Între acestea, Alice Cocea / Cocéa (28 iulie 1899, Sinaia – 2 iulie 1970, Boulogne-Billancourt, Franța) a fost o actriță franceză de teatru și de film de origine română. Fiica generalului Dumitru Cocea, și a Cleopatrei, soră cu Florica, măritată Bressy, și cu jurnalistul de stânga N.D. Cocea. Familia Cocea este de origine albaneză, descendenți ai serdarului Gheorghe Cocea. Alice Cocea este mătușa actrițelor Dina și Tanți Cocea. Cei trei copii ai generalului Dumitru Cocea, monarhist convins, „descendent al căpitanului Cocea, din armata lui Mihai Viteazul”, s-au dovedit a fi toţi personaje controversate. „Bolşevicul” N.D. Cocea mărturisea că în tinereţe şi-a dorit enorm de mult să devină actor, iar surorile lui, Florica şi Alice, au devenit cunoscute actriţe la Paris.

N.D. Cocea a transmis această pasiune şi fiicelor sale, două dintre ele – Tantzi şi Dina Cocea – devenind celebre actriţe de teatru şi film. „Chemarea scenei, care m-a chinuit pe mine şi mă chinuieşte şi acum, a răbufnit şi în sângele ei. Florica, Alisa, Dina, Tantzi, toate au simţit chemarea asta. Cum ne-a venit? De unde ne-a venit? Mama se uita la noi ca găina care a clocit ouă de raţă. Şi generalul, când a aflat că fiică-sa se înscrisese la Conservator, exclama exaspe­rat: Fata colonelului Cocea să joace pe funie!”, scria pamfletarul în jurnalul său. Niculae D. Cocea (1880-1949), Nicu sau Niculici, Papi cum îl alintau în intimitate, a fost „un temut gazetar, socialist, magistrat, avocat, director de ziare, scriitor, deputat, director general al teatrelor”. Căsătorit de trei ori, a avut patru copii: Tantzi, Dina, Radu şi Maria. „Viaţa lui N.D. Cocea a fost aceea a unui boem: apărea, dispărea, nu spunea nimic, dar era fermecător, irezistibil, unic”, afirma într-un interviu, spre sfârşitul vieţii ei, Dina Cocea. „Dimineţile le trăiam în atmosfera redacţiilor sau în incinta pasionantă a tribunalelor, prânzurile le luam la Capşa sau în vreun local de plictiseală boierească. După-amiezele treceau repede între case, recepţii, expoziţii, iar serile cu tovarăşii de la România muncitoare.” Prima soţie, Florica, fiica ziaristului Constantin Mille, inteligentă şi maliţioasă, a divorţat în 1920, fiind „prea mândră pentru a-i suporta capriciile de bărbat seducător, dar atrasă până la sfârşitul vieţii lui de mintea lui formidabilă, de umorul său caustic, de boemia imposibil de schimbat, de neiertat, dar fascinant”. „Îmi povestea cum l-a aşteptat într-o noapte în vârful scărilor, cu o mătură în mână şi l-a cotonogit niţel, aşa, ca învăţătură de minte. Degeaba însă, căci aventurile se repetau tot mai des, dispariţiile lui se înmulţeau şi nu erau întotdeauna motivate de rămâneri între tovarăşi, aşa cum motiva el”, scria Dina Cocea în memoriile sale, rememorate de Simina Stan. Din documentele păstrate la Arhivele Statului şi publicate de Vladimir Tismăneanu în revista Sfera Politicii aflăm că temutul gazetar N.D. Cocea „nu ezita să îşi folosească scrisul pentru a stoarce foloase necuvenite, să şantajeze, să se lase plătit cu cinism. Spre deosebire de alt gangster de presă, Pamfil Şeicaru, nu a făcut avere, iar pe cea de acasă a risipit-o, pentru că aşa cum îi primea îi cheltuia, mai ales în aventuri amoroase. Unele dintre aventurile sale le-a descris în diverse romane”. Tot V. Tismăneanu scrie că „a fost judecat şi închis pentru corupere de minori, după ce a fugit cu Gina Manolescu Strunga, în vârstă de 16 ani atunci, singurul copil al ministrului liberal”.

A doua căsătorie cu Lila Stănescu a fost de formă, aceasta fiind iubita şi ulterior soţia lui Ion Gheorghe Maurer, viitorul lider și premier comunist, prieten bun cu N.D. Cocea. „Cum s-a căsătorit, aşa va şi divorţa”, spuneau cunoscuții. Apoi, se va căsători cu Gina în 1936, de care se desparte în 1939. În ultimii zece ani de viaţă a trăit la Sighişoara împreună cu „Ioana Mosora, fată de ţărani săraci”, care în 1939 avea 17 ani. Gina Manolescu Strunga a fost o celebritate a epocii atât datorită frumuseţii sale, a familiei, cât şi a vieţii ei agitate. Era singura fiică a lui Ion Manolescu Strunga şi a Dianei Ghica. Părinţii divorţaseră, iar mama ei se recăsătorise cu zgârcitul bancher Iosif Pincas.

„Familia Ginei este extrem de ciudată, anormal de neiubitoare şi iraţională. Un grup de egoişti şi afacerişti, care mă scârbesc”, scria, în 1934, Petru Comarnescu. A dus, de copilă, o viaţă tumultuoasă, trepidantă. La 16 ani a fugit cu N.D. Cocea, s-a măritat mai târziu de formă cu Petru Comarnescu, apoi cu N.D. Cocea, şi în 1941 cu Ghiţă Ionescu. În 1933, Petru Comarnescu, viitor soţ, o descria ca fiind „blazată, terorizată de familie, sceptică înainte de vreme”, dar avea „calităţi care nu se găsesc mai niciodată într-una şi aceeaşi persoană: frumoasă, excepţional de inteligentă, temperamentală, de fami­lie”. La începutul anului 1934 nota: „Mi-e teamă că fata asta nu se va cuminţi niciodată. Sorţii mă îndreaptă către un trai abundent. Voi putea filosofa având o soţie puţin cocotă prin comportament şi nebunie. (…) Dar ce deşteaptă e. Şi tristă. Găseşte bucuria doar bând. Nu voi face niciodată din ea o Marthe Bibescu, cum speram. Şi totuşi acum nu mai pot trăi fără ea: iubire, ambiţie, orgoliu, interes? Poate de toate”. Acesta recunoaşte cu sinceritate că ea este uşa prin care poate „intra în lumea de care fu­sesem îndepărtat, a celor puternici, suficienţi, eficienţi, oameni tari”. Orbit de farmecele ei şi de propriile ambiţii, deşi avea destule îndoieli, Comarnescu s-a căsătorit la sfârşitul lunii iunie 1934, nunta fiind un adevărat eveniment monden, cu multă lume bună invitată. Două luni mai târziu, acesta scria deziluzionat: „Acum e ca o viperă, o fiinţă în fond frivolă, dar cu pretenţii mari. Mediul ei este îngrozitor, dar îmi dau seama prea târziu. Femei şi fete frivole, cu pospai de cultură şi pretenţii de ducese”. La 27 august 1934 scria: „Gina trăieşte doar ca să epateze pe ceilalţi cu mese originale şi aranjamente fistichii de cabotină. Vrea să fie cineva, să aibă personalitate, să se vorbească mereu de dânsa, dar resursele şi metodele ei sunt de vedetă de cinema, care nu ascultă de nimeni decât de capriciile şi frivolităţile ei. Face pe inocenta, cu aerul acela de candoare ce şi-l însuşeşte uneori admirabil, pe când alteori joacă pe scenă rolul unei femei fatale, gen Marlene Dietrich. Ah, filmele ame­ricane au prea mare influenţă şi dau unor fiinţe uşor dezaxate ca Gina posturi şi roluri ridicole, dacă nu tragice. Romanele nu exercitau atâta influenţă nefastă cât filmele şi mai ales Hollywoodul dă mereu la iveală femei fatale, vampe, cabotine care zăpăcesc fiinţe care se vor interesante şi sunt dornice mereu de comentarii. (…) Gina joacă teatru mai bine decât actriţele, trecând dintr-o extremă în alta pe nesimţite”. Exasperat şi neputincios, criticul de artă scria: „Cheltuieşte ca o nebună ce are şi ce nu are, vinde lucruri din casă, ce primeşte de la tatăl ei cheltuieşte, apoi cheltuim salariul meu şi hai împrumuturi. (…) Dezechilibrată în toate, făcând şi teorii despre lipsa de însemnătate a banului”. Cu toate acestea nu poate să nu o admire – „Gina s-a făcut blondă, vopsindu-şi părul. Pare o stea de cinema americană, lumea se întoarce după ea pe stradă. Are ceva de aventurieră şi de boemă, cu toate că face pe vedeta aristocra­tică”. „A fost strălucitoare în vervă şi în dialog (…) la Operă Gina în rochie de tafta neagră, vopsită cu violet pe păru-i blond, cu orhidee la corsaj. A făcut senzaţie ca un star de cinema.” Petru Comarnescu nu exagera când scria: „Nu ştiu dacă se vede iar cu el /N.D. Cocea/, cum poate că s-a văzut la Sinaia. De ieri am început să bănuiesc şi asta. Dar chiar de-ar fi adevărat, ce aş putea face? Nu mai ţine de mine, căci acum s-a consumat pretinsa iubire. E o cabotină, căreia îi place scandalul şi vrea să se vorbească mereu despre ea. S-a vorbit îndestul în legătură cu mine, acum vrea să se vorbească şi în legătură cu Cocea. Vrea cu tot dinadinsul să fie eroină de bârfeli şi comentarii”.

Din memoriile lui N.D. Cocea reiese că cei doi se întâlneau, chiar dacă aceasta era căsătorită. „Gina s-a travestit, s-a aranjat altfel, ca să meargă în secret la o conferinţă a lui N.D. Cocea. Tot o intrigă omul acesta şi o instigă probabil contra mea”, scria, cu amărăciune, Comarnescu. În septembrie 1935, a căzut bomba – „Gina s-a arătat întreagă aşa cum e – monstru capabil de orice. O bucată de vreme, Gina a ascuns tuturor că va avea un copil, iar acum spune că copilul ce-l va naşte nu este al meu, ci al lui Cocea. În felul acesta vrea să forţeze mâna de a se căsători cu Cocea. Ea ştia că tatăl ei şi tatăl ei vitreg nu vor admite niciodată reluarea legăturii cu Cocea şi mai ales căsătoria cu dânsul. Deci îi trebuia cineva onorabil cu care să se căsătorească, devenind doamnă, apoi, după legitimarea ei socială, să treacă din nou la Cocea, cu care fugise ca tânără. Când i-am spus lui Strunga de aceste urzeli, a chemat-o şi a pus-o sub interdicţie. Gina s-a internat singură la Sanatoriul Filantropia, unde a refuzat să mă mai vadă. Tatăl ei a fost furios, dar ea are un calm de criminală, aşa că puţin îi pasă de toţi. Jocul cu paternitatea copilului, care nici acum nu ştiu ce nume va purta, continuă. Gina e capabilă de orice ca în tragediile cele mai înfiorătoare”. Cei doi au divorţat înainte de sfârşitul anului 1935. În decembrie 1939, Cocea prevedea viitorul Ginei – „societatea capitalistă a fost vitregă cu ea, i-a răpit cum se tânguieşte «mon pauvre petit bonheur de chaque jour». Revoluţia o să îi confişte moştenirea pe care o aştepta de atâţia amar de ani şi după care a tânjit atâtea”. Ea, naivă, nu realiza ce urma să se întâmple: „Îmi mărturiseşte că i-a răspuns lui taică-său, care, pare-se, o sfătuia să înceapă odată divorţul. «Cum? De ce? Tocmai acum când bărbatul meu o să fie comisar al poporului»”....

Una dintre surorile gazetarului, Alice Cocea, a urmat inițial cursurile Conservatorului din București, dar studiile dramatice și le-a finalizat în 1917 la Paris, acolo unde se stabilise. Debutează în film chiar în 1917, apoi urmează o carieră teatrală. Din postura de stea a scenei pariziene revine în anii ’30 pe marile ecrane. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, are o relație de colaborare cu naziștii și devine directoare la Théâtre des Ambassadeurs (1940-1944), după război fiind chiar arestată, lucru care nu o împiedică să apară până în 1950 pe scena pariziană. După câteva prezențe sporadice în anii ’60 în cinematografie, dar numai în roluri minore, s-a dedicat picturii. A fost căsătorită, din 1926, cu Contele Stanislas de Rochefoucauld, Duce de Bisaccia, căsătoria sfârșind prin divorț în anul 1931. Logodna cu locotenentul Victor Point, strănepotul lui Marcellin Berthelot, se termină în 1932 prin suicidul acestuia după refuzul lui Alice de a se căsători cu el. Următoarea căsătorie este cu Roger Capgras, personaj de orientare fascistă, directorul unui ziar important din timpul ocupației Franței de către Germania. Alice Cocea a fost una dintre cele mai cunoscute actriţe românce de teatru şi film din perioada interbelică, o adevărată femme fatale, care a făcut ravagii în primul rând la Paris, nu doar la București. A fost, în fapt, una dintre cele mai frivole femei ale epocii ei. În puţine cazuri sintagma de femeie fatală se potriveşte atât de bine ca şi în cazul ei: cel puţin trei bărbaţi s-au sinucis pentru că nu şi-au asigurat dragostea şi fidelitatea frumoasei actriţe, se observă după răsfoirea colecțiilor revistelor Realitatea Ilustrată și Ilustrațiunea Română.

Drăgălașa Sofia Alice Cocea s-a născut la Sinaia în 28 iulie 1899 (1897 conform altor surse), tatăl ei fiind ofiţer în comandamentul curţii regale. S-a pregătit încă de copil pentru o carieră dedicată scenei: între anii 1909 şi 1912 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a avut loc în anul 1909 – pe când Alice Cocea nu împlinise încă zece ani – în rolul Băieţaşului din piesa Noaptea Învierii de Adolf de Herz. Începând din anul 1910, Alice Cocea a făcut parte dintr-o celebră trupă de teatru a vremii, compania dramaturgului Alexandru Davila. După destrămarea acesteia, Alice Cocea a plecat în Franţa, unde a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Paris. A debutat pe scenele pariziene la doar 19 ani şi a înregistrat succes după succes în numeroase spectacole de music-hall, de revistă sau de operetă. Succesul de la debut prefigura cariera de succes de aproape patruzeci de ani de pe scenele pariziene ce avea să urmeze. Dar nu cariera artistică a frumoasei actriţe Alice Cocéa (aşa îşi ortografia actriţa numele în Franţa !) a captivat opinia publică atât din țara ei de baștină cât și din cea de adopție, ci viaţa ei aventuroasă din afara scenei. Pentru că Alice Cocéa „a fost în mod indiscutabil una dintre prezenţele cele mai şarmante, mai elegante şi mai frivole din lumea mondenă pariziană interbelică. Primul mare scandal iscat în jurul actriţei a fost căsătoria ei cu contele Stanislas de Rochefoucauld – descendent al uneia dintre cele mai de seamă şi mai puternice familii ale aristocraţiei franceze. Alice Cocèa nu a fost acceptată niciodată în anturajul nobiliar al contelui”.

A urmat în mod inevitabil divorţul, după o perioadă de doar câţiva ani de menaj „nu tocmai exemplar”. „Un svon senzaţional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: Contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături originale alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunţa căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Svonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld. Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieţii parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez şi nimic nu oglindeşte mai bine personalitatea artistică pe care şi-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunţară, trei ani mai târziu, divorţul soţilor: Doamna Alice Cocea, Contesă de la Rochefoucauld, divorţează”, consemnează Realitatea Ilustrată pe 25 august 1932.

A urmat imediat un alt scandal: povestea pasională de dragoste dintre Alice Cocèa şi locotenentul francez Victor Point, poveste încheiată cu sinuciderea acestuia din urmă. Scandalul „a ţinut prima pagină a ziarelor mondene” pariziene luni la rândul. Iar presa din România nu putea să rămână indiferentă. Iată aşadar povestea actriţei Alice Cocèa aşa cum era prezentată în articolul cu titlu sugestiv Amor sângeros, publicat în Ilustraţiunea Română: „Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simţurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediţie întreprinsă în centrul Asiei /a fost conducătorul celebrei Croaziere galbene Citröen din anii 1931-1932 care a traversat Himalaya, Deşertul Gobi şi China/, omul care a ştiut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admiraţia celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voinţă, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei. Ridicând cu discreţie şi nu fără emoţie vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsura să desvăluim o parte din viaţa intimă a unei artiste care, fără intenţie de reclamă, îşi merită cu prisosinţă numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de femeie vampă. Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general român, a văzut surâzându-i norocul încă din primii paşi ai vieţii sale. Debuturile ei teatrale au fost dintre cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davilla /fiul celebrului medic Carol Davila/, cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes.

Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur. În acelaşi timp cu aplauzele publicului entuziasmat, se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile şi implorările unei mulţimi de adoratori. Printre aceştia un tânăr student, fiul unui podgorean bogat, se arătă cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, cel mai serios atins de farmecul puternic al stelei ce răsărise. Totuşi, Alice, care gustase din cupa gloriei, era nesimţitoare faţă de el. Încercă în zadar prin tot felul de mijloace să se apropie de ea, să-i facă cunoştinţa. În cele din urmă, prin iubirea sa de adolescent, disperat că nu putea ajunge la ţintă decât prin vicleşug, el atrase cu bani pe şoferul frumoasei sale, îi luă locul la volan şi învăluit în blana lui, o aşteptă la ieşirea de la teatru, hotărât să vorbeasca cu orice preţ, să-i spuie dragostea lui. Din nenorocire, Alice nu ieşi singură. Alexandru Davilla o întovărăşea. Şi nefericitul tânăr, cărora zeii amorului nu-i erau favorabili, trebui să conducă, furios cum era, în strada Zorilor, la locuinţa lui Davilla, pe fiinţa de care era îndrăgostit. El înapoie automobilul şoferului şi, nebun de durere, reveni sub ferestrele frumoasei artiste. Petrecu ceasuri întregi sub lumina slabă ce se filtra din dosul obloanelor casei de iubire. La 4 dimineaţa, drumeţii îl găsiră pe jumătate mort de frig, pe trotuar, acoperit de zăpadă. O congestie la plămâni îl dădu gata în două zile. Pe când cele două surori ale ei se măritau şi duceau o viaţă burgheză, Alice îşi urma cariera teatrală, nepăsătoare la declaraţiile de dragoste şi la cele mai măgulitoare propuneri matrimoniale. Într-adevăr, Alexandru Davilla, suflet nestatornic, era prins în mrejele unei noi aventuri amoroase. Desamăgită, ea fu contrariată. În realitate, era cam nedreaptă. Davilla, bărbat frumos, foarte fin, foarte instruit, perfect om de lume, prietenul reginei şi al regelui care admirau mult talentul său, număra printre victimele sale pe femeile cele mai renumite din Bucureşti. Dar, adevărat Don Juan, foarte sensibil la omagiile feminine, nicio femeie n-a putut să-l reţie.Cu toate astea, Alice Cocea a jucat desigur, cel mai însemnat rol în viaţa sa şi el i-a dat ei ce avea mai bun din fiinţa sa. Mai mult ca oricând ea avu succes, şi mai mult ca oricând o adevărată curte de admiratori îi aţineau calea. Frumoasă, tânără, bogată, în plină glorie, nimic nu părea că poate să-i tulbure fericirea. Cu toate acestea, se prevedea o nouă dramă. Printre ofiţerii tatălui ei, un locotenent frumos, pe care mai multe succese feminine răsunătoare îl infumuraseră, porni spre cucerirea noii stele. Ca şi dânsa, şi el era dornic de glorie. Glorie de alcov în lipsa alteia. Lui îi fu mai uşor să reuşească să-i fie prezentat şi să-i facă curte. Dar, dacă Alice se arăta prietenoasă faţă de el, dacă îl primea din timp în timp, dacă-i permitea să-i umple de flori casa şi loja, la atât se mărgineau relaţiile lor. Şi frumosul ofiţer simţea pălindu-i norocul şi faima de bărbat cu succes. Stăruiesc asupra acestui amănunt, ca să fac să se înteleagă mai bine ce urmează; căci dacă studentul murise din dragoste, acesta trebuia să-l urmeze, poate mai mult din amor-propriu batjocorit, decât din cauza unei patimi adevărate şi mari. Rugăminţi, blesteme, nimic nu folosi şi zilele treceau, fără ca amorezatul să poată înainta măcar cu un pas spre inima nepreţuită pentru el, a iubitei sale. La Capşa, unde sărmanul G… nu mai îndrăznea să se arate, se făceau adevărate rămăşaguri. În cele din urmă, lucrurile ajunseră atât de departe, încât într’o frumoasă zi de primăvară, tânărul puse şaua pe calul lui favorit şi plecă să colinde pe câmp. Aproape de câmpul de alergări de lângă Băneasa, acolo unde adeseori, sub ochii admiratorilor săi şi în strigătele mulţimii entuziasmate cunoscuse beţia triumfului, el lăsă calul să meargă în voie pe un drumeag ce ducea spre calea ferată. Un ţăran, care lucra alături pe câmp, văzu cum galopa calul, ce-l arunca în plin mers şi se înfundă sub un pod mic pe care treceau traversele de cale ferată. În partea cealaltă a podului, apăru calul singur, continuându-şi cursa neînfrânată. Curios, omul se apropie, privi sub pod. În penumbră, văzu strălucind nasturii tunicii nenorocitului, care zăcea întins pe spate. Avea baza craniului sfărâmată de drugul de fier al podului. Ancheta militara stabili un accident. Ziarele vorbiră mult de aceasta întâmplare, accident regretabil, datorat distracţiei acestui distins cavaler, în realitate, o tristă sinucidere. Timpul trecu. Veniră Parisul, succesul, o căsătorie strălucita. Prietena ei G. M. auzind despre eveniment: – Cocea ? Contesă ? Asta va face să fie o femeie mai puţin, dar nu va face să fie o femeie din înalta societate în plus. La noi se întrebau pur şi simplu: Cât timp o să ţie? A ţinut totuşi câţiva ani.

Apoi, deodată, în viaţa ei izbucni din nou drama. Locotenentul Point, bărbat frumos, suflet cavaleresc, iubea şi voia să se însoare cu Alice Cocea. Acesta e un fapt precis, de nediscutat. Alice Cocea plecase cu yachtul ei la Saint-Maxime, dar a făcut escală la Agay, ca să se scalde. Point, care mai mult ca niciodată avea impresia că este păcălit, pătrunse în camera artistei – cele două apartamente au o uşa de comunicaţie – şi găseşte, răspândite pe canapea, scrisorile unui îndrăgostit, semnate Robert. E vorba de Robert Lefébure, ginerele sindicului agenţilor parizieni de schimb, care are un loc de seamă printre admiratorii Alicei Cocea. Va lua Point trenul să fugă, să scape de vrajă? S-au găsit în camera lui hârtie mototolită, un plic rupt, un stylou sfărâmat. Mânia este o proastă sfătuitoare. Sare în maşină şi se duce să găsească la Agay pe Alice Cocea, ca să-i arate tot dispreţul lui. De pe puntea lui Blue-Crest, ancorat în rada portului Agay, Alice Cocea, secretara ei şi Lefébure îl văd venind. Lefébure, prudent, dispare. Dar Point are ochi de marinar; nu-i scapă acest lucru. E mai mult furios decât gelos. – M-aţi înşelat, strigă el celor două femei. Sunteţi nişte ticăloase! Nu mai e stăpân pe nervii lui. E micşorat, deprimat… Viaţa extravagantă pe care a dus-o acolo, i-a sleit energia. El se sinucide din scârbă. Cele două detunături de revolver au avut, de-a lungul Coastei Estérel, răsunetul unui trăznet. La Paris ar fi strâns poate ceva mai tare pumnul fragil al Aspasiei. Ar fi urat poate noroc bun concurentului. La Cannes, s-a sinucis…”.

Scandalurile din viaţa actriţei nu se opresc însă aici. În anul 1934 Alice Cocea îşi înscenează o tentativă de sinucidere, la Berlin, pentru a crea vâlvă în jurul numelui ei. După terminarea războiului actriţa, a fost acuzată de colaboraţionism cu ocupaţia nazistă de către guvernul francez şi i s-a interzis să mai apară pe scenele din Hexagon. Este achitată la sfârşitul procesului, dar apariţiile ei pe scenă şi pe marile ecrane devin neînsemnate. Alice Cocea a murit pe 2 iulie 1970 în oraşul Boulogne-Billancourt din Franţa. Dina Cocea a avut și ea multiple aventuri sentimentale. A fost iubita baronului Manfred von Killinger, pe vremea când acesta era ambasadorul Germaniei lui Hitler în România. După 1950, a întreținut însă o discretă legătură amoroasă cu liderul comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dina Cocea a fost căsătorită de trei ori. Primul mariaj eşuat l-a avut în tinereţe, pe vremea când studia la Paris. Marea iubire a actriţei a fost ultimul soţ, dirijorul Mihai Brediceanu.