Acum trei secole, o adevărată epidemie de vampirism a izbucnit în Banat. Oamenii scormoneau mormintele în căutarea morților vii și nu se dădeau în lături de la a le înfige un țăruș în inimă defuncților bănuiți că s-ar fi transformat în strigoi. Totul a început când soldații unei tabere militare aflate în apropierea Timișoarei au început să moară din cauze necunoscute. Curtea de la Viena a trimis de urgență în Banat un medic imperial. Militarii își pierdeau pe rând pofta de mâncare, se deshidratau și se topeau pe picioare. Mureau apoi, fără să acuze vreo durere sau să sufere de vreun simpton cunoscut. Medicul Gerhard van Swieten avea misiunea de a investiga cauzele morților suspecte. Tot el trebuia să pună capăt zvonurilor că un mort viu s-ar fi aflat în preajma soldaților și le-ar fi supt, în somn, sângele. Faptul că muribunzii au reușit să povestească despre arătarea albă de care se simțeau urmăriți nu i-a făcut deloc doctorului misiunea mai ușoară. Deși exista un decret emis de Împărăteasa Maria Tereza care interzicea profanarea mormintelor, localnicii au hotărât să îl ignore, convinși că tabăra militarilor era bântuită de strigoi. Au ales un tânăr pe care l-au plimbat călare, pe un armăsar negru, printre morminte. Atunci când armăsarul a refuzat să treacă pe lângă un mormânt, oamenii au știut că au descoperit vampirul. Sub capacul coșciugului au dat peste un trup intact, în care au înfipt un țăruș de lemn. Dacă ritualul lor a avut sau nu vreun rezultat rămâne un mister neconsemnat în documentele vremii.
Legenda spune că numele Pieţei Maria din Timişoara porneşte de la întâmplare veche de peste 500 de ani. În 1514, Gheorghe Doja şi armata lui de răsculaţi au fost capturaţi în faţa cetăţii Timişoarei. Mii de oameni au fost luaţi prizonieri. Cea mai grea pedeapsă a fost pregătită pentru conducătorul răscoalei. Pe Gheorghe Doja l-au aşezat pe un tron înroşit în foc şi i-au smuls părţi din corp până când şi-a dat ultima suflare. Atunci, martorii la execuţie au văzut deasupra lui Doja chipul Sfintei Maria. În acel loc, oamenii au aşezat o icoană a Fecioarei. Pe spatele monumentului actual al Fecioarei Maria, amplasat mult mai târziu în presupusul loc al supliciului, stă scris: „Sfintei Fecioare Patroane, pe locul unde a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte – Locuitorii oraşului Timişoara ofer ofrandă pioasă acest monument în 1906”.
În perioada stăpânirii otomane, din 1552 până în 1716, foametea a lovit de mai multe ori cetatea Timişoarei. Era foamete, iar cetatea era sub asediu, scrie spahiul Ali, scrib al turcilor, când locuitorii au fost martorii unei minuni. Un val cu peşti a trecut pe râul din mijlocul aşezării. Se spune că peştii erau atât de numeroşi, încât până şi femeile şi copiii îi puteau prinde. Trei zile cât a durat minunea, locuitorii cetăţii s-au aruncat în apă cu ce le-a căzut în mână şi au plecat acasă cu mâncare pentru câteva mese.
Era vara anului 1652, de sfinţii apostoli Petru şi Pavel. Mitropolitul Iosif oficia Sfânta Liturghie într-o biserică din Timişoara, când a izbucnit un incendiu. Focul a pornit din Palanca Cârnă, dar vântul puternic ameninţa să aducă flăcările până în cetate. În cele din urmă vâlvătaia a atins cetatea, a mistuit casa Paşei şi era cât pe ce să cuprindă biserica unde slujea Mitropolitul. Sfântul Iosif a ieşit din biserică şi s-a întors cu faţa la foc. A căzut în genunchi, a atins ţărâna cu fruntea şi a început să se roage. De la sud s-au arătat nori de furtună şi a început să plouă cu tunete şi fulgere. Când pericolul incendiului a trecut, cerul s-a luminat şi în locul norilor au apărut şapte curcubee.
Pe malul drept al Begăi, în apropierea Podului Mihai Viteazul din zilele noastre, se afla până acum un veac o frumoasă biserică ortodoxă. Locaţia bisericii, sfinţită în vara anului 1826, nu ar fi fost aleasă întâmplător. Legenda spune că locul a fost indicat de un semn divin. Era zi de sărbătoare, tinerii cântau şi dansau, iar bătrânii erau aşezaţi la umbra unui nuc, când a început furtuna. Un trăsnet a lovit chiar nucul sub care se ţineau întâlnirile comunităţii. Copacul a ars în întregime. Martorii au luat întâmplarea drept un semn divin. Biserica ortodoxă „Sfântul Ilie” a fost zidită chiar pe locul copacului lovit de fulger. În anul 1913, odată cu amenajarea noii hidrocentrale electrice, biserica a fost demolată. Un alt lăcaş de cult care există şi în prezent, cu acelaşi hram, a fost ridicat pe strada Andrei Şaguna.
Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Catedrala Mitropolitană din Timişoara era aproape finalizată. În noaptea de 30 octombrie 1944, Timişoara a fost bombardată din nou de aviaţia germano-maghiară. Atacul viza şi Catedrala. Din şase proiectile căzute în apropierea bisericii, doar unul a provocat pagube minore, spărgând mai multe geamuri. Restul de cinci nu au explodat. Catedrala Mitropolitană a rămas în picioare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte 188 de clădiri din Timişoara, care s-au prăbuşit în acea noapte.
Dacă povestea catacombelor din București e cunoscută de mai bine de un secol și, mai nou, folosită ca atracție turistică, despre subteranele Timișoarei s-a vorbit de-a lungul timpului doar în șoaptă. Există dovezi că ele au existat, dar nimic care să ofere indicii cu privire la utilizarea lor actuală. Ca oricare cetate medievală, pe lângă sistemul de fortificații și canale, Timișoara trebuia să aibă și tuneluri secrete. În caz de asediu, prin aceste pasaje ascunse, solii erau trimiși în mare taină după ajutor străin. Francesco Griselini, istoric venețian care a călătorit în Banat, amintește de românul Ladislau Bucoşniţa, cel care a fugit din cetatea asediată de turci și a ajuns în tabăra imperială din Transilvania pentru a cere ajutor. Nu este unicul exemplu din timpul asediului turcesc din secolul al XVI-lea. O dată alungați turcii, când cetatea Timișoarei ajunge în mâna austriecilor, în 1716, guvernatorul Florimund Mercy începe reconstrucția orașului chiar din subteran. Un canal de un metru şi jumătate înălțime și un metru lățime traversează începând cu acei ani cetatea, pe lângă Piaţa Unirii, pe strada Ungureanu, pe lângă Piaţa Libertăţii și prin mijlocul străzii Alba Iulia. În anii următori, rețeaua de tuneluri subterane continuă să se extindă. Măsurătorile anului 1939 indică o lungime totală de 96,5 kilometri pentru canalizarea orașului. Mai ales în perioada comunistă, în timpul vizitelor de la București, lungimea tunelurilor Timișoarei dădea bătăi de cap Securității. Traseul oficial trebuia verificat temeinic, atât la exterior, cât și în… subteran. Apogeul temerilor în existența unui oraș de sub oraș a fost atins în timpul Revoluției din 1989. Oamenii se temeau că din subterane veneau așa-numiții teroriști care împușcau civili. Bănuielile le erau îndreptate mai ales spre zona Casei Tineretului. Nimeni nu a coborât însă în subteran pentru a infirma aceste teorii. Astfel, dacă în Timișoara există sau nu un oraș nevăzut, la câțiva metri sub picioarele oamenilor, rămâne până azi un mister.
În anul 1870, din ordinul primarului de atunci, János Török, podul de lemn dintre Piața Maria și Cetate a fost înlocuit cu o construcție nouă, din oțel, adaptată nevoilor orașului: Podul Hunyady. Proiectul nu era ieșit din comun, îi lipseau ornamentele, iar componentele erau prinse între ele cu nituri. În 1913, edilii au decis că podul trebuie demolat și înlocuit cu o altă construcție, mai frumoasă. Dar componentele din oțel urmau să fie reasamblate undeva în aval, între străzile Ady Endre şi Andrei Mureşanu de astăzi. Lucrările au întârziat mult, din cauza războiului. Abia în 1917 podul a fost reamplasat, rămânând doar pietonal. În anii ’70, publicațiile turistice scriau că podul pietonal dintre străzile Ady Endre şi Andrei Mureşanu poartă semnătura celebrului Gustave Eiffel. După istorici, este doar un mit urban, transferat de la un pod dispărut, Ancora de Aur, nici măcar acesta proiectat de celebrul inginer francez. Eiffel și-a pus, totuși, semnătura pe mai multe construcții de pe teritoriul României. Dacă Podul de fier din Timişoara este una dintre ele, rămâne un mister.
În cartierul Iosefin s-au ridicat la începutul secolului XX mai multe palate de o remarcabilă valoare arhitecturală, acestea alternând cu clădiri cu un singur etaj sau doar cu parter dar cu faţade decorate după moda epocii. Una dintre clădirile valoroase aflate în Iosefin, imediat după Podul Traian, este fostul palat al societăţii de hidroameliorări Timiş-Bega, cunoscut astăzi sub numele de Palatul Apelor. Acesta a fost ridicat între anii 1900-1902 de Karl Hart după planurile celebrului arhitect budapestan Leopold Baumhorn., după ce râul Bega a devenit navigabil. Clădirea, care avea iniţial un etaj, a fost înălţată ulterior de către Arthur Tunner, devenind mai impozantă dar păstrându-şi în acelaşi timp armonia arhitecturală, cu elemente de Renaştere vieneză. Un efect deosebit este creat de acoperişul supraînălţat al părţii centrale a edificiului şi de coloanele duble de pe faţadă, care scot în evidenţă frontoanele. Decorul este extrem de bogat, remarcându-se reprezentările de peşti şi alte figuri stilizate inspirate de mediul acvatic, sugestive pentru destinaţia clădirii, sau figurile antropomorfe. Toate aceste detalii au făcut ca edificiul să rămână una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale ale oraşului de la începutul secolului trecut. În prezent, clădirea este sediul regionalei C.F.R.
Tot pe actualul bulevard 16 Decembrie 1989 (fost Hunyadi út), la intersecţia cu strada Miron Costin, se afla Cazinoul din Iosefin, construit în 1903 după proiectul arhitectului budapestan Emil Töry. Deasupra intrării, la intersecţia străzilor, se afla un balcon, cele două etaje erau despărţite printr-un brâu iar acoperişul se remarcă prin frontonul triunghiular aflat deasupra acestuia. La parter şi într-o bună parte a primului etaj funcţiona, pe vremuri, un cazino a cărui denumire oficială era „Délvideki Kasino” şi care a introdus pentru prima dată la Timişoara moda „five o’clock”-ului, după obiceiul britanic. Acesta fusese preluat de contele Szécheny István, care a înfiinţat, în 1827, un cazino la Budapesta. Bucurându-se de succes, a servit ca model în restul Ungariei, unde s-au înfiinţat astfel de cluburi. Era un loc select, un club al oamenilor înstăriţi în care aveau acces doar membrii acestuia, comercianţi sau funcţionari cu un anumit standard care, după slujbă, veneau aici să-şi bea ceaiul. Ţinuta membrilor clubului – costum cu cravată sau papillon – era obligatorie. În sala interioară se aflau atât mese de joc cât şi locri amenajate pentru întâlniri literare. Membrii clubului se întâlneau să citească ziare, să studieze în bibliotecă, să joace cărţi, îşi dădeau întâlniri, ascultau muzică în sala de concerte a cazinoului (actuala sală Lira). În perioada interbelică, aici funcţiona casa de modă „White-House” iar după cel de-Al Doilea Război Mondial a devenit casa de cultură a municipiului. În curte, fusese amenajat un teatru de vară, transformat apoi în cinematograf, dar nici acesta nu mai există astăzi.
În Piaţa Mocioni, la intersecţia bulevardelor 16 Decembrie 1989 şi Carol I, se înalţă o clădire maiestuoasă, cu trei frontoane masive, în stilul istoricist eclectic al Timişoarei, care a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea de primăria oraşului. În cele două etaje au fost amenajate apartamente de închiriat, spaţioase, frumos finisate, cu o curte interioară mare şi o scară monumentală. Clădirea a devenit însă celebră datorită cafenelei elegante, restaurantului de lux „Elite” şi grădinii de vară unde se servea celebra bere „Pilsner” şi unde se întâlnea lumea selectă a oraşului pentru a sta la o şuetă. Localul s-a degradat în anii comunismului, când a fost rebotezat cu numele de „Sinaia” şi şi-a pierdut renumele de odinioară.
La intersecţia bulevardului Carol I cu strada Ion Ghica, celebrul arhitect Martin Gemeinhardt a construit, în 1906, Casa de Economii. Este o clădire în stil secession floral, cu faţada decorată cu motive vegetale şi figurative specifice atât epocii cât şi arhitectului care a conceput-o. Nu lipsesc nici decorurile cu motivul stilizat al stupului de albine, caracteristic instituţiilor bancare. Fostul palat al Băncii de Economii – filiala Iosefin, care fusese înfiinţată în 1880, se afla la intersecţia bulevardelor Carol I şi Dragalina. Planul acestei clădiri monumentale, cu două etaje, i-a aparţinut arhitectului Eduard Reiter şi este un exemplu de arhitectură Secession. Clădirea, cunoscută şi sub numele de „casa cu turn”, se remarcă prin aceleaşi elemente decorative caracteristice epocii, prezent fiind şi stupul de albine, emblemă a băncilor. La parterul clădirii s-au aflat mai multe magazine renumite pentru eleganţa lor în epocă.
După piaţa Scudier (ulterior piaţa Iosefin), care fusese cea mai mare piaţă din oraş, la intersecţia bulevardelor Carol I cu Iuliu Maniu, s-a ridicat, pe partea stângă, Palatul Albert Schott, prima clădire cu trei etaje din cartier. Alături, pe colţul străzii, s-a construit casa Albert Hain, cu o arhitectură neobarocă, al cărei proprietar şi-a deschis la parter o farmacie, iar pe partea opusă, Palatul Sándor Piszika, tot o clădire reprezentativă pentru stilul secession, care impresionează prin frumuseţea şi bogăţia decoraţiilor.
Un edificiu reprezentativ pentru intensa activitate comercială desfăşurată pe canalul Bega este Palatul Ancora, al cărui proprietar a fost Aladár Kudelich. Ridicat pe malul stâng al Begăi, la intersecţia cu bulevardul Dragalina, acesta se remarcă prin decoraţia neogotică şi turnul de inspiraţie medievală aflat deasupra colţului clădirii, pe care este montat o ancoră, ca simbol al comerţului intens desfăşurat pe canalul navigabil. Tot la intersecţia cu bulevardul Dragalina, vizavi de Palatul Ancora, se afla hotelul Royal, cunoscut şi sub numele de Palatul Karl Weisz, iar pe celălalt mal al canalului, arhitectul Martin Gemeinhardt a construit, în anii 1911-1912, palatul care-i poartă numele. În acest edificiu, al cărei proprietar era cunoscutul şi apreciatul arhitect, a funcţionat Hotelul Splendid. Ca urmare a activităţilor comerciale tot mai intense ale oraşului, mai multe hoteluri au fost construite şi în zona gării, aflate tot în Iosefin. Peste dtrum de aceasta se afla hotelul Coroana de Oţel, care a fost bombardat în timpul războiului, şi tot în preajma gării se afla hotelul şi restaurantul La Coroana, Leul de Aur, a cărui cafenea era socotită cea mai frumoasă din Iosefin, sau Steaua de Aur, care era cel mai îndrăgit.
Primul edificiu al gării orașului a fost construit în 1857, când a fost inaugurată calea ferată Szeged-Jimbolia-Timişoara. Clădirea, căreia i s-au adus unele modificări ulterioare, adăposteşte astăzi magazia de mărfuri. La sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a extinderii traficului feroviar, s-a ridicat o clădire mai mare, în stil neoclasic, foarte asemănătoare cu actuala gară din Arad, care se remarca prin frumuseţea şi eleganţa ei. Iniţial aceasta s-a numit Gara din Iosefin, iar după Marea Unire până după Al Doilea Război Mondial, a purtat numele „Domniţa Elena”. Clădirea gării a fost bombardată de aviaţia anglo-americană în vara anului 1944 şi în anii ’70 a fost construită, după un proiect neinspirat, actuala gară.
E mult de cand uliţele Timişoarei dispăreau sub praful diligenţelor, de când Gara „Domniţa Elena” vuia la sosirea locomotivelor cu abur, iar hamalii se îndoiau sub povara cuferelor sosite de departe. Călători din cele mai nebănuite colţuri de lume tranzitau Timişoara, spre bucuria hotelierilor, care îi primeau cu fast şi îi cazau în cele mai somptuoase apartamente. În 1747, Anton Seltmann, fost trompetist în Armata Imperială, construia un nou hotel în Timişoara. Clădirea cu un etaj se afla chiar în staţia poştalionului care asigura transportul între Sibiu şi Viena, la intersecţia străzilor Augustin Pacha şi Eugeniu de Savoya de astăzi. Locaţia a făcut ca afacerea maiorului să prospere. Hotelul a devenit curând cel mai select din oraş. „La Trompetist”, căci aşa se numea hotelul în cinstea proprietarului său, era adesea gazda drumeţilor cu dare de mână. O cameră cu un pat costa 15 cruceri, adică 30 de bani. O masă, 10 cruceri. Nu și le permitea oricine. Prețul era însă justificat. Instalația de apă era una modernă, bucatele alese și serviciul ireproșabil. În plus, locația clădirii era una centrală, ticsită cu prăvălii cum numai la Viena mai găseai. Hotelul a fost gazda unor personalităţi distinse. În 1807, aici a înnoptat Francisc I, Împăratul Austriei. În drumul spre exil, între 7 – 8 martie 1866, Alexandru Ioan Cuza şi Prinţesa Elena s-au oprit La Trompetist. Doi ani mai târziu, trupa de teatru Pascaly, din care făcea parte Mihai Eminescu, a fost cazată la acelaşi hotal. a sfârşitul secolului al XIX-lea, hotelul a fost reconstruit, de data aceasta cu etaj. Sub un nou proprietar şi un nou nume, Hotel Hungaria, clădirea şi-a redeschis porţile pentru călători în martie 1894. Afacerea a rămas la fel de prosperă, iar buna reputaţie s-a păstrat la fel ca odinioară.
La 1900 Timişoara avea tramvai electric, străzi iluminate modern şi acces la telefon, revoluţionarul aparat inventat de profesorul Bell cu două decenii înainte. Moşierii bogaţi şi oaspeţii cu dare de mână alegeau hotelul central cu cele mai bune dotări atunci când aveau drum prin capitala Banatului. Hotelul Cerbul de Aur se afla în Piaţa Sfântul Gheorghe, la intersecţia cu strada Augustin Pacha, chiar lângă liniile de tramvai. Hotelul avea nu mai puţin de 50 de camere iluminate electric, dar şi linie telefonică proprie. La fel de important, era situat în centrul Cetăţii, în proximitatea staţiei de tramvai. Oaspeţii îşi puteau cumpăra bilete de tren către toate destinaţiile chiar de la recepţie. Şi atmosfera localului de la parterul hotelului era una de excepţie, chelnerul Jonathan fiind faimos printre călători. Proprietarii nu făceau economie de epitete atunci când promovau locaţia în ziarele vremii. „Nou mobilat, confort ultramodern. Cafenea şi restaurant proprii. Grădină de vară frumoasă, plăcută şi umbroasă. Berărie Schwechat cu mic dejun bogat. Bucătărie şi pivniţă renumite. Deservire precisă şi cordială”. Dacă optau pentru o şedere mai lungă, oaspeţii beneficiau de reduceri substanţiale, mai promitea „la gazetă” L. Janos, hotelier. Hotelul şi restaurantul Cerbul de Aur au funcţionat până în anul 1937, dar clădirea există şi în prezent (Piaţa Sf. Gheorghe nr. 4), prea puţin pusă în valoare.
În toamna anului 1857, timişorenii au inaugurat prima linie ferată, care lega oraşul de Jimbolia şi Szeged. Un an mai târziu, a fost introdusă o nouă cursă, la 7 dimineaţa, din Gara Iosefin, către portul Baziaş. Împrejurimile gării forfoteau de lume. Era nevoie de un loc unde călătorii să ia masa şi unde să îşi petreacă, în caz de nevoie, noaptea. Aşa a apărut Hotelul Korona. Aflată chiar peste drum de clădirea gării din Iosefin, clădirea era una încăpătoare, iar condiţiile depăşeau aşteptările oaspeţilor. Locaţia bună făcea ca afacerea să meargă excelent. Cu toate acestea, Hotelul Korona, denumit la un moment dat, parcă predestinat, Terminus, părea blestemat. La 1 noiembrie 1918, clădirea a fost grav devastată de „revoluţionari”. În 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, bombardamentele au distrus complet faţada şi acoperişul hotelului. Proprietarii au fost nevoiţi să reconstruiască o mare parte a clădirii. Câţiva ani mai târziu, hotelul a dispărut în urma naţionalizării. Încă din secolul al XVIII-lea, în Piaţa Unirii de astăzi, se afla un han renumit mai ales printre coloniştii şvabi sau călătorii care veneau de la Lipova ori Arad. Peste ani, hanul s-a transformat într-un frumos hotel cu 36 de camere, primitor în special cu cei care călătoreau cu familia. Hanul Cei Şapte Prinţi Electori avea dimensiuni considerabile, restaurant propriu şi terasă. Clădirea avea vad bun. Era situată chiar în Piaţa Domului, în interiorul cetăţii, la câteva minute de principalele magazine din oraş. Era adesea gazda comercianţilor cu dare de mână, care urmăreau să îşi deschidă afaceri la Timişoara. „Bucătăria, pivniţa de vinuri, precum şi cafeneaua merită toate laudele”, scriau ziarele vremii. Astfel, restaurantul hanului Cei Şapte Prinţi Electori, devenit mai târziu Hotel Pannonia şi apoi Bristol, a devenit locul de întâlnire preferat al intelectualităţii. Timişorenii dezbăteau aici subiecte politice şi jucau cărţi, în timp ce îşi serveau băutura. La sfârşitul secolului al XIX-lea, transportul feroviar nu mai era o noutate. În Banat călătoria cu trenul devenise o obişnuinţă, iar compania de cale ferată asigura curse zilnice către o serie de localităţi, inclusiv Buziaş, Lipova sau Sânnicolau. Hotelul Royal se afla în apropiera Pieţei Iosefin, pe malul Begăi, la intersecţia cu bulevardul Dragalina de astăzi. A fost ridicat între anii 1909 şi 1910, perioada în care cartierul Iosefin prospera, iar străzile sale începeau să le semene tot mai mult celor din centrul oraşului. Apropierea de gară făcea ca hotelul să fie o destinaţie râvnită de călători. În faţa clădirii se afla o terasă amenajată după model vienez. Oaspeţii serveau aici masa în tihnă, sub nişte umbrele cochete, menite să îi protejeze de soare. Din camerele hotelului putea fi admirat malul frumos amenajat al Begăi. O dată încheiată vizita, călătorii luau tramvaiul către gara. Drumul nu dura mai mult de zece minute.
Un ax zidit în peretele unei clădiri din Timişoara ar putea ascunde o istorie grandioasă. Se spune că ar fi osia unui car legendar. În acest car, conducătorul armatei imperiale ar fi eliberat, pentru totdeauna, Timișoara de turci. Casa cu Axa de Fier din Cetate a fost construită în secolul al XIX-lea, pe locul unei magazii de pulbere. În acele vremuri, locuitorii oraşului obișnuiau să le ofere caselor câte o particularitate, pentru a fi mai ușor recunoscute și localizate. Astfel, în nișa situată pe unul dintre colțurile clădirii din Piața I.C. Brătianu de azi a fost înfipt un ax de fier de 2,5 metri. Amplasarea obiectului nu a fost, se pare, întâmplătoare. Originea lui ne trimite cu trei secole în urmă, atunci când cetatea Timișoarei era încă sub stăpânire turcească. Feldmareșalul Eugeniu de Savoia, sau Prințul Eugen, plănuia cucerirea Timișoarei din mâinile păgânilor. După un asediu de 48 de zile și bombardamente care au afectat serios orașul, turcii s-au retras. La 18 octombrie 1716, Prinţul Eugen a intrat triumfător în cetate. Dacă osia trăsurii pe care o conducea atunci este cu adevărat Axa de Fier din Piața I.C. Brătianu, aşa cum spune legenda, rămâne un mister.
O poveste misterioasă ascunde și una dintre statuile cele mai cunoscute din Timișoara. Oficiali ai altor timpuri au îngropat la baza ei o comoară. Astăzi, de acea comoară nu se mai știe nimic. E primăvara anului 1738 și cetatea Timișoarei devine gazda unui musafir nepoftit. Moartea Neagră ajunge în oraș și răpește un locuitor din cinci. Ciumații mor în chinuri cumplite, lăsând în urma lor o populație îngrozită. Monument în amintirea ciumei Stingerea epidemiei este văzută ca un semn divin. O statuie în memoria victimelor ciumei este comandata de un ordin religios și urmează să sosească tocmai de la Viena. Renumiții artiști Wasserburger şi Blim au lucrat trei ani la monument. Citeşte şi: Legenda taberei bântuite de lângă Timişoara Statuia sosește la Timișoara în 1756 și e amplasată în fața vechii Primării, în Piața Libertății, spre încântarea trecătorilor. Un secol mai târziu, trebuie mutată, din porunca împăratului. Resfințită și recondiționată, statuia amintind de îngrozitoarea ciumă este amplasată undeva în zona hotelului Continental de astăzi. Piața Libertății, 1925 La baza statuii este îngropat un adevărat tezaur. Un galben imperial din anul 1852, un mariaş de argint din 1833, un mariaş de argint din 1848, cu inscripţie maghiară, un ban de 20 (husaş) de argint din 1848, un ban de 20 (husaş) de argint din 1852, un mariaş de 10 de argint din 1847, o monedă de argint de 6 din 1848, o monedă de argint de 6 din 1849, o monedă ungurească de argint de 6 din 1849, o medalie de argint, reprezentând pe Fecioara Maria, câte o monedă de 1, 2 şi 3 cruceri din aramă – acesta este un inventar al micii comori de la baza monumentului. La sfârșitul anilor *60 din secolul trecut, arhitectura orașului suferă modificări. Este afectată inclusiv zona centrală. Statuia Sfintei Maria şi a Sfântului Nepomuk își reia amplasamentul inițial, în Piața Libertății, unde se află și astăzi. Urma tezaurului ascuns sub ea se pierde, însă.
În vara anului 1885, ziarele din Hawaii anunţau sosirea în capitala Regatului a renumitului pictor originar din Timișoara Pavel Petrović. Artistul de 67 de ani urma să devină pictorul Casei Regale din arhipelagul cu climă tropicală şi plaje exotice. Dacă în vestul Europei puţini auziseră de îndepărtatele insule din centrul Pacificului, nu e greu să ne imaginăm că pe uliţele copilăriei lui Petrović, din cartierul timişorean Fabric, lumea era complet străină de tărâmul de vis aflat la peste 12 mii de kilometri depărtare de Timişoara. A fost nevoie de 100 de ani şi de cercetări pe nu mai puţin de patru continente pentru ca aventurile pictorului timişorean Pavel Petrović, ajuns tocmai în Hawaii, să fie desluşite. De altfel, pentru familia din Timişoara, artistul era dispărut încă din 1858. Pavel Petrović s-a născut la Timişoara, în 1818, şi era unul dintre fiii pictorului Sava Petrović. A fost iniţiat în pictură de tatăl său, iar la 16 ani a plecat să studieze la Academia de Artă din Viena. Întors acasă, după un an, s-a căsătorit şi s-a stabilit la Modoş, unde îşi întreţinea soţia şi cei doi copii pictând icoane şi portrete. Nu se ştie dacă a fost nevoia de venit sau spiritul de aventură motivul pentru care Petrović a decis să părăsească Banatul. Cert e că în 1844 el şi-a lăsat în urmă familia şi a plecat în lume. În următorii zece ani, documentele şi publicaţiile vremii îl amintesc pe Pavel Petrović locuind şi pictând în Londra, Mumbai, Hong Kong, San Francisco şi Valparaiso. Se stabileşte pentru o perioada mai lungă în Peru, la Lima. Aici intră în contact cu personaje importante ale epocii şi îi face un portret Carolinei Gutiérrez de la Fuente, fiica generalului Antonio Gutiérrez de la Fuente, luptător pentru independenţă şi mai târziu preşedinte de stat şi primar al Limei. În 1856, timişoreanul Pavel Petrović ajunge în New York, unde execută portrete pentru cele mai înstărite familii de pe Fifth Avenue. Câţiva ani mai târziu, tot la New York, pictorul de 52 de ani o cunoaşte pe mult mai tânăra Elizabeth, de 17 ani, cu care se căsătoreşte. Elizabeth îl însoţeşte la San Francisco, în 1874, apoi la Los Angeles, unde Pavel Petrović, numit de presă „Pablo”, pictează portrete aflate astăzi în patrimoniul muzeelor americane. Pictorul bănăţean ajunsese atât de renumit printre americani, încât plecarea sa în Australia, pe 26 martie 1879, a fost anunţată în ziar. La Sydney şi Melbourne Pavel Petrović a pictat figuri importante ale Bisericii şi Masoneriei. Se afla încă la Melbourne când o veste şocantă a ajuns în presă: Elizabeth şi-a pierdut viaţa în împrejurări suspecte. În America, s-a scris chiar că Pavel Petrović şi-a omorât soţia infidelă, într-un acces de gelozie. Pentru unii istorici, pictorul bănăţean a sfârşit spânzurat pentru crimă în ţara de la Antipozi, în prima parte a anului 1881. Şi totuşi, în noiembrie 1881, Petrović se bucura de o extraordinară reputaţie la New York, unde documente oficiale arată că deţinea un studio în Washington Square. De aici, cu o scurtă escală profesională la Cincinnati, timişoreanul a ajuns în 1885 la Honolulu, capitala însoritului Regat Hawaian. În insula din centrul Pacificului artistul a pictat cu mare succes portretele familiei regale, între care cel al Prinţesei Poomaikelani. Tot Pavel Petrović a semnat şi portretul lui Alexander J. Cartwright, new yorkez la origine, recunoscut azi ca inventator al baseballului.
Trimis în India de către Regele din Hawaii, ca să picteze portrete ale capetelor regale şi ale înalţilor oficiali din Calcutta, Pavel Petrović s-a îmbolnăvit grav. Nu a mai ajuns acasă şi şi-a dat ultima suflare la Roma, în 1887, unde a fost înmormântat. Poate nu întâmplător blestemul bolii a lovit tocmai în India. Despre Petrović s-a scris că a fost cel care a dezvăluit coroanei britanice unde era ascuns Koh-i-Noor, cel mai faimos diamant din lume. S-a întâmplat în timpul călătoriei în Lahore, din 1846, când pictorul a fost tocmit pentru a-i face un portret tânărului Maharaj al Punjab-ului, Duleep Singh, moştenitorul de drept al diamantului. Koh-i-Noor este astăzi montat pe Coroana Regală a Marii Britanii şi, dacă e să credem zvonurile tipărite în presa de peste ocean de la 1800, acest lucru i se datorează şi pictorului Pavel Petrović, născut în Timişoara.
Unul dintre cele mai misterioase episoade din istoria Timișoarei este cel al existenței efemerei Republici Bănățene la sfârșitul anului 1918, înaintea Marii Uniri a românilor. Această formațiune a apărut la sfârşitul Primului Război Mondial, în contextul dezmembrării Imperiului Austro-Ungar. Despre Republica Bănăţeană s-au scris puţine lucruri. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. Din punct de vedere administrativ, acest moment seamănă oarecum cu ceea ce s-a întâmplat pe 20 decembrie 1989, când armata din Timişoara, după zilele însângerate de 17-18 decembrie, trecea de partea mulţimii, în timp ce televiziunea din Bucureşti încă mai transmitea în acea noapte ameninţările lui Nicolae Ceauşescu, abia revenit din vizita în Iran. Într-un haos general, Timişoara nu recunoştea autoritatea puterii centrale.
Istoricul bănăţean Mircea Rusnac a încercat să lămurească apariţia şi existenţa Republicii Bănăţene în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919. „Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut”, susţine cercetătorul, vare face o sinteză a episoadelor controversate și, adesea, chiar explozive care au marcat această construcție regională, care amalgama români, șvabi, unguri, sârbi etc. Republica Bănăţeană a supraviețuit doar între 31 octombrie 1918 și 21 februarie 1919, în diferite forme, de la cea filo-maghiară la cea sârbească.
Prima problemă pe care șți-au pus-o istoricii este una elementară: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în această direcție până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci una puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. Acesta era considerat fie evreu, fie german, însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Otto Roth (6 decembrie 1884 – 22 aprilie 1956) a fost un om politic șvab bănățean. Membru în conducerea Partidului Social-Democrat din Ungaria, în 31 octombrie 1918, în condițiile destrămării Austro-Ungariei a proclamat la Timișoara Republica Bănățeană, al cărei conducător pretindea să fie. Încercarea sa n-a avut sorți de izbândă, după două săptămîni trupele sârbești ocupând Timișoara și punând capăt proiectului său. Guvernul condus de Otto Roth n-a izbutit niciodată să preia realmente controlul pe întreg teritoriul Banatului. După unirea celei mai mari părți a Banatului cu România, Otto Roth a profesat ca avocat în Timișoara.
Activiștii social-democraţi au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar PSD din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea PSD din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei. De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea PSD din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a PSD. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii. În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „Revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, prim-comitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, prim-comitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10.00, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16.00 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10.00 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul Războiului Mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de Contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea Republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo. Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11.00 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama Împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!”. În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne.Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc. În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul Poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13.00, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul Poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta. La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului Poporului au incercat să preia conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului Poporului. Cosma le-a făcut cunoscută rezoluţie contrară a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17.00, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal.
În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul Austro-Ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm”. În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră. În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului Poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Lajos Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea respectivă. Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti.
Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite, subliniază istoricul Mircea Rusnac. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse. Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Oszkár Jászi, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ. Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin. Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta. În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Oszkár Jászi şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor. Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul Poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda Poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda Civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi, au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu. Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul Poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează. Delegaţia Sfatului Poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Imre Tőkés; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.
Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de Pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor, subliniază Mircea Rusnac. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de Pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic. De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum susțin numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918. Este drept că, după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.
Atunci, s-a petrecut o manevră militară care a spulberat atât ambițiile Serbiei cât și pe cele ale Ungariei. Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar, de la sfârşitul lunii noiembrie 1918, francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace”. În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919, Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de Pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de Pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat. În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa Păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului”. Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest. Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de Pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării”.
Trebuie arătat și că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919. În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment. Populaţia Republicii Bănăţene era de 1.582.133 de persoane, dintre care 592.049 români (37,42%). Sârbii reprezentau 17,97 %, cu 284.329 de persoane. Germanii şi ungurii, care erau pentru Republica Banat au fost în număr de 629.797, reprezentând 39,81% (387.545 germani şi 242.152 unguri). Prin pacea de la Trianon, din teritoriul de 28.293 de kilometri pătraţi ai Banatului istoric, România primeşte 18.715 kilometri pătraţi, regatul Sârbo-Croato-Sloven îi revin 9.307 kilometri pătraţi, iar Ungaria rămâne cu 271 de kilometri pătraţi.
O ultimă încercare de independenţă sau măcar autonomie extinsă a venit din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Backa. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
Într-o scrisoare din anul 1922, Traian Vuia îşi arată dezamăgirea faţă de cum s-a realizat Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. În 1999, eseistul şi criticul de artă Horia Medeleanu a publicat în „Aradul Cultural” un fragment dintr-o scrisoare adresată de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntaş al Partidului Naţional Român din Banat, întâiul prefect al Lugojului după Unire. Traian Vuia, primul om care a zborurat cu un aparat aparat mai greu decât aerul, în 1909, era însă şi un important om politic. Bănăţeanul a făcut parte din delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris. În scrisoarea din anul 1922, Traian Vuia îşi arată dezamăgirea faţă de Unirea Transilvaniei cu România. Acesta critică dur politicienii din Ardeal şi Banat, care nu au negociat unirea cu România, astfel că provincia desprinsă din Imperiul Austro-Ungar a avut doar de suferit în urma acestui acord. Traian Vuia susţinea că Transilvania trebuia să îşi declare mai întîi independenţa, însă Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş şi Aurel Popovici voiau „unirea fără condiţiuni cu patria mamă”.
Iată fragmentele semnificative din scrisoarea trimisă de Traian Vuia, pe 11 aprilie 1922: „Iubite Domnule Dobrin, Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. Cum îţi aşterni aşa dormi. Când s-a făcut Unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei. 1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre. 2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva timp. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să precedeze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide aşa casei în care noi am intrat de voie. Când doi indivizi se asociază, când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale. Când, în 1917 şi 1918, prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat). Ei nu admiteau nici măcar termenul Unire. Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte droit de conquète... Şi într-adevăr, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: zemesé a világ (adică, lumea este a celui îndrăzneţ) – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpânească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Béla Kun, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpâni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent. C-un cuvânt, Unirea a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decât pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: mintea românului este cea din urmă. Acel Denkfacilheit a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lepăd de optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-aţi repetat de atâtea ori: Suntem un popor nefericit. Trebuie să rămânem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor. În 1918, am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezeanţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întâi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Când am văzut în ce mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scârbit. Bărbaţii noştri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice. Când a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi. V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Când citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: Reţineţi-mă ca să nu se întâmple o nenorocire. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta. Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi”.
Dan-Silviu Boerescu