Anii treizeci ai secolului al XIX-lea au fost anii domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica și ai instituirii protectoratului rus asupra Principatelor. Acum ia ființă Miliția Națională, embrion al viitoarei armate naționale, pusă sub conducerea fratelui domnului, spătarul Constantin Ghica. O mulțime de tineri boieri se grăbesc să îmbrace noile uniforme europene, pentru a le etala la recepțiile organizate de marile familii bucureștene. Printre aceștia se număra și Ion Câmpineanu, fiul agăi Scarlat Câmpineanu (opozant al domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni) care, fugind în Austria la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și-a lăsat soția, Luxandra, împreună cu primul lor fiu, Constantin Câmpineanu, în ghearele răzbunătorului domn.

Mavrogheni i-a condamnat la exil în Turcia, unde curajoasa femeie a fost întemnițată în celebra închisoare Șapte Turnuri (Edi-Kule) și în alte închisori otomane. În aceste condiții de detenție, i-a dat naștere micului Ion Câmpineanu, căruia fratele său mai mare i-a ținut loc de tată, educându-l într-un profund spirit patriotic.

Născut sub steaua suferinței martirice, Ion Câmpineanu va purta toată viața blestemul sau poate vocația... sacrificiului. Deși prieten din copilărie cu viitorul domn Alexandru Dimitrie Ghica, va deveni unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai acestuia din cadrul Adunării Obștești, ca lider al Partidei Naționale care se străduia să limiteze cât mai mult posibil intruziunea puterii protectoare Rusia în lucrările acesteia.

Ajuns maior, apoi „colonel și cavaler al mai multor ordine împărătești”, apropiat al generalului rus Pavel Kiseleff, Ion Câmpineanu își avea casele pe Podul Mogoșoaiei, lângă casele Lenș-Vernescu. La sfârșitul secolului al XIX-lea acestea au fost dărâmate, din cauza vechimii lor, terenul fiind încorporat la Casele Lenș, cumpărate și renovate de noul proprietar Vernescu.

Până atunci însă ele au avut reputația unora dintre cele mai căutate spații de recreere ale vechiului București, unde Ion Câmpineanu organiza recepții și serate în cadrul cărora se întâlnea cu scriitori ca Grigore Alexandrescu și alți artiști, așa cum ne informează Ion Ghica. Se citeau nu numai creații autohtone, dar și traduceri din operele lui Hugo și Lamartine.

Aici o va avea ca invitată pe viitoarea lui soție, Ecaterina Dudescu-Caribol, descendenta unei la fel de mari familii boierești, fata „celei mai mari case din București” (Ion Ghica) cu care se va căsători în 1837 și care îi va dărui doi băieți, Costache și Ion, și o fată, Alexandrina.

Ca fondator al Societății Filarmonice, alături de Ion Heliade-Rădulescu și actorul Constantin Aristia, Ion Câmpineanu organizează primele (cu adevărat) mari spectacole de teatru bucureștene (după experimentele puțin încununate de succes ale domniței Ralu Caragea), unul dintre acestea fiind tragedia lui Voltaire Mahomed sau Fanatismul, tradusă de Ion Heliade-Rădulescu.

Una dintre aceste reprezentații (care, în lipsa unei săli adecvate, își schimbau frecvent locația – de la Sfântul Sava la casele Goleștilor de pe Podul Mogoșoaiei, sau la sala „Momolo”, teatru înființat de italianul Geronimo Momolo în 1828, pe locul vechilor case ale boierilor Slătineni, lângă viitorul restaurant „Capșa”, în fața viitorului Cerc Militar) a constituit prilejul încheierii unei căsătorii care a făcut multă vâlvă în protipendada bucureșteană a acelei jumătăți de veac.

Era prezent însuși domnitorul Alexandru Ghica alături de întreaga Curte și înconjurat de aghiotanții săi între care strălucea ofițerul francez Grammont. Frumoasa actriță Eufrosina (Frusinica) Vlasto a fost remarcată imediat de suita militară a principelui, dar nu francezul a fost norocosul.

Un alt aghiotant al lui Ghica, colonelul Teodor Popescu, a mers mai departe, cerându-i mâna. Propunere onorată imediat de tânăra care a devenit astfel doamna colonel Popescu. Căsătoria celor doi trebuie să fi scandalizat înalta societate (actrițele fiind considerate partide inferioare, fie ele și de spiță aristocratică, precum Eufrosina). Intrat în posesia Grădinii lui Scufa, după vânzarea de către moștenitorii bogatului negustor grec a acestui mic colț de rai bucureștean fratelui său Constantin Câmpineanu, Ion Câmpineanu împreună cu soția sa îl vor găzdui aici pe însuși domnitorul Alexandru Ghica, al cărui opozant era proprietarul.

Prințul Anatol Demidov descrie (într-o carte apărută la Paris în 1840) o petrecere organizată aici de domnitor, în cadrul căreia spătarul Constantin Ghica oferă oaspetelui rus o paradă militară a soldaților, drapați în uniformele „franco-române” ale Miliției Naționale, și exerciții de tir. Reuniunea a fost tulburată de un incident neplăcut. Un glonț l-a lovit ușor în față pe domnitor, rana acestuia fiind pansată de doamna de Luneville, aflată în suita prințului Anatol.

Accidentul avea darul să-i neliniștească pe Câmpineanu și Ecaterina, dat fiind că se petrecuse în grădina lor. Să fie acesta primul motiv al înveninării relațiilor dintre Principele Ghica și Câmpineanu, deja tulburate de neînțelegerile în plan politic? Ion Câmpineanu nu s-a mulțumit cu discursurile violente din Adunarea Obștească împotriva regimului regulamentar patronat de Rusia Țaristă. A efectuat chiar o călătorie în Occident, străbătând Parisul și Londra, pentru a sensibiliza cercurile politice europene în legătură cu aspirațiile românilor de emancipare politică de sub dubla tutelă ruso-otomană.

Urmărit de agenții poliției vieneze a ministrului Sedlnitzky, informatorul cancelarului austriac Metternich, Ion Câmpineanu este arestat în 1840, la întoarcerea în țară, la Lugoj și, după o scurtă detenție la Caransebeș, predat autorităților române. Domnitorul Alexandru Ghica dispune închiderea lui la mănăstirea Mărgineni, apoi la Plumbuita, în nord-estul Bucureștilor, de unde va fi eliberat un an mai târziu, cu sănătatea și moralul zdruncinate. Supraviețuirea i-o datorează în mare parte soției sale Ecaterina, care l-a urmat pe tot parcursul detenției, dând naștere în închisoare unuia dintre cei doi băieți, precum odinioară soția altui Câmpineanu, mama lui Ion. Notează Ion Ghica în ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri: „A fost ceva duios a vedea o tânără femeie, una din fetele celei mai mari case din București, pe nepoata Dudescului, alergând pe vreme de iarnă cu copilul la sân, cutreierând pământul din oraș în oraș, din închisoare în închisoare, căutând pe soțul ei; așa a făcut Catinca Câmpineanu, până ce a descoperit pe bărbatul ei în temnița de la Caransebeș. Dintr-acel moment ea nu s-a mai despărțit de dânsul, a împărtășit cu el exilul și temnița.

După eliberare, pesimismul a pus stăpânire pe sufletul Câmpineanului. Retras împreună cu Ecaterina în casele lui din București, a hotărât să stea departe de viața publică, fără a pierde legătura cu prietenii săi de luptă, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica, pe care i-a găzduit în casa lui. Pe generalul Gheorghe Magheru a încercat chiar să-l facă din nou fericit (după moartea primei soții a acestuia), mijlocindu-i a doua căsătorie. A refuzat orice implicare politică, dar Revoluția de la 1848 avea să-l aducă din nou în actualitate, rezervându-i însă un rol secundar.

Abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și fuga lui la Brașov l-a propulsat alături de guvernul provizoriu în componența căruia intrau vechii lui prieteni Bălcescu, Rosetti, Heliade, maiorul Christian Tell, generalul Magheru și alții. Dar nici conducătorii grupării reacționare, coloneii Odobescu și Solomon, n-au uitat ce însemna reputația de patriot a Câmpineanului, încercând să-i folosească numele în lovitura de stat soldată cu arestarea guvernului provizoriu, dar eșuată grație revoltei cetățenilor Bucureștiului. Socotindu-l complice al celor doi colonei trădători, bucureștenii l-au dezavuat pe vechiul lor idol, prizonierul de la Mărgineni și Plumbuita, pe care în urmă cu câțiva ani se arătau gata să-l elibereze din închisoare printr-un marș, animați de sloganul strigat cu entuziasm de tineri pe străzile Capitalei: „Haideți, frați, la Mărgineanu / Să scăpăm pe Câmpineanu!”.

Prins între două forțe, amenințat cu pierderea uriașului prestigiu acumulat, chinuit de teama de a fi înțeles greșit de prieteni și de neliniștea provocată soției care sacrificase câțiva ani buni din viață pentru el, Câmpineanu a fost martorul la sfârșitul anului 1848 a trei tragedii: înfrângerea Revoluției prin dubla invazie militară ruso-otomană, urmată de plecarea în exil a prietenilor săi și moartea prematură a credincioasei soții Ecaterina („suflet nobil, spirit ornat, victimă a iubirei și a devotamentului către familia sa” cum o caracterizează Ion Ghica), răpusă de o epidemie de holeră.

Sub domnia lui Barbu Știrbey, solicitat să preia anumite funcțiuni, și le-a onorat fără prea mare entuziasm și, până la moartea lui în anul 1863, viața i s-a scurs într-o lungă, tăcută și chinuitoare agonie morală. Purtând în suflet amintirea celei pe care o iubise o viață întreagă și care se sacrificase pentru el, se spune că petrecea ceasuri întregi pe un scaun în parcul Cișmigiu unde, conform amintirilor Ameliei Lărgeanu, lumea se oprea și îl saluta cu venerație și respect.

Din carismaticul și elegantul ofițer de odinioară cu ochi mari, mustață proeminentă și favoriți după moda timpului (așa cum îl arată portretele) nu mai rămăsese decât o umbră... dar „umbra unui uriaș”. Ion Ghica încheie astfel panegiricul prietenului său, meritată apoteoză a unui mare patriot bucureștean: „Văzut-ați un bătrân gârbovit înainte de ani, care d-abia își ducea picioarele în grădina Cișmegiului, unde rămânea ore întregi pe o laviță, cu capul plecat spre piept? Acelor care-i vorbeau le răspundea cu râs sau cu plâns, după cum subiectul vorbei îi aducea suveniri vesele sau triste ale vieței sale; trecătorii se descopereau cu respect dinaintea lui, iară bătrânii se opreau și-l arătau copiilor. Acela era Câmpineanu, marele patriot, o umbră care trecea ca o protestare vie în contra nedreptății, a persecuțiunilor și a apăsărilor.

Dan-Silviu Boerescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro