Castelul Peleş este considerat cea mai importantă clădire istorică din România, având caracter de unicat. Castelul, reşedinţa de vară a primului cuplu regal al României, Regele Carol I (1839-1914) şi Regina Elisabeta (1843-1916), a fost construit între 1873 şi 1914, la dorinţa suveranului, după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman. Sunt foarte multe lucruri mai mult sau mai puţin cunoscute despre Peleş, de la realizare şi până la poveşti cu şi despre Casa Regală, care au avut ca decor frumosul castel.
Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate legate de legenda fondării Castelului Peleș. Sunt tăblițe din plumb scrise într-o limbă necunoscută sau inventată(!), cu alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini. Se presupune că ar fi o cronică a dacilor - menționează nume de regi daci și toponime dacice. Specialiștii - istoricii și lingviștii - le consideră în general falsuri moderne. Astăzi se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București, de mai bine de un secol.
Originea tăblițelor este obscură și controversată. Cei care susțin autenticitatea inscripțiilor de pe ele se împart în două categorii: cei care care consideră că tăblițele de plumb de astăzi sunt originalele realizate de daci și cei care susțin că actualele tăblițe de plumb sunt copii ale unor tăblițe dacice orginale de aur, descoperite cu ocazia săpării fundației Castelului Peleș, copiate și apoi topite la ordinul lui Carol I, care ar fi vrut să folosească aurul tăblițelor dar să păstreze pentru posteritate informația de pe ele.
În investigația sa despre „afacerea tăblițelor”, jurnalistul Dumitru Manolache a încercat să strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către oameni care ar fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de „tradiția locală” referitoare la ele. În ciuda caracterului anecdotic al informațiilor, există totuși specialiști, precum doctorul în lingvistică romanică Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept „o tradiție orală, destul de serioasă”), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate. Sursa „tradiției” pare să fie inginerul silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordache și Bălaș Moldoveanu afirmă într-o notă de subsol a cărții lor: „Dintr-un interviu luat de către Manolache Corneliei Velcescu, filolog și sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăblițelor, descoperite în context similar și, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: se vorbea despre descoperirea, în peștera Sfânta Ana pe vremea Regelui Carol I, a 40 de tăblițe de aur de dimensiunea 15/10 cm, dar și mai mari, cu scriere dacă sau getică”. Velcescu își continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion Popescu-Puțuri (directorul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR) și oferindu-și concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor tăblițe ar fi obținut Carol I bani pentru terminarea Peleșului. Deși habar nu avea de ceea ce scria pe tăblițe, Regele și-ar fi dat totuși seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înțelesesem eu, dintre acele replici se mai salvaseră doar două bucăți, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om îndrăgostit de comori, de munții Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit în România, la peștera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de câțiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar fi descoperit 40 sau 60 de plăcuțe de aur cu scriere getică în peștera Sfânta Ana și că el ar fi fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Cornelia Velcescu întreabă retoric: „-Cine a făcut copiile? Inginerul Ionescu sau Regele Carol I?”, conchizând că, logic, răspunsul nu poate fi decât Regele Carol I, pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar țap ispășitor și subliniând că piesele erau cu siguranță din aur, pentru că strămoșii noștri nu scriau pe lut, ca sumerienii.
După cum a observat Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existența într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, așa cum susțin tradiția și o serie de dovezi indirect(…); a doua, existența unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa Regală, ajunse fie la Moscova, o dată cu Tezaurul României, fie la Banca Națională Română, sau, de ce nu, fie rămase la Peleș [...]; a treia, inexistența unor originale de aur sau din alte materiale, situație în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai multor falsificatori; și a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză susținută de domnul Dan Romalo în cartea sa”.
Un personaj misterios și controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe șantierul Castelului Peleș, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe alte vechi așezăminte creștine, s-ar fi ridicat pe o capiște (vechi altar al cultului zalmoxian). Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija inițială a preoților daci, fiind apoi transmise urmașilor lor, preoții creștini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost închinate zeilor și, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite. În ceea ce privește o posibilă locuire dacică în zona Sinaiei, în afară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î. Hr. și descoperit în urma multiplelor săpături arheologice în zonă (printre care se numără și sondajul efectuat de Tocilescu în 1890), nu există informații referitoare la epocile ulterioare. Totuși, Aurora Pețan observă că acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în zona respectivă, ci, din contră, reprezintă un argument serios: „Este mult mai logic ca un asemenea tezaur să fi fost ascuns într-o zonă ferită, posibil într-un loc considerat sacru, accesibil preoților sau celor inițiați. Plăcile inscripționate la Sinaia nu constituiau un tezaur obișnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care erau confecționate. Valoarea excepțională consta în faptul că ele reprezentau <<identitatea>> neamului dac. Căderea lor în mâinile dușmanilor și distrugerea lor ar fi echivalat cu anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ștergerea din memorie a acestui neam și a faptelor și tradițiilor sale. De aceea, dacă tezaurele de aur și argint comercial au putut fi ascunse în cele mai diverse locuri - în albii de râuri sau chiar în așezări locuite -, un astfel de tezaur trebuia să fie extrem de bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranță unu care să nu fi atras prin nimic atenția romanilor și a neamurilor viitoare care ar fi trecut pe acolo, deci o zonă fără locuire și resurse care să stârnească interesul. Sinaia putea fi un astfel de loc.”
Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Pețan unui ziar publicat în Toronto, aceasta vorbește despre același personaj misterios („al cărui nume nu vi-l pot face cunoscut”) care „spunea că vine cu o delegație din partea Academiei Ruse” și care susținea că astfel de plăci există pe teritoriul Rusiei, că sunt foarte asemănătoare cu cele de la Sinaia, si că, din informațiile pe care le deține, cel puțin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Națională a României. Tot conform informațiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munții Bucegi și unul chiar lângă Sarmizegetusa. Deocamdată, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la lumină. Tot el susține că au existat la Sinaia 240 de piese și că mai multe copii se află în diferite instituții. Acest număr, lingvista Aurora Pețan îl consideră foarte plauzibil, pentru că știm, tot de la oameni din Sinaia, că unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolăescu Plopșor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniștilor. Așadar, piesele de aur, fie s-au salvat și au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încă în Banca Națională, fie au fost topite.
Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, Petre P.Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este „Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374. Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hasdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa „Diplomă bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de „descălecatul” lui Dragoș.
Având aceste „antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi „plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s-a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la Etymologicum Magnum Romaniae, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:„Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hasdeu] nu se regăsește în plăci”. Acad. Alexandru Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să-i demonstreze lui Grigore Tocilescu existența scrierii la daci. Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet „propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hasdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hasdeu limba dacilor era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și-a imaginat niciodată că limba dacă este o limbă non-indo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave. Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine. Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul „Traian” și revista „Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. „Pentru Hasdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când Regele Carol I a urcat pe tron, Hasdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”
Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Pețan consideră că „aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar Dacia preistorică a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”
Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puțin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar și dispariția lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice inițiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcționând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. Tot acesta observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Pețan „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „știau că a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, „scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal”.
După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuțe și despre inginerul silvic Ionescu, făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia”, la Congresul Internațional de Dacologie, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului dispariției tezaurului original. Cu același prilej, Deac a prezentat mai multe imagini cu tăblițe, deși la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiași an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, care valorifica, într-un studiu pertinent și inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război.
Aurora Pețan a început cercetările imediat după apariția primei ediții a cărții lui Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul unde lucra, intitulată „Observații lingvistice asupra Cronicii apocrife pe plăci de plumb". Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă de cunoaștere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferința „Tăblițele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic „Vasile Pârvan” al Facultății de Istorie de la Universitatea București.
În anul 2014 a apărut lucrarea Mato Davo Geto. Studiu asupra plăcilor dacice de plumb, de Răzvan Anghel. Lucrarea identifică grupările recurente care apar în textele plăcilor și încearcă să le pună în contextul istoric cunoscut. Sunt astfel identificate nume de regi și chiliarhi geți, romani sau macedoneni, unii atestați de alte surse iar alții necunoscuți, și cetăți dacice, unele descoperite și cercetate arheologic iar altele necunoscute.
„De peste 100 de ani, în subsolurile Institutului de Arheologie din București zace uitată și prăfuită o posibilă comoară a istoriei românești: zeci de plăcuțe turnate în plumb, relatând în imagini și într-o limbă necunoscută o cronică a regilor daci”, scrie în Formula AS jurnalistul Horia Țurcanu, care face o sinteză pertinentă a chestiunii, trecând în revistă argumentele pro și contra autenticitate.
Totul a început în 2003, când o carte stranie venea să tulbure somnul experților în istorie veche și arheologie. Autorul, un inginer pensionar, atrăgea atentia in scrierea sa asupra unor tulburătoare obiecte pe care le văzuse și le fotografiase în tinerețe, prin anii ‘40, în subsolurile Muzeului de Antichități din București. Dan Romalo era pe atunci student și obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat să le fotografieze, aveau să-l obsedeze toată viața. Era vorba despre câteva zeci de tăblițe de plumb, absolut fascinante, acoperite în intregime cu imagini și cu înscrisuri într-o limbă necunoscută, o formidabilă epopee imprimată pe suprafața metalului cenușiu: oștiri de luptători înarmați cu lănci și cu scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi și de zei, cetăți impresionante, cu palate și temple decorate cu insemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb, cu o migală și cu o artă de excepție... Șaizeci de ani mai târziu, pasionatul inginer, aproape octogenar, reușește să publice din puținii lui bani cartea vieții sale, explozivă nu doar prin ineditul conținutului ei, ci și printr-o dezvăluire șocantă: prețioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fusesera niciodată cercetate științific, printr-o expertiză temeinică, fiind, practic, aruncate la coș. Dan Romalo avansează doua ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, și atunci avem de a face cu cea mai importantă descoperire făcută vreodată la noi in domeniul istoriei vechi, căci ele descriu cu lux de amănunte lumea dispărută a geto-dacilor, de acum 2.000 de ani, fie sunt niște falsuri de o anvergură și de o ingeniozitate nemaivăzute, făcute cândva de un geniu enciclopedic și vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute. În cazul acesta, falsul - mai vechi de o sută de ani, ar aparține, și el, istoriei, și ar merita să intre în Cartea Recordurilor, la capitolul „Cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante și nasc o sumedenie de întrebări: de unde provin aceste tăblițe din plumb? De ce nu am auzit niciodată despre ele, fie falsuri sau nu? Iar, dacă sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reușit un fals-capodoperă de asemenea proporții și, mai ales, în ce scop? Ce s-a întâmplat cu obiectele acestea între 1940, atunci când Dan Romalo le-a văzut pentru prima dată, și 2003, când a reușit, în cele din urmă, sa le facă publice? De ce nu au fost cercetate niciodată temeinic de către istorici și arheologi?
În mod incredibil, timp de aproape o sută de ani, tăblițele nu au fost nici măcar înregistrate ca obiecte de inventar ale muzeului, astfel că multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna. E ca și cum cineva ar fi vrut să le țină mereu în umbră, ca să li se piardă urma și nimeni să nu vorbească despre ele.
Jurnalistul Horia Țurcanu a întreprins propria sa cercetare: „Sunt într-un ascensor, pe cât de vechi, pe atât de silențios, luminat de un bec chior, undeva, în preajma Parcului Cișmigiu. Îl caut pe Dan Romalo. (…) Sun la ușă. Mă primește un tip distins și zâmbitor. (…)Gazda mea are pe genunchi un album vechi cu fotografii, începutul marii sale aventuri, niște fotografii pe care le-a făcut cu foarte mult timp în urmă, la cererea unei prietene de familie. <<Marioara Golescu făcea parte dintr-o veche familie de boieri și de carturari și, așa cum era obiceiul pe timpul acela, avea tot felul de pasiuni intelectuale. Scria poezii, călătorea, picta și se pasiona de istorie și mitologie. Marioara Golescu era prietena mamei mele, Nadejda Romalo, care-i împărtășea curiozitatea și preocupările. Ei, și de la această doamnă, care era istoric amator, am auzit pentru prima dată de aceste plăci de plumb.>>
Dan Romalo se ridică din fotoliu, înalt și suplu, și-mi aduce o fotografie mică, ovală, din care mă privește un cuplu de tineri îmbrăcați după moda anilor ‘20. Sunt părinții lui, zâmbitori și frumoși, în grădina din fața unui conac superb. <<Erau la conacul lor de la țară, erau alte vremuri, și pe-atunci mai existau asemenea amatori cultivați, cum erau mama mea și Marioara Golescu, care se învârtea în lumea istoricilor, publicase lucruri esențiale, un studiu despre tablourile votive din Țara Românească, mergea la congrese de istorie cu Iorga, era o pasionată. Ea m-a chemat într-o buna zi să fac acele fotografii cu plăcile de plumb din subsolurile Muzeului de Antichități. Nu aveam să le uit niciodata. La vremea aceea, director al muzeului era istoricul Ion Nestor și acesta îi spusese Marioarei Golescu să publice o carte despre ele, pentru că un profesionist ca el se temea să nu fie discreditat de o asemenea întreprindere. Deja, la ora aceea, plăcile erau considerate falsuri, fără ca nimeni să le fi studiat temeinic și fără ca cineva să știe de unde provin. Marioara Golescu credea că ele ar fi fost aduse de Grigore Tocilescu, care le-ar fi primit la rândul său de la cineva. Însă această informație nu se verifica în niciun fel, pentru că ar fi trebuit să fi fost precizat acest lucru în arhivele muzeului sau, cel puțin, în manuscrisele, în scrisorile lui Tocilescu, aflate acum la Biblioteca Academiei. Nimic, nicio referire, nicăieri. Sute de kilograme de plumb apărusera parcă din neant acolo, în subsolurile muzeului, și nimeni nu știa de unde. Eu nu eram pasionat de arheologie, însă atunci când am văzut plăcile, am rămas pur și simplu stupefiat. Fotografiam fără niciun cuvânt, atât mi se pareau de inexplicabile și ciudate. În mod evident, se refereau la geto-daci, pentru că puteai recunoaște siluetele cu căciuli specifice și anumite semne. Numai că asta se petrecea prin anii 1943-1944, România era în război și evenimentele se precipitau. Pe urmă, au venit comuniștii și a fost foarte greu, lumea veche se prăbușea, familia mea pierduse totul. Au trecut decenii, fără să uit fotografiile, dar și fără să pot face nimic. La cutremurul din ‘77 s-a pierdut o parte dintre clișeele pe care le făcusem, dar mama mea a salvat printr-un miracol câteva zeci. Mereu îmi spunea să mă ocup de ele, să nu le las, să cercetez eu mai departe. Ea credea, nu știu de ce, că sunt foarte importante.>>
Obsesia lui Dan Romalo a prins viață abia în anii ‘80 și a durat multă vreme până când să poată pune cap la cap toate informațiile pe care le avea. La Institutul de Arheologie, care luase locul vechiului Muzeu de Antichități, a aflat că tăblițele pe care le fotografiase cu zeci de ani în urmă dispărusera, în cea mai mare parte, și că niciodată nu fuseseră luate în serios de nimeni. Mai rămăseseră patru. Generații întregi de studenți trecuseră pe lângă ele, deveniseră arheologi si istorici, dar refuzaseră chiar și să le dea un număr de inventar. În jurul lor circulau deja legende. Unii credeau că ar fi fost plăsmuite pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea de erudiții transilvani, alții le numeau <<falsurile lui Hasdeu>>, alții credeau că plăcile de plumb erau copii ale unor originale din aur, găsite pe la 1873, când se săpase fundația Castelului Peleș. Dar nimeni, nicio instituție oficială, niciun specialist în istorie, nu cercetase până atunci cu adevărat originea și conținutul acestor relicve, nimeni nu făcuse vreodată macar o analiză a materialului din care erau făcute, ca să nu mai vorbim despre vreo încercare serioasă de descifrare a semnelor înscrise pe ele. <<Vedeți>>, spune Dan Romalo, <<problema a rămas aceeași ca în timpul lui Nestor. Istoricii, de teamă să nu se compromită, acordând atenție unor falsuri, au refuzat să le cerceteze cu adevărat. Însă minime investigații, pe care eu le-am făcut mult mai târziu, au arătat că există posibilitatea reală ca plăcile să fie autentice. (…) Cel mai important mi se pare faptul că apar lucruri care, la data când placile erau semnalate prima dată, pur și simplu nu fuseseră descoperite. De pildă, planurile cetății Sarmizegetusa și faptul că exista obiecte similare, aflate în colecții particulare, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială și care par a fi făcute în același mod, în același stil>>. Se apleacă spre mine confidențial. <<Unul dintre aceste obiecte vi-l pot arăta.>> Și, într-adevăr, scoate de undeva, dintr-un toc de piele, o medalie superbă, ce pare din cupru vechi. Efigii bizare se decupează din carnea verde a metalului, semne stranii, cum n-am mai văzut. <<Vedeți semnele? Sunt identice cu unele de pe plăci. Iar șansa ca un falsificator să fi cunoscut piesa aceasta este practic zero. Și-apoi, poate ați auzit că, în cele din urmă, cu mari eforturi, a fost făcută în Anglia o analiză comparativă a metalului uneia dintre plăcile de plumb, cu o scoabă dacică tot din plumb, luată de la Sarmizegetusa. Știți care a fost răspunsul englezilor?>> Mă privește fix, lung. <<Dacă scoaba e autentică, atunci plăcile sunt autentice, în ceea ce privește compoziția aliajului. Este un aliaj identic cu cel dacic.>>
Deși se ferește să facă o afirmație categorică, Dan Romalo e convins că plăcuțele de plumb sunt cu adevărat dacice, plăci de plumb turnate de preoții daci, acoperite inițial cu o folie subțire de aur pur. În favoarea acestei variante sunt analizele metalului și urmele de turnare în matrițe care se pot vedea. Ipoteza lui Romalo este fascinanta. Dacă interpretarea pe care o dă el textelor și imaginilor este corectă, atunci această cronică dacică în plumb aurit ar cuprinde relatări despre căpeteniile geto-dace într-o anumită cronologie, evenimente importante, bătălii și tratate de pace, și toate acestea ar fi fost înșirate pe zidurile și pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos și strălucitor. Preoții ar fi fost, în felul acesta, păstrătorii întregii istorii a neamului geto-dac.
Unul din firele misterului plăcuțelor de plumb aflate la Institutul de Arheologie din București duce la Mânăstirea Sinaia. Legenda spune că la săparea viitoarelor temelii ale Castelului Peleș au fost găsite îngropate în pământ sute de plăcuțe din aur, care, înainte de a fi topite (din motive necunoscute) au fost reproduse în plumb și dăruite, de Carol I, Mânăstirii Sinaia, ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino, supranumită și „mânăstirea regilor”. Starețul Macarie Bogus, dintr-o cutie grea, pe care o ținea cu ambele mâini, a scos două plăci de plumb, acoperite cu aceeași scriere misterioasă, cu aceleași reprezentări. De unde, de când sunt aceste obiecte în posesia mânăstirii? Arhiva lăcașului a dispărut în perioada comunistă. Tot ce a fost înainte de 1956 a dispărut, a fost luat, s-a dus...
O stradă încolăcită ca un șarpe, urcând muntele. Într-un ochi al străzii, se afla o casa cum n-am văzut multe. E o casă din alte timpuri, ca o cetate, cu o arcadă stranie, cu brazi strângând-o în brațe, cu un cer translucid deasupra. E una dintre cele mai frumoase case din Sinaia, dintre cele mai vechi și mai nobile. Înăuntru, printre tablouri și teracote albe, locuiește Diana Istrate, o doamnă care ar trebui să-și aminteasca ceva despre plăcile din plumb. Cu zeci de ani în urma, tatăl ei, Vasile Ionescu, fost inspector silvic, le-a văzut, le-a ținut în mâini. <<Da>>, zice ea, , <<plăcuțele au existat. Tatăl meu a avut vreo patru-cinci, le știu de când eram copilă. Dar, la un moment dat, pur și simplu au dispărut. Chiar el, la bătrânețe, se întreba unde și cum or fi dispărut. Le avea de la un fost primar al Sinaii, pe care nu mai știu cum îl chema. Se spunea că fuseseră de aur. Cine mai știe! E o veșnicie de-atunci!>>.
Iunie 2004. Pentru prima dată în istoria lor, plăcuțele din subsolul Institutului de Arheologie din București fac subiectul unei comunicări științifice, organizate sub egida Academiei Române. Aurora Pețan, o tânără cercetatoare în lingvistică, cu specialitatea latină și greacă veche, susține o comunicare legată de ele, încercând să stârnească interesul lumii știintifice. La o primă evaluare, cercetătoarea consideră că limba în care au fost scrise tăblițele nu este o limbă inventată de cineva, ci a fost cândva o limbă vie. Ba si mai mult, că am putea avea de-a face, într-adevăr, cu limba vechilor geți. O teorie îndrăzneață, greu de acceptat de către mediile academic-conservatoare…
<<În cea mai mare parte, plăcuțele sunt scrise într-un alfabet grecesc, dar mai sunt și alte alfabete acolo, necunoscute. Într-adevăr, limba în care sunt scrise este necunoscută. Putem citi ce scrie, dar nu putem înțelege decât numele proprii, nume de regi, de cetăți, de triburi. Posibilitatea ca aceasta să fie limba geto-dacilor este reală, în măsura în care se va dovedi că plăcile sunt autentice. Nu sunt scrise în latină, nici în greacă, nici în iraniană, nici în slavă, și deci, prin eliminare, nu poate fi decât limba lor. Sunt și litere care corespund unor sunete ce nu existau în greacă, dar existau în această limbă, iar aceste semne se pot regăsi, mult mai târziu, în limbi slave, ca rusa și sârba.(…)Cele mai vechi evenimente relatate în desene și în texte se referă la Dromichete, deci secolul al IV-lea înainte de Hristos, dar trebuie să spun că există nume și date despre personaje neatestate de alte surse istorice și care ar putea fi mai vechi decât Dromichete. Evenimentele relatate se întind pe aproape cinci secole, până înaintea invaziei romane. (…)Plăcuțele arătau foarte bine, deci concluzia imediata era aceea ca nu pot fi decât niște falsuri. Nimeni nu s-a gândit la posibilitatea ca suportul, deci plumbul, sa fi fost nou, din secolul al XIX-lea, dar conținutul să fi fost autentic. Eu nu cred că plăcile sunt antice, ci ca sunt copii ale unor originale antice dispărute, fie ele din aur sau nu. >> …Institutul de Arheologie din București, fostul Muzeu de Antichități, se află într-o clădire fabuloasă. (…)
Intru la subsol unde, în sfârșit, pot cântări cu mainile mele, pot pipăi ceea ce a mai rămas din plăcile de plumb. Unele dintre ele, cele mai mari, au vreo 10 kilograme. Sunt mii de semne acolo, sute de personaje migălite în plumb, atât de sofisticate, încât pur și simplu nu-mi pot imagina cum au fost turnate, cine și cum a putut face matrițele în care aceste adevărate hieroglife să fie imprimate invers și de la dreapta la stânga, pe negativ. Plaăcile stau aici de un veac. Dacă e adevărat că au existat sute de tăblițe identice, arhiva dacică a cântărit tone întregi de plumb. Ce falsificator să se încumete la o asemenea muncă sisifică?
…Mai târziu, în biroul arheologului Alexandru Vulpe, directorul instituției. <<Chiar și eu le-am studiat în tinerețe. După câteva ore, mi-am dat seama că sunt falsuri. De altfel, le știam ca falsuri, pentru că Vasile Pârvan le văzuse și el și credea același lucru. Generația de după Pârvan, la fel, le-a considerat niște falsuri, sunt niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii. (…) Nu există nicio dovadă a existenței unor plăci de aur. Asta o susțin cei care cred că ele sunt autentice, pentru a crea o falsă dispută. (…) Au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar cred că au fost făcute în altă parte. De fapt, nu se cunoaște deloc istoria lor, de unde provin. Ceea ce putem spune este faptul că ele au ajuns la noi (în clădirea fostului Muzeu de Antichități, actualul Institut de Arheologie) la începutul secolului al XX-lea. Nu au avut niciodată un număr de inventar, pentru că au fost considerate, încă de la început, falsuri. Ele nu au nici astăzi un asemenea număr. Au stat pur și simplu în depozitul muzeului. (…) Nu știu precis, dar au fost până într-o sută. În momentul de față, noi mai avem 31 sau 35 și mai există și în alte locuri, cred că în total mai sunt vreo 50. Atunci când știi că sunt falsuri, nu-ți pierzi vremea. Aici problema care se pune este cine le-a făcut. (…). Eu le-am preluat de la generația dinaintea mea, drept falsurile lui Hasdeu. Hasdeu a făcut falsuri, se știe. Ceea ce putem spune noi este că acela care a făcut aceste falsuri era un om de cultură. Cunoștea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei și care erau la dispoziția oricărui om cult în secolul al XIX-lea, cunoștea cărțile despre Columna lui Traian și alte lucrări care erau disponibile atunci, plus că avea noțiuni de filologie. Hasdeu este suspectul principal, pentru că el a mai încercat să facă niște falsuri, chiar să vorbească despre un alfabet getic în disputa lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranța acestei ipoteze ar trebui ca cineva să se ocupe, să caute în arhiva Academiei, să găsească indicii. Dar Hasdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidență a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densușianu a emis acea carte care a făcut vâlvă, Dacia Preistorică, și în care afirma că nu noi suntem urmașii Romei, ci că romanii ar fi urmașii dacilor. Adica, dacii vorbeau deja o limbă latină. E o absurditate. Evident, niciun om de știință nu ia această teorie în serios. În 1880, asemenea cărti erau destul de la modă în Europa. Și, ca să revenim, ar mai putea fi un cerc de suspecți, de pe vremea Mariei Tereza, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și inceputul secolului al XIX-lea, când s-a vehiculat ideea unei Dacii mari, integrată în Imperiul Austro-Ungar. Și atunci au apărut o serie întreagă de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic din Viena. Dar eu nu cred în această ipoteză. Cred că falsurile sunt mai târzii. Din punctul de vedere al textelor de pe tăblițe, veți vedea că ele nu țin seama decât de ceea ce se cunoștea la momentul acela, adica până la 1900. Tot ce s-a descoperit după 1900 nu figurează pe ele. Ulterior, s-au descoperit inscripții importante care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi trebuit să existe pe plăci. De pildă, inscripția despre Burebista, de la Dionisopolis, care s-a descoperit în 1905. (…) Cetatea de la Cumidava apare pe tăblițe ca la Ptolemeu, Comidava. Autorul falsului nu avea de unde să știe că în 1942 avea să se descopere o inscripție, la Râșnov, în care era scris Cumidava. Păi, dacă era scris de un dac, ar fi scris așa, în limba lui, nu în grecește. Apoi, ar mai fi iconografia. Toate reprezentările sunt acelea care se cunoșteau până la 1900, or, astăzi, noi știm considerabil mai mult decât ceea ce se cunoștea atunci. N-am făcut un studiu exact, dar majoritatea sunt imagini preluate de pe Columna Traiană ți imagini ale unor culte orfice, deci nu este ceva nou.>>
Alexandru Suceveanu este director adjunct al Institutului de Arheologie din București: <<Dan Romalo face o investigație prudentă, luând în calcul permanent posibilitatea ca plăcile să fie niște falsuri, dar înclinând, totuși, cu toată prudența, spre caracterul autentic al acestora. Dacă placutele ar fi autentice, atunci da, ar putea fi vorba despre limba getă.(…)Rămâne posibilitatea ca falsificatorii, foarte inventivi, să se fi gandit la structura aliajului de la bun început. Un alt argument care poate fi luat in seama ar fi reprezentarea cetății Sarmizegetusa, care avea să fie cunoscută arheologic după 1939, când nu se mai punea problema unor asemenea falsuri, numai că și aici ar fi diverse explicații posibile. Împărtășesc opinia domnului Romalo că, dacă aceste obiecte sunt opera unor falsificatori, atunci avem de-a face cu niște falsificatori absolut geniali. Cunoștintele lor în ceea ce privește autorii antici sunt remarcabile, ca și capacitatea lor de a integra aceste date într-un sistem lingvistic coerent. Sigur, una e să falsifici două-trei piese și alta e să inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, cu un scop ce rămâne deocamdată ascuns>>”.