa acestui râu ascuns aflat la adâncimea de 12 metri de la nivelul Pieţei Revoluţiei”. Oficialul trebuia să inspecteze atunci terenul de sub pământ, pe traseul Comitetul Central-Palatul Ştirbei.

Potrivit sociologului Bogdan Palici, cel care a realizat un studiu despre miturile urbane ale Capitalei, intitulat Folclorul urban raportat locurilor memoriei, această legendă era una foarte cunoscută în rândul bucureştenilor. El spune că ar exista mai multe variante ale acestui mit. Potrivit uneia dintre ele, s-ar fi încercat în epoca de aur construcţia unei linii de metrou care să facă legatura între Casa poporului şi Aeroportul Otopeni, pe această rută Ceasescu dorind ca toţi oaspeţii străini să treacă printr-un tunel ca să vadă numai Centrul Civic. A doua variantă vorbeşte despre un metrou special pentru familia Ceauşescu, care ajungea la Casa Poporului şi urmărea arterele principale de metrou din oraş. „Presupusa linie de metrou construită trebuia să facă legătura între Casa Poporului şi Aeroportul Otopeni marchează faptul că în ciuda statisticilor cu care se mândrea România, oamenii stăteau la cozi interminabile pentru necesarul de hrană, ceea ce nu corespundea inaginii pe care Ceauşescu dorea să o afişeze oaspeţilor străini. Aceştia ar fi trebuit să vadă doar realizările minunate ale comunismului, şi anume Casa Poporului şi centrul civic. Deşi, este aproape sigur că acest mit este fals, a făcut mult timp vâlvă în rândul bucureştenilor", completează sociologul.

Alte surse susțin, bazându-se și pe argumente istorice, rețeaua tunelurilor secrete de sub București este mult mai dezvoltată și nu se limitează la cele legate de metrou și de planurile lui Ceaușescu de refugiu în caz de pericol, multe asemenea labirinturi subterane datând de secole și, chiar, de milenii. De la daci, trecând pe la Vlad Țepeș, ajungând la Carol al II-lea și terminând cu Ceaușescu, labirintul tunelurilor secrete de sub București a dat naștere diferitelor ipoteze și povești.
La numai 12 metri sub platoul Pieței Revoluției există o rețea de catacombe prin care se poate circula cu barca. Este vorba de niște culoare betonate, cu lățimea de aproximativ 2 metri, prin care curge un râu subteran adânc de 1 metru.
Capitala României are o tradiție de secole în materie de tainițe și coridoare secrete. Din datele pe care le dețin istoricii, primele coridoare subterane au fost beciurile producătorilor de vin. Acestea aveau zeci de metri lungime și erau atât de largi, încât se putea circula prin ele cu căruțele. În secolul al XIX-lea, au apărut unele tunele de refugiu, cum este tunelul care leagă Palatul Ghica Tei de Mânăstirea Plumbuita, lung de mai bine de un kilometru.
În grădina Cişmigiu există, spre exemplu, un loc numit La Cetate, unde se află ruinele unei mănăstiri ridicate de Iogofătul Văcărescu în 1756. Din incinta sa pornea cândva un tunel secret care lega Palatul Kretzulescu de malul Dâmboviţei.

Sub Palatul Golescu, din apropierea stadionului Giuleşti, se află un alt tunel subteran care ajunge pe malurile Dâmboviţei. Acesta ar fi fost folosit de Tudor Vladimirescu, relevă o serie de relatări de la 1821-1826.  Conform relatărilor militarilor, la subsolul clădirii au găsit un tunel, nu prea lung, care coboara într-un fel de cazarmă. Acolo existau opt camere cu paturi pliante. Din aceste camere pornesc mai multe culoare, unul ducând chiar până la etajul al doilea al clădirii.

Nimeni nu neagă existența acestor căi de navigație secrete, dar, când s-a încercat explorarea lor de către unii cercetători, nu li s-a permis, pe motiv că… „nu se poate”. Colonelul în rezervă Nicolae Kovacs a relatat pentru Libertatea: „Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în așa fel încât să se poată circula prin ele cu mașini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă doua tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piața Revoluției) și unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piața Revoluției sunt întrerupte din loc în loc de uși de șapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanș zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem și catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum sunt cele din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt și multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului și stația de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilități publice''. Această rețea a fost concepută și modernizată la comanda lui Nicolae Ceaușescu, care vroia un plan eficient de refugiu în caz de invazie, revoltă urbană, cataclisme etc.
Însă primul conducător al țării care a sesizat potențialul strategic, din acest punct de vedere, al Bucureștilor a fost Domnitorul Vlad Țepeș, cel care a facut și primele amenajări „moderne'' ale tunelurilor subterane. Mai târziu, peste consolidările făcute de Țepeș, alți domnitori au construit obiective de mascare și prelungiri sau altfel de amenajări. De la Curtea Domnească a lui Țepeș pleacă un canal care trece pe sub Hanul lui Manuc, după care se ramifică în trei direcții diferite - unul merge înspre Universitate cotind spre Cișmigiul de azi (fost munte calcaros și împădurit, care avea la bază o mlaștină de dimensiuni medii), loc unde mai târziu (începând din perioada regelui Carol I) s-au amenajat obiective strategice de foarte mare importanță, alături de centura fortificată a Bucureștilor și altele. Un alt canal pleacă de la Curtea Domnească înspre ceea ce azi numim Palatul Parlamentului, iar cel mai important și mai lung canal ducea către cel mai mare dintre munții calcaroși pe care sunt așezați Bucureștii de astăzi și ale cărui rămășițe se mai pot vedea și astăzi în regiunea Parcul Tineretului (fosta Mlaștină Cocioc). Pe vremea lui Țepeș, era un munte de dimensiuni mai mari, parțial împădurit și înconjurat de cea mai mare mlaștină din această regiune, deci o fortăreață naturală relativ inexpugnabilă. Acolo, pe vârful muntelui și in mijlocul pădurii, tunelul lui Țepeș avea una dintre ieșiri - astăzi, locul respectiv este mascat de Crematoriul Cenușa, obiectiv militar protejat - nu se știe din ce rațiuni strategice - și nu este permis nimănui la ora actuală să se apropie la mai puțin de 300 de metri și nici să fotografieze ori să filmeze. 

Labirintul secret de sub Bucureşti a fost dezvăluite în anii ‘90 de istoricul Dan Falcan, care a făcut publice informaţiile furnizate de participanţii la Revoluţia din decembrie 1989, în ziarul Libertatea. Revoluţionarii au descoperit aceste catacombe întâmplător, în focul luptei cu teroriştii, care apăreau şi dispăreau în mor straniu. Cele mai spectaculoase erau cele de la Comitetul Central, actualul sediu al Ministerului de Interne. Militarii care le-au străbătut au spus că există porţiuni care nu pot fi străbătute decât cu barca. În opinia lor, aceste tuneluri duc către Parcul Cişmigiu. Dosarul acestor spaţii s-a închis imediat după evenimentele din 1989.

Tot în anii ’90, Primăria Capitalei şi-a pus problema transformării unei casete „tehnice” a Magistralei 2 de metrou, între Piaţa Universităţii şi Piaţa Charles de Gaulle, în parcaj subteran. Este vorba despre o casetă betonată înaltă de aproximativ 3,5 metri, construită deasupra tunelului de metrou, lată cât acesta, chiar sub bulevardele Magheru, Bălcescu, Aviatorilor, inclusiv Piaţa Victoriei. Caseta este goală, dar nu a putu fi utilizată drept parcare din cauză că nu au fost găsite spaţii suficient de largi pe unde să intre şi să iasă maşinile.

În Casa Poporului, sunt 5.000 de încăperi şi în subteran există nouă etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.

Adăpostul antiatomic de sub Casa Poporului este compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general, care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.

Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc, iar pe pereţi cu un sistem de hărţi ale României în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului, restul elementelor au fost din producţia internă.

Când a cumpărat palatul de pe Aleea Alexandru, Gigi Becali a devenit și proprietarul unei guri de tunel subteran, care a stârnit curiozitatea amatorilor de mistere. Practic, acum, Gigi Becali are legătură directă cu Ministerul Afacerilor Externe, clădire care se află la intersecția Aleilor Alexandru cu Modrogan, printr-un pasaj subteran, folosit, se pare, de însuși Carol al II-lea, atunci când mergea să-i facă vizite nocturne Elenei Lupescu. Dacă, în urmă cu câteva decenii, intrarea în tunel zăcea abandonată, aproape astupată de pietrele care se prăbușiseră peste ea, Gigi Becali a dat ordin ca aceasta să fie refăcută. Acum, aceasta este complet funcțională, pentru că Becali a pus o ușă metalică dotată cu clanțe aurite, în ton cu restul palatului. Camil Roguski, arhitectul care a fost angajat de Becali să restaureze palatul, susținea că tunelul este complet funcțional chiar și în ziua de azi și că este dotat cu lumină electrică. „Pot să spun că există un tunel care merge din palatul lui Becali, fost al lui Auschnitt, care ducea până unde este Ministerul de Externe și care este funcțional. Accesul era făcut în mod special de Regele Carol: când mergea la Auschnitt ca să ia bani, trecea și pe la Lupeasca, prin tunel, ca să nu mai fie văzut. Era un tunel romantic, care există și astăzi. Este bine întreținut și are lumină electrică”, spunea Camil Roguski.

Palatul a fost construit în anul 1925 de avocatul Iancu Manu şi vândut de acesta celebrului industriaş Max Auschnitt, un apropiat al Regelui Carol al II-lea, în anul 1932. S-a scris că Regele Carol al II-lea ar fi vrut să cumpere palatul pentru Elena Lupescu, dar că s-a răzgândit şi i-a oferit acesteia spre folosinţă o vilă luxoasă din Aleea Modrogan. Totodată, s-a zvonit că Auschnitt a ordonat construcţia tunelului pentru ca Regele Carol al II-lea să se poată întâlni pe ascuns cu amanta sa, Elena Lupescu. Conform altor surse, adevărul ar fi, însă, altul. Tunelul respectiv ducea către o anexă a sediului Prefecturii, condusă la acea vreme de faimosul Gabriel Marinescu. Marinescu, şi el un apropiat al lui Carol al II-lea, aducea acolo prostituate pentru Rege. Povestea spune că, după ce Carol al II-lea întreţinea relaţii sexuale cu ele, Gavrilă Marinescu le căuta în buzunare, iar damele de companie plecau de multe ori fără bani. În palatul care este acum proprietatea lui Gigi Becali, Carol al II-lea juca poker alături de apropiaţii săi, Max Auschnitt, Gabriel Marinescu şi alţii. Gigi Becali a cumpărat palatul în 2006, de la Steven Auschnitt, fiul celebrului industriaş Max Auschnitt. Becali a plătit şapte milioane de dolari pentru fostul palat al lui Max Auschnitt. Steven Auschnitt povestea că a fost surprins cât de repede a făcut afacerea cu Gigi Becali. „Afacerea s-a încheiat după ce am vorbit cu el zece minute la telefon. Mi-a dat preţul meu! Am discutat puţin preţul şi era ce voiam. Mi-a spus că facem afacerea în două zile. M-am gândit că două zile e cam puţin pentru aşa o afacere. Vorbim de milioane. Ziua următoare s-au întâlnit avocaţii şi apoi a plătit. M-am speriat. Noi, în America, nu facem aşa afacerile. S-a dus Gigi Becali numai să se uite la casă, fără să verifice actele, şi gata", povestea Steven Auschnitt.

Staţia Piaţa Romană a metroului bucureștean este una cu totul şi cu totul deosebită. Aici, peronul este unul foarte îngust, curbele de la intrare şi pilonii laţi fac ca staţia să fie unică în Bucureşti. Elena Ceauşescu, soţia dictatorului, este cea responsabilă de felul în care arată staţia. Aceasta a scos-o de pe harta proiectanţilor,  motivând că „trebuie rărite, sunt prea multe‟. Marea problema a Elenei Ceauşescu era că  tineretul „a început să se îngraşe‟ şi avea nevoie să faca mai multă mişcare. Constructorii au făcut în secret staţia de la Romană, dar i-au zidit, pur şi simplu, intrarea. Ulterior, cuplul Ceauşescu şi-a dat seama de necesitatea acestei staţii şi au dat ordin să fie pusă la loc. În momentul în care au început lucrările pe tronsonul Berceni-Pipera, în jurul anului 1986, muncitorii care lucrau oficial la bucata de tronson Piaţa Universităţii-Piaţa Victoriei au pregătit terenul, fără a scăpa vreo vorbă...

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro