În anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul Domn. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era teribil de îndrăgostit.

Cu toată puterea de care Domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase: Bibescu avea nu mai puțin şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, Doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa Mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării Domnitorului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Mavrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domnitor. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi. Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842).

Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs. Cât timp Bibescu lupta pentru ranguri şi dregătorii, relaţiile sale cu soţia, umbrite, desigur, de tristeţea unei nebunii inofensive, au dăinuit aproape normal. Chiar după îmbolnăvire, din aceste relaţii au continuat să se nască şi alţi copii. Soţia era îngrijită de medici şi călugăriţe. Îndată după înscăunare însă, Bibescu s-a decis să o interneze într-un sanatoriu din Viena, iar apoi s-o transfere la Paris.

Curând, domnul, îndrăgostindu-se de Maria Ghica (Mariţica) cu care era, de altfel, rudă (văr de al treilea), s-a hotărât să se despartă de Zoe pentru a se căsători din nou. Bibescu şi-a dat seama că nu era treabă uşoară. Domnul urmărea să obţină întâi divorţul Mariei Ghica, destul de anevoios din lipsa unor motive temeinice. Concomitent urmărea să-şi pregătească propriul divorţ. El spera ca, sprijinit de consulul rus Daşkoff, va obţine consimţământul Mitropolitului. S-a înşelat. Mitropolitul Neofit, care fusese de la început împotriva alegerii lui Bibescu, a refuzat.

Alegerea lui Bibescu făcuse inițial o bună impresie tuturor, el fiind primul domn pământean ales, după epoca domniilor fanariote. În Adunarea obştească se formase totuşi o opoziţie, compusă în primul rând din contracandidaţii lui învinşi. Opoziţia a găsit curând prilejul, oferit chiar de Domn, să-i discute viaţa particulară. În primăvara anului 1843, Bibescu a prezentat, între alte proiecte, unul pentru modificarea regimului dotal. Proiectul urmărea, în general, o modernizare a Legiuirii Caragea, în vigoare în acea vreme. Dar, cuprinzând şi prevederi care priveau raporturile băneşti între soţii divorţaţi, opoziţia a tras concluzia că domnul îşi aranja interesele personale în vederea divorţului său. Proiectul prevedea ca, după divorţ, femeia e datoare deopotrivă cu bărbatul să contribuie la creşterea copiilor.

Dar nu era adevărat, cum au pretins detractorii lui Bibescu, că prevedea ca bărbatul să poată înstrăina zestrea, nici că Bibescu ar fi urmărit să-şi însuşească averea soţiei bolnave spre a o da ibovnicei sale. Proiectul desfiinţa prevederea legală învechită că femeia care înșeală pierde 1/2 din zestre în favoarea soţului înşelat.

Ca să lovească în Bibescu, Adunarea a propus prin amendament ca „bărbatul ce hrăneşte ţiitoare” (aluzie la Domn) să fie osândit la plata a 1/2 din zestre femeii înşelate (aluzie la Zoe) şi atât femeia adulteră (vizată fiind Mariţica) cât şi bărbatul vinovat (adică Domnul) să fie trimişi în surghiun. Bibescu fiind vulnerabil, stratagema a a prins. Domnul a fost obligat să-şi retragă proiectul. Incidentul a marcat începutul tensiunii între domn şi Adunare, care avea să crească în anul următor (1844), când Vodă, cu aprobarea Puterii protectoare şi primind încuviinţarea prin firman turcesc, avea să suspende Adunarea şi să guverneze cu puteri dictatoriale timp de doi ani.

Ca să-şi pregătească divorţul şi să spulbere calomnia, Bibescu, în 1844, a pus sub interdicţie pe „Măria sa Doamna Zoe” („a noastră iubită soţie”) şi a înfiinţat tutelă asupra averii ei. Epitropii, cărora Domnul avea să le predea întreaga avere dotală, erau însărcinaţi să întocmească foile dotale ale celor două fete ajunse la vârsta măritişului. De altfel, ca să apară ca un tată iubitor, Bibescu a avut grijă să-şi mărite cele două fete înainte de a se recăsători el – pe Elisabeta în 1844, pe Ecaterina în 1845. Principala problemă de rezolvat rămânea însă divorţul. Deşi Bibescu avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Mariţica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era nelegitim. Demersurile făcute de domn pe lângă Mitropolitul Neofit au rămas infructuoase.

Altădată, capul Bisericii era plecat faţă de Domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea Domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era Mitropolitul. Apoi Neofit, el însuşi fiu de stolnic, aflat în scaun dinaintea Domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alexandru Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul Domnului. Ca episcop al Râmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, când Mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfârşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gândire pe care o folosea în acţiune cu mult curaj şi oportunism de om politic.

După pravilă şi după obiceiul pământului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci și o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească”. Competenţa de judecată aparţinea așadar Mitropolitului. Sfătuită de Domn, încă din iulie 1843, Mariţica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun.

Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărâtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de Domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie. Lucrul era adevărat. Dar este astăzi dovedit că Mitropolitul ar fi respins divorţul Mariţicăi chiar dacă aceasta ar fi avut motive întemeiate. A mărturisit-o însuşi Neofit într-o corespondenţă. Motivul acestei opoziţii „înveninate” era că Mitropolitul nu uita că el era preşedintele Adunării trimisă la plimbare de Domn. Billecocq, consulul Franţei, care nu-l simpatiza pe Bibescu, găsea totuşi că încăpăţânarea Mitropolitului de a împiedica pe domn să legitimeze o stare de fapt nu avea “nimic evanghelic”. Respingerea divorţului de către Neofit era însă o etapă necesară pentru exercitarea recursului.

Maria Ghica, sprijinită de Bibescu, a apelat apoi la Patriarhul Constantinopolului, care, în ierarhia bisericească, era superiorul Mitropolitului. Conflictul dintre Domn şi Mitropolit se ascuţea. Procesul de divorţ devenea o problemă politică. Rusia, putere protectoare, sprijinea pe Bibescu, Franţa căuta să contracareze influenţa rusă în Principate. Încercările lui Bibescu pe lânga Patriarh nu au dat rezultate. Intervenţia ambasadorului rus la Constantinopole n-a reuşit nici ea să determine pe Patriarh să admită divorţul Mariei Ghica.

Atunci, nemaiputând da înapoi, Bibescu a recurs la mijlocul extrem. Prin bani (desigur mulţi), a reuşit să obţină de la Divanul otoman înlocuirea Patriarhului cu un altul, mai „mlădios”. Acesta a admis divorţul, cerând numai mărturia a trei boieri care au jurat că, în menajul Ghica, singur soţul a fost vinovat. Acelaşi Patriarh a pronunţat şi divorţul Domnului de soţia sa Zoe.

Poziţia morală a lui Bibescu era şubredă în procesul de desfacere a unei căsătorii care dăinuise 19 ani, cu o soţie care născuse şapte copii, bolnavă de o nebunie blândă, dar destul de perfidă ca să-i îngăduie la intervalele lucide să măsoare dimensiunile nefericirii ei. Cu toate acestea, Bibescu avea temei legal de „despărţenie”. După vechile legiuiri, nebunia unuia din soţi constituia motiv de divorţ. Singura îngrădire pusă de pravile era ca soţul sănătos să aştepte un timp însănătoşirea celuilalt: femeia, cinci ani, bărbatul, numai trei. Dacă boala persista, despărţenia era admisă. Bibescu, care aşteptare zadarnic mai mult de trei ani însănătoşirea Zoei, îndeplinea condiţia pravilelor.

Domnul a comunicat Mitropolitului hotărârile Patriarhiei. Mitropolitul era obligat să oficieze căsătoria; avea dezlegarea ierarhică şi curma un scandal. Mitropolitul însă, mai mult om politic decât prelat, a calificat hotărârea Patriarhiei drept „ruşinoasă” şi a refuzat executarea. Dar Bibescu avea şi devotaţi:Eepiscopul Chesarie al Buzăului a oficiat slujba, iar Mihail Sturdza, Domnul Moldovei, a acceptat să fie naş. Căsătoria s-a făcut la Focşani, la 9/21 septembrie 1845. Ca să răsplătească aşteptarea Mariţicăi şi să compenseze minusul de fast al unei căsătorii domneşti celebrată într-un oraş de margine, Bibescu a făcut nuntă mare. Cu romantismul epocii, mireasa, care venea din străinătate, a călătorit pe Dunăre, salutată în toate porturile cu onoruri princiare, până la Braila.Apoi, cu alai domnesc, a venit la Focşani, unde o aştepta domnul.

Cununia a fost însoţită de onoruri militare şi urmată de ospeţe populare, atât în Focşani, cât şi în Bucureşti.

Mitropolitul Neofit a continuat să ponegrească pe Domn în corespondenţa cu Țarul şi cu Kiseleff. Dar, oficial, n-a mai îndrăznit să-l contrazică în problema căsătoriei. Ultimul său gest ostil a fost ordinul ca în ziua nunţii să nu se oficieze Te Deum în Bucureşti. Ulterior, simţindu-se izolat şi ameninţat, grija pentru scaunul său s-a dovedit mai tare decât presupusele convingeri canonice. A acceptat deci să boteze copilul lui Bibescu, născut în 1844 din legătura acestuia cu Mariţica şi legitimat prin căsătoria din septembrie 1845.

Victima cea mai originală a acestui divorţ a fost consulul francez Billecocq, rechemat în 1846 de ministrul de externe Guizot la stăruinţele lui Bibescu. Ciudăţenia este că Billecocq, deşi informa precis pe ministrul său despre toate amănuntele divorţului, a fost singurul care a apreciat favorabil dorinţa domnului de a da o satisfacţie moralei publice şi a criticat încăpăţânarea Mitropolitului.

Nefericita Zoe, care s-a întors în ţară după căsătoria lui Bibescu, a trăit până la vârsta de 87 de ani, alături de numeroşii ei copii şi îngrijită când la Breaza, de fata ei Eliza Filipescu, când la Bucureşti. Osemintele ei se află astăzi într-o criptă din biserica Domniţa Bălaşa, situată în absida din stânga, alături de un grup statuar simbolic, sculptat de francezul Rouleau, care o înfăţişează pe Zoe înălţată la cer de îngerul milei, lăsând să-i cadă pe pământ mantoul de hermină peste doi copii golaşi care tremură de frig.

„Fericita“ Maria Bibescu, care în zilele Revoluţiei din 1848 şi-a urmat soţul în exil, a murit de cancer la Paris, după 15 ani de la acea căsătorie atât de senzaţională la vremea ei...

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro