A ales calea monahismului, a sihăstrit în munţi cu post şi rugăciune, iar păsările îi aduceau firimituri spre hrană întocmai cum corbii au făcut cândva pentru Sfântul Ilie Tesviteanul. Creştinii ortodocşi serbează, pe 7 august, o sfântă de legendă: Cuvioasa Teodora de la Sihla. Şi prea puţini îşi pun problema de ce trupul ei stă de peste un secol şi jumătate departe de locul care a sfinţit-o şi pe care l-a sfinţit...

Nu e întâmplător că pe 7 august, la doar o zi după sărbătoarea Schimbării la Faţă, Biserica Ortodoxă a ales să o prăznuiască pe Cuvioasa Teodora de la Sihla. După ani de nevoinţă duhovnicească, atunci când a fost găsită de călugării de la Mânăstirea Sihăstria, tânăra care a vieţuit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea era „ învăluită în lumină ca de foc”, întocmai cum Apostolii l-au văzut pe Iisus pe Muntele Tabor. O marcă a sfinţeniei rareori manifestată pentru ochiul profan şi prea puţin înţeleasă de lumea modernă.

Din Sinaxar aflăm că Teodora s-a născut la mijlocul secolului al XVII-lea în satul Vânători – Neamţ, într-o familie de credincioşi moldoveni. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa). Chiar dacă vocaţia religioasă a Teodorei era puternică, avându-l duhovnic pe cel care avea să devină Sfântul Ioan de la Râşca, Teodora nu a ales monahismul de la început şi a acceptat dorinţa familiei de a se căsători cu un tânăr evlavios din Ismail. În ciuda faptului că şi soţul era un om credincios, Dumnezeu nu le-a binecuvântat căsnicia cu copii, aşa că amândoi au hotărât să se dedice vieţii monahale. Teodora a plecat la Schitul Vărzăreşti din Vrancea, iar soţul ei la Schitul Poiana Mărului din Buzău, unde va deveni monahul Elefterie. Liniştea duhovnicească a Teodorei a fost întreruptă de invazia turcilor care au dat foc mănăstirii. Obştea s-a risipit, iar Teodora împreună cu stareţa Paisia, a cărei fiică duhovnicească era, s-au refugiat în Munţii Vrancei. A urmat o perioadă de nevoinţă - aflăm din Vieţile Sfinţilor – şi, ulterior morţii stareţei, Teodora s-a dus spre Munţii Neamţului şi pădurile sălbatice din zona Sihăstria – Sihla.

După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamţ, stareţul locului a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla. Acolo a sfătuit-o să rămână până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, „iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe". Din afară e greu de spus ce poate determina un om să accepte pustiul şi cum îşi poate găsi împlinirea sufletească stând numai în post şi rugăciune. Dar pentru Teodora asta a fost calea. Un sihastru milostiv i-a oferit Teodorei chilia sa, aflată aproape de schitul Sihla şi de o peşteră. În cele două locuri şi-a dus viaţa femei mulţi ani, ca un adevărat pustnic. Nimeni nu ajungea la ea decât Cuviosul Pavel, duhovnicul ei, nimeni nu ştia în afară de el de existenţa acestei credincioase. Peştera de lângâ schitul Sihla a fost de altfel locul în care Sfânta Teodora s-a nevoit în ultimii ani ai vieţii sale. „Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca”. Se mai spune că în vremurile în care Sfânta Teodora se ruga în peşteră, păsările îi aduceau în ciocurilor lor, fărâmituri de pâine de la schitul Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, cunoscută acum sub numele Fântâna Sfintei Teodora.

După ce duhovnicul Pavel a murit, Teodora a rămas cu adevărat singură. „Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt”. După plecarea la cele veșnice a duhovnicului ei, Cuvioasa Teodora a sihăstrit fără să mai ştie nimeni nimic de ea.

Pentru sârguinţa de care a dat dovadă, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni. Şi asta i-a fost curând de folos când turcii au invadat locurile ajungând până la peştera în care vieţuia. Se spune că la rugăciunile Sfintei fundul peşterei s-a crăpat şi a adăpostit-o.

Cuvioasa Teodora a rămas în continuare neştiută de lume, până aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, când a fost găsită de doi călugări de la Schitul Sihăstria. Călăuziţi de curiozitatea de a vedea unde se duc păsările care zburau cu firimituri de pâine luate în cioc de la mânăstire, călugării le-au urmărit şi au ajuns la peştera Cuvioasei. Nu ştiau că de fapt ajunseseră acolo ca urmare a rugăciunilor Teodorei care voia ca înainte de a părăsi această lume să primească ultima împărtăşanie. Când au intrat în peşteră, cei doi călugări au văzut-o pe sfântă cu mâinile ridicate în rugăciune, învăluită într-o lumină de foc. Deşi nu-i cunoscuse vreodată, Cuvioasa Teodora i-a chemat pe nume şi le-a cerut să-i aducă nişte haine să-şi acopere trupul şi să trimită un preot s-o împărtăşească. Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

La scurt timp după ce a primit Sfintele Taine, Cuvioasa Teodora a părăsit această lume. Faima ei s-a răspândit repede în satele Moldovei şi peştera de la Sihla a devenit loc de pelerinaj. În memoria ei, între anii 1725-1780, s-a ridicat Schitul Sihla cu o bisericuţă de lemn şi câteva chilii, având hramul „Schimbarea la Faţă”.

Trupul Sfintei Teodora a rămas în peşteră până pe la 1828-1835, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului. A fost apoi mutată la noua biserică construită tot de Sturza în satul Miclăuşeni – Iaşi sporind faima locului prin mulţimea de credincioşi veniţi la închinare. În 1853, însă, familia Sturza a convenit cu stareţul Mânăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti – cel puţin aşa sună formularea elegantă a Bisericii Ortodoxe Române care a canonizat-o pe Cuvioasa Teodora la 20 iunie 1992. „În fapt, din varii motive, ne-am mai vândut o dată sufletul pentru un pumn de arginţi.” Moaştele Sfintei Teodora se păstrează şi astăzi în peşterile de la Pecerska, doar că pe raclă numele ei e scrijelit cu caractere chirilice iar locul în care şi-a dobândit sfinţenia e trecut generic: Sfânta Teodora din Carpaţi (în slavonă: Sveti Teodora Carpatina).

Dintre zecile de sfinţi români care apar în calendarul creştin ortodox, trei sunt femei, iar numai una s-a născut şi a trăit pe meleagurile româneşti. Cuvioasa Teodora de la Sihla este oficial prima româncă trecută în rândul sfinţilor. Celelalte două personaje feminine cu acest rang din calendarul ortodox au origini în alte ţări, chiar dacă moaştele lor se găsesc acum în România. Astfel, Sfânta Cuvioasă Parascheva, protectoarea Moldovei, s-a născut într-un sat de pe malul Mării Marmara (Epivata, Turcia), în timp ce Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (aici este racla cu moaşte) provine din vechea Tracie (astăzi aflată pe teritoriul Bulgariei).

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro