Christian Tell (12 ianuarie 1808, Brașov – 4 februarie 1884, București) a fost un important politician și general român, unul dintre liderii pașoptiști. A avut o relație controversată cu Nicolae Bălcescu, relație care era să se termine cu un duel. Cauza? Unii spun că cei doi s-ar fi luptat pentru grațiile nepoatei lui Lajos Kossuth, alții cum că Bălcescu l-ar fi deconspirat din greșeală în timpul exilului post-revoluționar.

S-a născut la Brașov în  1808. Și-a făcut studile la Colegiul „Sfântul Sava” din București, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. A fost influențat de către Ion Heliade Rădulescu, împărtășind abordarea moderată a acestuia, referitoare la afirmarea națională a românilor.

Christian Tell s-a înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, luptând în Războiul ruso-turc din 1828-1829, când a primit gradul de căpitan. În 1830, intră în nou-formata armată a Țării Românești, avansând constant în gradele militare. În 1834, s-a căsătorit - din dragoste! - cu Târșița Ștefănescu, fiica unui mic boier oltean. Tipic pentru acea vreme, căsnicia a fost binecuvântată cu …13 copii! Asta nu înseamnă că militarul de carieră nu a avut ochi și pentru alte femei! Când Lajos Kossuth, conducătorul Revoluției maghiare de la 1848, dornic să-i dezbine pe aliații „de sânge” ai dușmanului său Avram Iancu, le-a prezentat-o pe nepoata sa lui Tell și Bălcescu, aceștia au vibrat amândoi. Tell, gelos din cale-afară, considerând că Bălcescu - necăsătorit - a obținut un oarece avantaj, folosindu-se de pretextul unei inabilități de comunicare a „fratelui” Nicu Bălcescu, l-a provocat pe acesta la un duel niciodată finalizat.

În 1843, împreună cu Ion Ghica și același Nicolae Bălcescu, a pus bazele societății secrete bucureștene „Frăția” - care a fost motorul Revoluției de la 1848. De asemenea, a susținut în 1857 alegerea deputaților pentru Divanul Ad-hoc al Țării Românești, pregătind terenul pentru Unirea Principatelor înfăptuită doi ani mai târziu.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, Christian Tell a mobilizat trupele pe care le comanda în sprijinul revoluționarilor din Țara Românească, ajungând să fie cunoscut sub numele de „sabia revoluției”. A fost prezent la adunarea de la 9 iunie 1848, care a emis Proclamația de la Islaz, fiind numit printre cei cinci membri ai guvernului provizoriu înființat în acel moment. Christian Tell a făcut de asemenea parte și din noul guvern provizoriu stabilit la București, iar după 19 iulie 1848 a fost membru al locotenenței domnești (împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu). A militat pentru înființarea și înzestrarea Gărzii Naționale, fiind înaintat la gradul de general.

După înfrângerea Revoluției de la 1848, pentru Tell a urmat o perioadă grea a exilului în Franța și, apoi, în insula Chios și Smirna, o bună bucată de timp fiind despărțit de numeroasa sa familie și confruntat, ca de altfel majoritatea românilor aflați în pribegie, cu dificultăți financiare. Împreună cu ceilalți doi membri ai locotenenței domnești, Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu, a încercat să reorganizeze emigrația românească (aripa moderată), intrând uneori în conflict cu aripa radicală (Brătienii, C. A. Rosetti, Ion Ghica).

Christian Tell s-a întors din exil în 1857. A fost participant activ (deputat, coordonator al Comisiei Centrale de la Focșani) în mișcarea unionistă, care a dus la dubla alegere ca domnitor în 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza și la înființarea a statului unitar român. Tell a sprijinit domnitorul în efortul său de a consolida autoritatea publică și de a iniția reforme. Între decembrie 1862 și 1866, generalul a devenit ministru al Educației și Culturii, în guvernul Nicolae Kretzulescu, și încă o dată, între 1871 și 1874, în guvernul condus de Lascăr Catargiu. Mai târziu, în 1876, liberalii au format un cabinet nou, în timp ce membri ai guvernului conservator, inclusiv Tell, au fost trimiși în judecată pentru acțiunile lor din timpul în care au fost la putere. Politicianul a fost achitat și, de asemenea, exonerat de toate acuzațiile aduse din cauza trecutului său revoluționar. Domnitorul însuși a intervenit pentru el.

Christian Tell a fost profund implicat în viața politică de după 1866, bucurându-se de o mare popularitate și de aprecierea sinceră a lui Carol I. În domeniul realizărilor concrete, contribuția sa politică a fost poate modestă, însă semnificativă la nivelul relațiilor umane și al promovării principiilor etice în viața politică.

În amintirea lui, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuința generalului (până în anii *50). Pe planul Bucureștilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, locuința cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului, iar pe locul ei s-a înălțat un bloc.
Eseistul Andrei Oișteanu detaliază într-un studiu împrejurările confruntării post-revoluționare a lui Tell cu Bălcescu, pe fondul freneziei duelistice a epocii: „În a doua jumătate a secolului al XIX-lea intervine o etapă de modernizare accelerată a României, de sincronizare cu mentalităţile, moravurile şi módele Europei Occidentale. O epocă în care <<ai noştri tineri>> reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducând cu ei <<drept armă>> nu doar <<beţişorul de promenadă>>, ci şi pistolul sau spada de duel. Der Zeitgeist /spiritul timpului/ era, deci, propice practicării duelului printre fiii de boieri şi intelectualii români. După eşecul Revoluţiei, între paşoptiştii români aflaţi în exil conflictele s-au ţinut lanţ, fie între <<ambele clici, a lui Rosetti şi a lui Eliad>> (cum îi scria Nicolae Bălcescu lui A.G. Golescu, la 24 martie 1849), fie între diverşi protagonişti. Dar disputele nu aveau la bază atât raţiuni ideologice sau politice, cât financiare şi conspiraţioniste. Încălcarea regulilor conspiraţiei şi dezvăluirea înţelegerilor din cadrul societăţilor secrete pe care le frecventau au fost mereu între paşoptişti motiv de ceartă şi chiar de dueluri. La 16 decembrie 1850, de pildă, la Paris, Vasile Mălinescu (fiul banului Iordache Mălinescu) s-a luptat în duel cu Dimitrie Bolintineanu pe motiv că acesta ar fi deconspirat <<un angajament secret>>. Bălcescu i-a trimis o scrisoare lui Ion Ghica, la Constantinopol, relatându-i foarte expresiv motivele duelului şi modul de desfăşurare: <<Eri a fost aci, la Paris, un duel între Mălinescu şi Bolintineanu. Acest din urmă dedese de faţă un angajament secret, loat între vro câţva de aici, de sunt acum mai multe luni. Era o faptă necinstită, şi Mălinescu a calificat-o astfel. D-aci duel. Bolintineanu n-a nemerit şi Mălinescu a slobozit în vânt, zicându-i Bolintineanului că numai cu o purtare cinstită va şterge acea pată ce şi-a făcut. Astfel nu s-a vărsat sânge". Tot o acuză de deconspirare a generat premisele unui alt duel, cel dintre Nicolae Bălcescu şi Christian Tell. După exilare, acesta din urmă era obsedat să nu fie recunoscut de autorităţi şi arestat. Ca atare, cerea tuturor căuzaşilor să-i folosească numele conspirativ, Dimitrie Petalla. În decembrie 1848, <<călătorindu-se prin Serbia austriacă>> (cum scrie A.G. Golescu), Bălcescu a uitat de rugămintea lui Tell şi l-a numit de câteva ori în public pe numele său real. Atunci, <<Tell l-a înjurat cu vorbele cele mai groase>>. Bălcescu şi-a prezentat scuzele, cerându-i să-şi retragă injuriile. Tell a refuzat şi Bălcescu l-a provocat <<a-i da satisfacţie prin arme>>. Christian Tell s-a eschivat, spunând că <<nu este vremea, nici locul>>. Evident, a fost vorba de un incident banal, care a scos la lumină antipatii mai vechi şi mai profunde (inclusiv subordonarea totală a lui Tell faţa de Ioan Heliade-Rădulescu). Duelul n-a avut loc şi pentru că cei doi adversari s-au despărţit curând.
De la Panciova, Tell a plecat cu Heliade-Rădulescu la Paris, iar Bălcescu s-a stabilit la Belgrad, pentru a rămâne în preajma Țărilor Române. S-au reîntâlnit abia la sfârşitul lunii octombrie 1849, la Paris, când Bălcescu şi-a reînnoit provocarea la duel. De data aceasta, refuzul lui Tell a fost de altă natură. El şi cei din <<clica Eliade>> l-au acuzat pe Bălcescu de proasta administrare a banilor obţinuţi de revoluţionari pentru cauza lor. Bălcescu era acuzat că nu poate justifica (sau returna) o importantă sumă de bani. În aceste condiţii, Tell îl considera <<un om malonest>> şi, ca atare, nu putea să-i accepte provocarea la duel decât dacă îşi dovedeşte onestitatea. Pentru Bălcescu motivul refuzului era altul, după cum îi scria lui Ghica la 6 noiembrie 1849: <<Am poftit pe Tell să se bată la duel şi nu n-a cutezat. I-a fost frică să nu îi facă vrun glonţ bubă. Am de gând să-i fac atâta de ocară, încât să-i silesc să fugă din Paris>>. În aceeaşi scrisoare, Bălcescu se referea şi la faptul că revoluţionarul maghiar Lajos Splény intenţiona să-l provoace la duel pentru calomnie pe Heliade-Rădulescu. Acesta din urmă declanşase un scandal în rândul emigraţiei româneşti, susţinând - pe baza unei pretinse declaraţii a baronului Splény - că Ion Ghica ar fi militat pentru alipirea Principatelor Române la Ungaria. Bălcescu şi Tell şi-au numit câte doi martori: A.G. Golescu şi Dimitrie Bolintineanu, din partea primului şi Nicolae Pleşoianu şi Grigore Marghiloman (înlocuit apoi cu Grigore Grădişteanu), din partea celui de-al doilea. Nereuşind să aplaneze conflictul, cei patru martori au decis să recurgă la un arbitru colectiv (<<toţi emigraţii din Paris>>), care să se pronunţe asupra corectitudinii financiare a lui Bălcescu. La 24 noiembrie 1849, după ce au fost audiate ambele părţi, adunarea emigraţiei revoluţionare s-a declarat convinsă că <<Bălcescu este cu adevărat onest>>, dar că <<nu este competentă>> să rezolve problema duelului dintre cei doi oponenţi. Între timp, Heliade-Rădulescu a cerut şi părerea emigraţiei româneşti din Turcia (Constantinopole şi Brusa), prezentând părtinitor atât problema financiară cât şi pe cea a duelului. <<Aici la Paris - scria el - veni Bălcescu cu Bolintineanu cari, uniţi cu alţi vreo doi-trei, se cearcă a servi intervenţiilor şi calomniilor lui Ghica şi în cele de pe urmă a implica pe Tell într-un duel şi pe mine în altul /probabil, cel cu Lajos Splény/. Ei încearcăţ să ne compromită ca nişte spadasini gâlcevitori, şi să vă facă a avea de ales între nişte oameni sau lâches ce fug de a se bate, sau gata a muri ori a omorâ>>. În mod previzibil, emigranţii <<eliadişti>> de la Brusa (decembrie 1849), la care s-au adăugat Heliade-Rădulescu, Costache Aristia şi Barbu Iscovescu de la Paris (ianuarie 1850), au semnat un memoriu în care se stabilea că gestiunea financiară a lui Bălcescu a fost <<neonestă şi antipatriotică>>, iar Bălcescu era <<malonest şi chilipirgiu>>. <<Prin urmare - conchideau semnatarii -, d. Bălcescu nu merită a se măsura în duel cu d. Tell, până mai întâi nu se va pune în stare de a fi stimat".
Încă un duel ratat, despre care nu vom şti niciodată dacă adversarii urmau să folosească revolvere (cum credea Bălcescu) sau spade (cum credea Heliade-Rădulescu). În octombrie 1851, bolnav şi deprimat, Bălcescu părăseşte Parisul, iar la 29 noiembrie 1852 moare uitat de lume la Palermo.

Dan-Silviu Boerescu

 
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro